Necrolog
Pentru noi care suntem aici astăzi la despărţirea de Emil, aceasta este doar un ‘’La revedere’’ dacă sîntem însufleţiţi de aceeaşi credinţă şi speranţă cu a lui, iar pentru Emil, plecarea lui dintre noi este ajungerea acasă sau - Marea Graduare -, întâlnirea cu Domnul lui, cu Cel pe care L-a slujit cu neobosit devotement, pentru că, a fi absent in acest trup înseamna a fi present cu Domnul care acolo unde L-a primit pe martirul Ştefan, cu bucurie şi cu braţele deschise L-a primit şi pe Emil.
Emil a văzut lumina zilei în data de 8 Iulie 1948 in satul Almăjel, judeţul Mehedinţi din părinţii Ioana si Gheorghe Creangă. După ce Emil a împlinit vîrsta de 3 ani, părinţii s-au mutat in regiunea Aradului pentru a fi mai aproape de singurul frate pe care-l avea tatăl nostru si care după război se căsătorise în acea regiune, iar Emil la insistenţele bunicilor din partea tatălui unde era mama dusa noră, a rămas ca sa fie crescut de bunicii pentru care era cea mai mare bucurie si mângâiere pentru că din 5 copii pe care-i avuseseră, 2 băieţi si 3 fete, mai rămăseseră doar cu băieţii caci fetele muriseră de mici.
Emil a continuat sa fie crescut de bunici până a împlinit 8 ani când a terminat clasa întâi şi când s-au putut obseva la el începutul dezvoltării unor talente. De exemplu, in satul in care a crescut, observând vara un copil care umbla odată încăţat doar la un picior iar altădată complet desculţ a compus nişte versuri despre acel copil care spuneau “Umbla Ţichirel, prin sat pe la el, satul Almăjel, Cu un picior desculţ, râdeau oameni mulţi, Într-unul cu o gheată, râdea lumea toată.’’
După ce a terminat clasa întâi, mama a trimis pe tata să-i aducă copilul, că ea nu mai poate fără el.
Aşadar de la 8-11 ani a crescut împreuna cu noi, cu un frate de-al nostru Cornel care este cu 6 ani mai mic si care este căsătorit şi înca locuieşte in acel sat – Bonţeşti – judeţul Arad şi cu mine care sunt cu 8 ani mai mic.
La Bonţeşti, odată la “Adunare’’ când vorbea predicatorul despre Judecata viitoare şi spunând că la judecată, Dumnezeu va despărţi pe cei buni de cei răi cum desparte un pastor oile de capre si le va zice celor de la dreapta Lui: “Veniţi binecuvântaţii Tatălui … iar celor de la stânga le va zice mergeţi blestemaţilor…’’ apoi întrebându-l pe Emil ce vrea să fie, oaie sau capră, Emil i-a raspuns scurt: berbec.
Cu o alta ocazie întâlnindu-se cu nişte surori prin sat le-a propus o oră de rugăciune pe stradă si le-a indemnat sa ingenuncheze şi să se roage si când a observant pe o sora că îngenunchează doar cu un picior, a intrebat-o repede dacă unul dintre genunchi îl păstreză pentru deavolul.
Din Bonţeşti dupa 3 ani ne-am mutat intr-un alt sat Honţişor unde părinţii au reuşit să construiască o căsuţă modestă cu 2 camere si erau mulţumitori. Într-o zi tata l-a văzut pe Emil că juca mingea cu alţi copii şi Emil a ştiut ce-l aşteaptă când vine acasă şi aşa a şi fost şi ca să nu fie bătut prea tare a fugit sub pat si de acolo zicea “dă pe mine ca merit.”
Când a început să meargă în clasa a cincea a mers la o altă şcoala în comuna Gurahonţ, la mai puţin de o milă de satul Honţişor şi fiincă era mai strain printre copii, nu s-a antrenat cu ei repede la joacă ci mai degrabă îi observa si aşternea pe hârtie in forma de versuri ceea ce făceau ei. La câtva timp, tot când era in clasa a cincea diriginta clasei lui s-a sinucis iar el in apreciere pentru ea, a compus o poezie pe care i-a recitat-o la înmormântare.
La terminarea clasei a şaptea trebuia să dea examen de admitere la Liceul din Gurahonţ care cu clasa lui îsi făcea debutul când la unul dintre examene Emil nu s-a prezentat. Directorul liceului a oprit inceperea examenului pina vine Emil şi a trimis pe cineva pâna la noi acasă dupa el.
După ce a început sa meargă la liceu setea de cunoaştere s-au manifestat tot mai mult in viaţa lui astfel încât in fiecare noapte termina o carte de citit. Eu dormeam cu el in pat şi-mi aduc aminte cum seara la culcare in loc să stingă lampa, o lua din cui, “o dădea la mic” si o punea pe un scaun lânga pat si nu se culca până nu termina cartea de citit iar diminaţa, obosit fiind nici nu avea timp să se spele ci se îmbrăca repede si fugea la şcoală, şi mama când făcea patul îi găsea cartea sub perină. A citit atât de mult încât încărunţise pâna la absolvirea liceului, ba mai mult de atât, se declarase şi ateu.
Pasiunea lui pentru cunoaştere l-a împins să studieze Filozofia şi a ales şi Istoria care de-a dreptul l-a pasionat, cu toate ca părinţii l-au sfătuit plângind ca “nici filozofia nici învăţământul nu sânt pentru un copil al lui Dumnezeu. Totusi, zicea mama, dacă te duci mai departe la şcoală, să nu-mi rupi inima prin a nu merge la adunare ci acolo unde te duci să cauti pe fraţi că asta e cea mai mare bucurie pe care mi-o poţi face. Aşa a plecat la Cluj să dea examenul de admitere in Facultate si pentru că nu a reuşit cu bursa deplină ci mai trebuia să platească 75 lei pe lună, şi-a scos dosarul şi a venit acasă. Atunci părinţii l-au sfătuit să meargă la Oradea la o şcoală post liceală ca să devină impegat de miscare la căile ferate, unde, pentru ca n-a avut interes a pierdut dosarul. Acum având 18 ani s-a dus în armată pentru 16 luni, până în februarie 1968.
După ce a fost “lăsat la vatră’’ adică eliberat din armată, i-a rugat pe părinţi să mai aibă răbdare cu el până în vară şi să-i dea ‘’o coajă de pâine’’ să mănânce că după aceea nu le va mai cere.
S-a pus şi a învăţat din februarie până în iunie când s-a dus din nou la Cluj la istorie-filozofie de unde s-a intors spunând “vini, vidi, visi’’, adică am venit, am văzut, am învins.
În timpul celor patru ani care au urmat, a fost supranumit de colegii lui “şoarecele bibliotecii’’ pentru că era nelipsit din bibliotecă şi a inceput şi el însuşi să-şi facă bibliotecă după posibilităţi cu “lucruri de valoare” cu care umplea geamantanul la sfârşitul fiecărui semestru când venea acasă în vacanţă, cu pantofii toţi rupţi că-i ieşeau degetele din ei, dar lustruiţi şi când pleca înapoi la şcoală tata de fiecare data îi dădea pantofii lui de dumineca.
Tot în această perioadă Domnul i s-a făcut descoperit şi nu ezita niciodată când avea prilejul să mearga la o întâlnire cu fraţii, fără să se uite prea mult la culoarea cuiva ci mai mult la conţinut, şi unde a şi inceput să fie remarcat destul de repede şi incurajat în lucrarea de învăţător.
La absolvirea facultăţii a ales să meargă profesor de istorie într-o localitate Colibiţa din judeţul Bistriţa pentru că gândul lui era sa fie aproape de acel oras de cultură, Cluj.
Aici a profesat aproape un an de zile ce a învăţat, până când odată la o oră de istorie i-au venit 14 inspectori pentru a-i analiza calitatea activităţii lui, inspectori care după acea au stat de vorbă cu el şi i-au spus că-i apreciază capacitatea si cunoştinţele şi că mare le este mirarea că un om ca el, mai poate crede in acest secol in nişte superstiţii, aşa numeau ei invăţăturile Bibliei, şi i-au cerut lui Emil să renunţe in scris la credinţa lui în Dumnezeu dacă mai vrea să lucreze în învăţământ.
În răspunsul lui, Emil le-a citat concret din tezele marxiste care spun că orice teorie care se verifică în practica este adevărată, apoi le-a spus că Biblia este o teorie, că el a verificat-o in practica, că a găsit-o adevărată şi că şi-a însuşit-o ca principiu de viaţă, aşadar le-a scris Emil: “Sânt şi voi rămâne în continuare teist şi mă consider liber în cugetarea mea’’.
După aceasta, la scurt timp i-au desfăcut contractual de muncă, conditie care l-a determinat să se întoarcă la Cluj unde îşi avea din prieteni şi unde a trăit foarte modest ajutând pe unii studenti la lucrările lor de diplomă cu traduceri din alte limbi şi cu alte lucrări dupa cum se ivea prilejul. În acest timp nu a mai comunicat cu părinţii pentru că îi era ruşine că a ajuns la vorba lor după atâţia ani de şcoală.
În primavara anului ‘74, eu aveam atunci 18 ani şi am plecat la Cluj să-l caut, să văd ce mai face şi dacă pot să-l conving să se întoarcă acasă cu mine. A fost uşor de găsit. Am mers la o biserica şi am întrebat de el şi de la un frate am fost trimis la alt frate pâna mi s-a spus la care biserică era in acea zi de Duminecă. Am mers la acea biserică, l-am găsit şi s-a bucurat foarte mult de vizita mea. I-am spus că-l iubim, că ne e dor de el şi l-am chemat să vină cu mine acasă. El mi-a promis că va veni dar, doar peste câteva zile, dar în aceeaşi săptămână. Eu i-am lăsat nişte bani ca să aibă de tren că nu ştiam dacă are iar el in schimb m-a incărcat cu un geamantan de cărţi.
După ce a venit acasă, la câtva timp a mers pe la Arad şi acolo s-a întâlnit cu Petre Lupaş şi cu alţi prieteni iar părinţii au fost mângâiati că ştiau de el şi că e mai aproape de ei.
IOAN CREANGA
A plecat dintre noi, ieri dimineață, tăcut și discret așa cum a și trăit întreaga sa viață. Om al ideilor de care nu obosea nicicând să le dezbată, prefera locul din umbră, scaunul din spate și liniștea. Se angrena în discuții cu prietenii și iubitorii de idei. Era pasionat și informat în același timp. Istoric de formație profesională, rătăcea prin prezentul nedemn de trecutul pentru care avea mare admirație.
L-am cunoscut la Arad în anul 1974 când am fost „repartizat” pe șantierele patriei. Era deja căsătorit cu Dina și locuiau nu departe de blocul în care ocupam un apartament la etrajul I. Treceam pe lângă casa lor de fiecare dată când mergeam la adunarea din Bujac. Ne-am împrietenit și ne vizitam des. Emil bătea la ușa apartamentului din Piața Fortuna, care i se deschidea la orice oră cu bucurie. Câteodată venea târziu, după 12 noaptea. În loc de salut spunea: „Petre am o idee. Am venit s-o discutăm”. Și o discutam uneori până spre dimineață. Pentru Emil, ideile erau mai importante ca somnul, sau viața de fiecare zi. El trăia pentru idei. Din pasiunea pentru ele, neglija cotidianul, mâncarea și strictul necesar. Dacă avea cărți la dispoziție, Emil nu mai avea nevoie de nimic.
La Biserica din Bujac am luat împreună inițiativa să ne ocupăm de cei mici. La ora cinci după masă, cu o oră înaintea începerii serviciului, veneau părinții cu copiii la școala duminicală. Se umplea biserica. Am avut o bucurie deosebită să putem să le predăm lecții din Biblie unor sute de copii. Întâlnesc și azi, atât în călătoriile mele prin lume, cât și prin lumea virtuală, bărbați și femei cărora nu le-au dispărut din amintire orele acelea de studii biblice.
Un intelectual erudit, Emil avea înclinația educatorului profund, preocupat de ridicarea standardului de înțelegere a elevilor săi. Tolera greu incultura și snobismul. Se revolta pe lipsa de pregătire a predicatorilor, pe amatorismul prezentărilor de la microfon. Asocia imediat ideile auzite cu cele citite de el și clasifica curajos calitatea și exactitatea celor auzite, făcând-o însă cu discreție și dragoste în cercul celor apropiați.
Ca orice erudit care știe mult mai mult decât poate exprima pe înșelesul neavizaților, Emil nu se bucura prea mult de simpatia audiențelor, pe care nu le menaja și pe care le forța parcă să se ridice la nivelul ideilor și cuvintelor rostite de el. Glumeam des cu el de efortul său de a urca vaca în podul grajdului unde era fân proaspăt. Nu se supăra, ci răspundea cu aceeași monedă, usturător de adevărat, pentru noi care descărcam fânul din pod „pentru gâște”, cum spunea Emil.
Emil era un șoarece de bibliotecă înrăit în consumarea a tot ceea ce-i cădea în mână. Nu prea reușeai să-l surprinzi cu vreo nouă apariție editorială. Ți-o luase deja înainte cu procurarea cărții și mai ales cu citirea ei. Ce să mai vorbim de tezele lucrării, pe care Emil le discuta din perspectivă istorică și de om al culturii?
După publicarea primelor cărți, Emil a devenit unul dintre cei mai de temut critici ai mei. Competent, exact și la subiect, nu-i scăpau nici măcar virgulele mele rău plasate. Primeam cu resemnare criticile lui și cu bucurie în același timp, pentru că le făcea cu dragoste și prietenie.
După publicarea volumului său de cugetări și proverbe: „Omul, pur și simplu”, Emil a dovedit nu doar cunoașterea naturii umane ci și chemarea specială în ale scrisului. Sunt convins că ar fi lăsat mult mai multe volume dacă ar fi găsit sprijinul celor care își iroseau banii în publicații lipsite de merit. Dar nu întotdeauna oamenii cu bani au și simțul altor valori în afara bancnotelor verzi.
O dominantă a vieții lui Emil Creangă a fost lupta sa împotriva comunismului. Ca unul care a avut mult de suferit din cauza lui, Emil lucra la un depozit de lemne, singura poziție pe care sistemul opresiv o avea pentru profesorul de istorie Emil Creangă. Nu l-am auzit plângându-se niciodată de greutatea slujbei lui. Se plângea de mai marii țării și ai bisericii care l-au umilit și i-au călcat demnitatea și profesiunea în picioare. Suferea din cauza unor vorbe venite de la cei din capitală care nu l-au apărat în fața persecuției ci au adăugat la ea nepăsarea și răutatea lor. Unul dintre ei îi recomandase să devină un cioban pe undeva prin munți și să lucreze departe de lume.
Conflictul său cu sistemul comunist l-a urmărit pas cu pas până la emigrarea sa în America. Școala dumincală de la Arad ne-a fost oprită, cum de altfel și întrunirile tineretului care au urmat. Accesul lui Emil la amvoanele bisericilor era și el limitat de aceeași mână lungă a revoluției care se folosea de cei aflați în schema de funcțiuni a cultului.
Venit în America nu și-a găsit locul printre noi ceilați în goana după dolari, case și afaceri. A găsit însă liniștea și adăpostul unei lumi lipsite de umbra ucigașă de conștiințe a comunismului. A trăit cu urmările suferințelor din comunismul românesc. A dezvoltat prea devreme, trei forme de cancer. A biruit două din ele prin puterea rugăciunii și a credinței lui în Domnul și Mântuitorul său, Isus Christos. Ultima formă de cancer a fost chemarea acasă, unde s-a dus prea devreme și lăsând urme dureroase în amintirea celor care l-am iubit și l-am prețuit.
Ne-a luat-o din nou înainte, studiind acum probabil în bibliotecile cerului. Ne va aștepta să discutăm noile idei care au zămislit lumea. Și vom sta de vorbă din nou. O veșnicie întreagă. Pe curând, Emil!
Petru LUPAS
Emil Creanga – omul care nu poate fi uitat
“Exista oameni pe care ii intalnesti si pe urma nu vrei sa-i uiti niciodata” Acestia insa nu sunt multi.
Ne uitam si odata cu trecerea anilor se duc si ei si ramanem descumpaniti de modul cum trece timpul!
Uneori ni se pare ca viata este doar din doua zile. Ieri am venit si azi plecam. Incercam sa filozofam pe seama timpului, dar realitaea este ca el se duce si odata cu el ne ducem si noi spre casa vesnica.
Un tinerel scolar a fost intrebat de profesoara lui. De ce in fiecare zi cand pleaca de la scoala alege sa treaca prin cimitir? Raspunsul a fost simplu.
“Acesta este cel mai scurt drum spre casa unde locuiesc.”
Cat adevar! Drumul cel mai scurt spre Casa Vesnica este prin acest loc al tacerii unde fiecare asteapta maretul eveniment al Invierii.
Mi-a fost dat harul sa-l cunosc pe adevaratul om Emil Creanga in anul 1976 in orasul Arad, pe cand fregventam Biserica “Betania” din cartierul gradiste, biserica pastorita de un om cu inima gingasa Alexandru Maris, om care a iubit tanara generatie si in mod special pe cei care s-au dedicat slujiri Evangheliei cum era Emil Creanga si multi altii: Valer Brancovan, Petru Lascau, Nelu Tarlea, Petru Lupas, George Dragos, Cornel Dragoi, Ionel Iluna, Vasile Caunii si altii. Intodeauna m-am simtit un om binecuvanta aflandu-ma printre prietenii pe care Emil Creanga ii avea. Anii aceia nu pot fi uitati pentru ca parte din timp il petreceam studiind Sfanta Scriptura, timp in care aveam partasie in rugaciune si meditatie.
Au fost ani grei de comunism in care Emil Creanga nu a fost scutit de persecutia celor ce nu-l cunosteau pe Dumnezeu. Cu toate acestea a stiut sa ramana bine inradacinat in credinta in Dumnezeu si ca El este in control cu viata lui de pribeag pe acest pamant infasurat in desertaciune.
Anul 1982 a fost anul crucial cand am ales sa plec spre o lume libera, lasand in urma pe cei dragi ai familiei dar si pe cei cu care am petrecut clipe de neuitat. Tot ce ne-a mai ramas era comunicarea prin cai nestiute de “altii” pana intr-o zi cand Emil a fost chemat de tovarasii din acea vreme sa de-a socoteala de relatia lui ca si cetatean roman cu mine ca unul care am parasit tara. Cand a fost intrebat: “Ce relatie exista intre tine si numitul Ilie Tomuta? Raspunsul lui a fost. “Nimic deosebit. El imi spune ce se intampla in America si eu ii spun ce se intampla aici in Romania. Nu-mi venea sa cred cu cat curaj a putut afirma aceste cuvinte care desigur au rezultat cu o “strangere de mana” despre care numai el ar putea povesti.
Ne-am revazut dupa multi ani aici pe meleagurile mult dorite de el.
De acum se vedea ca un vultur caruia ii cresc din nou aripile pentru a zbura in ale lui pentru a-si indeplini scopul de adevarat crestin, de adevarat om.
A stiut sa munceasca impreuna cu cea pe care Dumnezeu i-a dat-o ca si sotie, fara insa sa uite de chemarea lui de om a lui Dumnezeu.
A plecat linistit fara forfota. Nu a vrut nici in ultimile clipe sa sufere cineva. Stia incotro merge. Stia sigur ca pentru a ajunge la Casa Vesnica e randuit sa treaca prin groapa tacerii pe marginea careia plang azi toti cei ce l-au iubit mai mult decat el s-ar fi gandit vreodata. Tot ce mai pot azi spune este la revedere celui ce mi-a fost prieten si frate in Christos.
La revedere frate scump pana in ziua cand vom impartasi din nou lucruri marete legate de viata de crestini. La revedere prieten drag.
Acelasi din todeauna,
Utu I. Tomuta
14 februarie 2013
Am primit extrem de greu vestea plecării premature la cele veșnice a bunului meu prieten Emil Crangă.
L-am cunoscut cu mulți ani în urmă și m-am bucurat mult când Emil a acceptat invitația de a scrie la Romanian Times și mulți ani a avut o contribuție imensă la transmiterea mesajelor evanghelice.
Regret profund această tragică și neașteptată pierdere și pot spune, fără îndoială, că Emil Creangă a fost unul dintre cei mai mari prieteni ai românilor de pretutindeni, iar prin scrierile sale, a fost întotdeauna o portavoce pentru creștini, dar și pentru interesele neamului românesc. Un intelectual distins si un bun cunoscător al Sfintelor Scripturi s-a remarcat prin a fi un bun împlinitor al adevărului biblic.
În aceste clipe de tristeţe şi grea suferinţă, transmit familiei îndurerate și tuturor apropiaților, precum și celor care l-au apreciat, sincere condoleanțe, rugându-L pe Bunul Dumnezeu să mângâie familia îndoliată.
După ce ne-a îmbogățit atâția ani prin scrierile sale și exemplul personal, acum și-a terminat alergarea și s-a dus să îmbogățească cerul și să primească acea cunună pe care i-a pregătit-o mântuitorul Isus.
Scumpă este înaintea Domnului, moartea celor iubiți de El.
Mircea Lubanovici
Deputat în Parlamentul României
Intreaga Redactie a ziarului Romanian Times regreta pierderea celui care a fost Emil CREANGA - colaborator distins si apreciat.
Cu adanca compasiune, transmitem intregii familii sincere condoleante.
Amintirea sa ramane vie in sufletele celor cu care a colaborat.
S-a dus dintre noi acasa la Acela pe care l-a iubit si pentru care a suferit atata prigoana si batjocura.
L-am cunoscut pe Emil Creanga “Emilut”, cum il alintam noi prietenii prin anul 1974, cand a aparut in usa Bisericii din Gradiste, Arad.
De atunci l-am avut printre prietenii cei mai apropiati, chiar daca in anul 1982 am luat drumul Americii, Canada pentru noi.
Niciodata nu te plictiseai in prezenta sa, numai sa ai timp sa-l asculti, despre religie, istorie, folozofie, politica etc. Era atat de profund si plin de umor.
Prefera o carte cu $1.0 unei haine de piele, in cuvintele lui.
Imediat dupa vindecarea sa de cancer, in jurul anilor 1995 am avut bucuria de a-l avea cu noi la Kitchener, Canada, timp in care am avut ocazia sa-l ascult pe Emil povestindu-mi atatea peripetii din viata lui, despre vindecarea sa miraculoasa, trecerea granitelor multor tari in Europa pana a ajunge in Franta, iar apoi America.
In Emil pierdem nu numai “omul pur si simplu”, dar unul din oamenii cu o memorie uriasa, o minte sclipitoare si o modestie fermecatoare.
Plaiurile Crisului Alb de la Gurahont sint triste azi ca nu mai vine Emil in vacanta de la scoala sa culeaga merele Ionatane.
Tu ai plecat spre alte plaiuri mult mai minunate, unde nu-I suferinta si durere, unde ne vom revedea curand.
Domnul sa mangaie pe Dina si toata famila.
Cu dragoste,
Fam. Dragos, Fibi si Gigi
Emil nu s-a dus. E încă aici. Acum nu vorbim de amintiri. Vorbim de el.
Doar ce a fost la mine-n România. Printre locurile pe unde am umblat a fost și Cușma, sătucul ciudat, din județul Bistrița-Năsăud, unde a fost aruncat de securiștii comuniști. De cămăruța aceea cu-mpletituri de zdrențe pe jos. Am călcat cu grijă peste ele, dar m-a luat din scurt aducându-mi aminte că toate vor rămâne jos. Atunci, în 1972, când încălecam pese următorul, pe masă avea un caiet plin de notițe. Mi-a vorbit de marii intelectuali ai Bisericii timpurii; atunci am aflat că e profesor de istorie. Atunci ne-am povestit propriile lupte cu colții securității și cu lipsa balanței din conducerea cultului.
Vorbea cu patimă, nu cetire de la multele capete mari și luminate pe care le-a citit, cât, din propriul său format intelectual. L-am descoperit, odată, pe Tertulian când la terminarea citatului a mai adăugat „Dar eu nu sunt Tertulian”.
În urma unui cutremur, de care mulți au avut parte, ne-am reîntâlnit în Statele Unite. „Unde-i adevărul, când îl simțim în noi?!” De aceea s-a luptat intelectualul din el. A semănat mereu cu convingerea prezentă că „pământul” este totuși „bun”, că va rodi. A scris două cărți. El trăiește printre noi ca ”Om”, „Pur” și „Simplu”.
A trăit ca Slujitor curat Celui Atot-Curat. Totul a fost normal. Legătura lui cu El era evidentă în toate. Chiar și atunci când și-a amintit cum lucra cu bibliile și literatura religioasă pe ascuns, să nu afle securitatea care până l-a iradiat ca să scape de el. Dumnezeul adevărat pe care l-a slujit a împiedecat ca radiațiile să-și facă efectul imediat. A îngăduit cancerul să vină peste el de trei ori și l-a vindecat. De fapt i-a vorbit; să știe. Când a fost la mine, mi-a zis atât de simplu: „Și ce dacă mă duc? Acolo-i locul nostru, la El!” S-a întors în sânul familiei, de unde Stăpânul l-a luat acasă.
Nu știm când, dar ne vom revedea. La revedere, Emil.
Rev. Nelu Terpea