Raul Anchel este un călător între lumi cărora le consacră deopotrivă misiunea de observator, designator și cronicar. Conștient de responsabilitatea pe care subiectivitatea privirii auctoriale și-o asumă față de istorie, textele sale se vor « iluzii trăite sub cerul etern », la întâlnirea dintre povestea unui om și marea enciclopedie a sufletului lumii. Cu această măsură își invită autorul cititorii pentru a degusta enigmele din noua sa carte, Potirul de miere și foc – Jarul din catifea. Iluzii trăite sub cerul etern, Editura PIM, Iași, 2026.
*
Autorul s-a născut în România, la câțiva ani după terminarea celui de al doilea Război Mondial. Centrul universului, la începuturile acestui scenariu palpitant de viață, avea o localizare emblematică: în nordul patriei, unde comunitățile de evrei erau numeroase și bine structurate, conviețuind în armonie cu alte culturi, din vremuri medievale și imperiale. Evoluțiile loco-regionale dezvoltaseră, în timp, oaze de dialog de tip târg românesc - burg german - ștetl evreiesc, protejând o istorie care, pe lângă amprenta de tradiționalism și de univers rural, adăugase - în diferite epoci de înflorire, la dorința conducătorilor -, și nota de modernizare și de evoluție citadină, prin industrializare, consolidare instituțională și influențe occidentale benefice. Într-o astfel de oază alchimică, rețeta conviețuirii era calitatea umană, mai presus de categorii restrictive sau de taxinomii conjuncturale. Rețeta fericirii se rezuma la inocența altruistă și la « curajul de a rămâne naivi într-o lume de negustori »... căci până și un algoritm poate fi un instrument muzical într-o mare orchestră, atunci când întâlnește un Om (Dedicație), indiferent de originea sa.
*
Călătoria vieții a început “în Fălticeni, un orășel binecuvântat din nordul Moldovei, unde, pătruns de omenia, de liniștea sufletelor dintre dealuri, am descoperit cel mai sfânt lucru de pe pământ, casa părintească…”, mărturisește autorul, care recunoaște că “Fălti” (cum, familiar, își evocă orășelul natal în unele scrieri ale sale), i-a devenit leagăn și matrice. Localitatea este consacrată ca un puternic centru cultural al României, unde au venit pe lume, au studiat sau au poposit personalități notabile, de la Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Eugen Lovinescu, Anton Holban, Vasile Lovinescu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Nicu Gane, Nicolae Labiş sau Artur Gorovei, la sculptorul Ion Irimescu, pictorul Aurel Băeşu, academicienii Mihai Băcescu şi Constantin Ciopraga, actorii Matei Millo, Jules Cazaban şi Grigore Vasiliu Birlic, și atât de mulți alții. Pe lângă numeroasele biserici, orașul avusese, cu deja două sute de ani înainte, și 11 sinagogi, dintre care ultima supraviețuitoare, Sinagoga Mare, reconstruită după un mare incendiu, mai poartă torța învățăturii specifice unei mari culturi – cea evreiască – înscrisă timp de multe secole în vad de trecere și prin România, pe calea marilor migrații iradiate geo-politic de-a lungul zbuciumului umanității. Nici azi, acest tumult nu s-a liniștit, ci dimpotrivă. Încercările la care sunt actualmete expuși, prin migrații, milioanele de vorbitori de limbă română, români sau evrei, au un impact major - din punct de vedere antropologic, cultural, civilizațional, psihologic și nu numai – atât asupra culturii românești, cât și celei evreiești. Totul se petrece accelerat și cu consecințe imposibil de evaluat pe termen mediu și lung.
Există o singură soluție împotriva acestui delete operat în memorie de accelerarea istoriei: autohipnoza și regresia voluntară în edenul juvenil, crearea unor perne psihice, cantonarea într-un ritm de remembrare amiabil cu tezaurizarea timpului trăit, prin ancore de fericire de altădată. Copilul interior poate salva tema finală optimistă a vieții ce și-a atins polul final.
„Altădată totul era simplu.
Eram doar copii, cu picioarele în zăpada pufoasă și limba în fulgi, înconjurați de căldura unui loc pe care-l numeam acasă. Acum, când noi suntem casa... e mai altfel .
Ce ne mai rămâne ?
(…)
Doamne, și ce lebede erau altădată...
Când nimeni nu voia să știe
care e masculinul de la lebădă.¨
(Văicăreala)
*
Copilăria lui Raul Anchel s-a petrecut, la mijlocul secolului trecut, în sunetele de clopoțel ale bunelor școli românești (între ele, gimnaziul și liceul Nicu Gane, din Fălticeni), sau în atmosfera romantică a Iașului cultural, la Universitatea Al. Ioan Cuza, fondată la 1860 și fiind prima universitate modernă a României, apărută imediat după formarea Principatelor Unite din 1859. Alături de filonul de educație românesc oficial, copilăria autorului este bine integrată, tot oficial, în siajul și ecourile celebrelor ieșive (școli talmudice), dinspre care, în anii ’50, încă mai iradiau către contemporanii români-evrei – unii încă aflați din țară, alții afluând masiv către Israel –, celebele tezaure de memorie, responsae rabinice, care s-au dovedit a fi veritabile oglindiri fidele ale vieții evreilor din România. Literaturile halahică, hasidică și laică, cu consecvență practicate mai ales de către rabinii epocilor, adunau scrieri diverse, atribuite tuturor speciilor literare (texte în proză, poezie, drame, scrieri memorialistice, lirice, științifice și filosofice, ori folclorice sau conferințe, publicistică și ziaristică, foiletoane, schițe, almanahuri, medicină, popularizare, atitudini civice etc.). Aceste scrieri primeau adesea - pornind de la stadiul inițial de simple consemnări -, statura unor pilde recomandate cititorului ca atitudini de viață demne de urmat. Procedeul este comun, atât la evrei cât și la români, mai precis confesiunii iudaice și, respectiv, celei creștine. Spre bun exemplu, pentru românii creștini, aducem numeroasele cărți (sunt în circulație sute) despre Pildele Sfinților Părinți, una dintre cele recente fiind și Cartea Ascultării – Cuvinte pentru ascultare adunate de la mulți sfinți și dumnezeiești părinți spre folosul tuturor celor ce vor să se mântuiască. Cităm ca exemplu, la evreii cu confesiune iudaică, celebra carte Pirkei Avot. Cuvintele de înțelepciune și învățăturile Părinților din tradiția iudaică. Această esență a educației și a viețuirii printre toate semințiile, cum a fost considerată Pirkei Avot, adaugă un corolar Talmudului - care devenise, deja încă din secolul III e.n., codul juridico-religios al iudaismului. Toate aceste izvoare, regăsite în cărțile de rugăciune, propovăduiesc datoria evreului de a căuta și de a practica înțelepciunea și etica. Finalmente, observăm cât de similare sunt, la evrei și la români, procedeele de a mânui cuvintele în spiritul unui Bine comun, având izvoare similare în religiile acestor neamuri, deci în sursele inițiatice și originare prin care erau șlefuite conștiințele oamenilor, cu mult înainte de apariția școlilor laice.
Pornind de la acest tipar cultural aproape ancestral, descris mai sus, am decodificat felul cum trebuie înțelese atât Cele 10 porunci, enunțate de Paul Anchel, la începului cărții - ca un cod ludic de bună vecinătate, al « bucuriei ce dă tot și nu cere nimic » -, dar și numeroase alte texte sapiențiale din volum, prin care autorul adoptă un discurs specific fabulei, dar pornind nu de la poveste la fabulă, ci de la morală înspre poveste, ca o invitație la demonstrația riguroasă a unui enunț din matematică (autorul are la bază studii de specialitate). Poemele sunt în majoritate de acest tip, fiind dominate de idei, pledoarii și meditații în cheie moral-etică, și mai puțin de metafore sau de ermetism:
„Motto:
Oglinda… Nu minte.
Doar spune multe adevăruri
În mult prea dureroase feluri.
Mintea nu dă oferte
Precum stomacul - alerte!
E bine să ai încredere în tine…
Să nu cauți aprobarea în mulțime…
În oglindă găsește-te așa cum te știi…
Să nu te vezi amărât, când te vei privi.
Viața te poartă în diferite mante
În ochi străini, ești ca-n oglinzi deformante
Ești mic, sau prea mare… ochii lor te cioplesc…
Te recunosc greu… condescendent te privesc.
Anii-s grăbiți… căutând vieții paspartu
te strecori tăcut dintr-un „tu” în alt „tu”
te cauți mereu într-o formă mai veche…
dar găsești doar umbra ce ți-a fost pereche.
Dar când oglinda îți atinge obrazul,
și speranța slăbește în tine necazul,
vârsta iar devine o haină subțire,
ce o porți fără teamă de vreo privire!’’
(Oglinda… Despre timp și alte nonsensuri!)
*
Trăind într-o lume a disjuncțiilor și a fracturilor, devenită și o lume a conflagrațiilor moderne actuale, care sunt bazate pe operațiuni informaționale hibride, pe emisii culturale de tip propaganda și pe diversiune cognitivă, Paul Anchel resimte din ce în ce mai acut efemeritatea cărămizilor ce construiesc natura umană – retrasă în virtualități probabilistice -, precum și labilitatea echilibrului ce tensionează fiecare existență. Multe dintre poemele sale mărturisesc fragilitatea și ambiguitatea ca amestec din care omul actual poate extrage un nectar binefăcător:
“Greu e să înțelegi
că uneori blestemul poartă binecuvântare
și darul — o umbră de blestem.
Că bogăția te poate lipsi de tine,
iar sărăcia poate conduce spre liniște.
Că sănătatea te face grăbit,
iar boala te învață să asculți.
Luxul ridică ziduri între oameni,
sărăcia — la fel. Dar uneori, sărăcia găsește punțile.
Palatele pot adăposti singurătăți,
colibele — iubiri.
Uneori, boala te învață lecții
pe care sănătatea le refuză.
E foamea ce aprinde o lumină tainică,
iar bunăstarea uită interesul pentru lumina veșnică.
Nu poți scrie în cartea altuia,
dar poți semna jos — cu o lacrimă sau cu o rugă.
Într-o lume de contradicții,
adevărata înțelepciune e să îmbrățișezi —
paradoxurile, nesiguranțele.
Căci semnăturile paradoxului se schimbă
precum sufletul — mereu în devenire”.
(paradoxuri și contradicții).
*
Amintirile gusturilor și mirosurilor copilăriei, veritabile branduri de nezdruncinat ale sufletului de Fălticeni, au devenit pentru Paul Anchel madlene proustiene, declanșând în sufletul autorului, oriunde s-ar afla, reacții și revelații neașteptate. Prin aceste trăiri, cu sediul în subconștient, izbucnind din profundele interferențe culturale, filosoful învestit cu sintagme ca cetățean al lumii, evreul etern călător cunoaște, deopotrivă, și revelația de român universal. Într-un simplu gust de prăjitură, Ierusalimul antic al adultului se întâlnește cu Ierusalimul copilului, prevestind împreună Ierusalimul ceresc:
« M-am despărțit de Ido la restaurantul italian Menza. Rămas singur, am căutat cofetăria transilvăneană de lângă cartierul Mea Shearim. O știu de ani de zile ; are o ruladă cu nucă ce te face să retrăiești Fălticeniul de altădată. În drumul spre Mea Shearim, vezi adevăratul Ierusalim. Vezi cerșetori tăcuți pe scăunele și oameni săraci care împart cu ei ultimul mărunțiș. Vezi tramvaie supraaglomerate unde tinere vetuste citesc psalmi cu o respirație sacadată, de parcă ar vrea să inspire secretul existenței pentru a-l expira apoi spre noi, neștiutorii ».
(Ierusalim… Orașul etern ! – Cap.3. Între Cupola de Aur și Rulada cu nucă)
*
La Fălticeni se raportează, ca la un sistem de referință fundamental, toată arhitectura și integrala unei vieți trăite din plin pe toate meridianele globului. Aici este mama, cu ingredientele fericirii domestice, dar tot aici sunt și reperele excelenței și ale modelelor pe care autorul le va urma în viață, călăuzit de fire invizibile.
De altfel, de Fălticeni, ca Ierusalim al copilăriei, se leagă nume importante, și insuficient cunoscute, de personalități evreiești:
- Reuven Rubin (Rubin Zelicovici, 1893–1974): Pictor israelian de renume mondial, născut în Fălticeni, considerat unul dintre fondatorii artei israeliene și primul ambasador al Israelului în România.
- Solomon Zalman Schechter (1847–1915): Renumit rabin și savant evreu, cunoscut pentru descoperirea Genizei din Cairo. A studiat Torah în Fălticeni.
- Benjamin al II-lea (Israel Joseph Benjamin, 1818–1860): Călător și scriitor cunoscut pentru explorările sale în Asia, Africa și America în căutarea triburilor pierdute ale Israelului. A descris călătoriile sale în cartea “Trei ani în America”.
- Mattitiyahu Simḥah Rabener: Scriitor de limbă ebraică și director al școlii israelito-române din Fălticeni în anii 1860-1870.
- Rabinul Aryeh Leib Rosen (d. 1950): Autor de responsae publicate în lucrarea “Eitan Aryeh”.
- Rabinul Joshua Falik (1835–1915): Autor de studii asupra Torei.
- David Rimer: Matematician recunoscut, care a emigrat ulterior în Israel.
- Ḥayyim Rimer: Profesor de matematică, jurnalist, talmudist și fost director al publicației “Revista Cultului Mozaic” din România (1980–1994). L-am cunoscut bine, pe el și familia sa, am avut prieteni și colegi pe cei patru copii ai săi (Amada, Agnita, Iuri și Zamir), l-am avut profesor la Colegiul Național Ștefan cel Mare din Suceava, unde a fost și redactor șef la revista liceului, la care eu însămi scriam cu talent (1972-1976).
- Norman Manea, ilustru scriitor născut la Burdujeni, Suceava, emigrat în Statele Unite după 1986, dar care a locuit ani buni și la Fălticeni, povestind în romanele sale varii episoade ale acestei etape. Cărțile sale au fost traduse în peste 30 de limbi. Este unul dintre cei mai premiați autori români în străinătate, primind numeroase premii internaționale, inclusiv Premiul Médicis Étranger și Premiul Nonino, și a fost nominalizat timp de mulți ani din partea României la Premiul Nobel pentru Literatură. Președintele României i-a oferit acum 10 ani (2016), la împlinirea vârstei de 80 de ani, Ordinul Steaua României în grad de Mare Ofițer. În acel an, acest mare prieten al României, al Bucovinei natale, și al meu, rămas fidel patriei limbii sale românești, a fost invitatul meu la Biblioteca Bucovinei, unde a fost onorat cu respect în orașul său natal și a susținut o conferință ce va rămâne în istoria literaturii noastre românești.
*
Cartea oferă un itinerar generos al devenirii autorului. În mod fericit, existența se împletește cu ficțiunea. Iar forța ficțiunii obligă memoria la replicări. Acest releu de feed back-uri incită curiozitatea cititorului, printr-o prospețime inefabilă.
Raul Anchel pleacă în Israel, după marele cutremur din 1977, unde “locuiește”, simultan, în cel puțin trei limbi: ebraica, engleza și româna, recunoscând, pe urmele lui Norman Manea, Nichita Stănescu sau Emil Cioran, că limba română este patria sa adevărată, de suflet, pentru că educația primită timpuriu în limba română i-a structurat pattern-urile corticale fundamentale: de gândire, cogniție, afectivitate, exprimare nuanțată, dar și de dor, ca expresie a umanității și umanismului. Definirea lui acasă este inconstantă și, poate, traumatizantă, sau nu arareori poate fi considerată drept resursă de creativitate care se activează prin metisarea culturilor frecventate. Navigând între culturi și civilizații unite prin limba originară - care este limba română -, Paul Anchel devine o insulă de românitate prinsă în vâltoarea istoriei, și tocmai de aceea mărturiile sale sunt cu atât mai valoroase.
Ajuns, de ceva timp, la anii senectuții și ai turismului istoriei personale, autorul își adună, de câteva decenii, toate notele, schițele, pildele, experiențele, amintirile, elanurile de comunicare interculturală și transdisciplinară, poemele și prozele, aforismele și micile dramolete, peisajele sufletești și acribioasele consemnări asupra vieții sau politicului, în volume scrise în limba română.
Acestea devin veritabile vademecuri de supraviețuire între exilurile și utopiile istoriei contemporane, dar și enciclopedii scrise în cheie ludic-talmudică, morală (și moralizatoare), autopersiflantă și sapiențială. Totul, cu impresia unui cinematograf non-stop și a unei ruminații perpetue, petrecute în conștiința omului – intelectual lucid, om de cultură și cetățean al lumii – ce luptă din răsputeri să nu-și piardă sensul. Din fericire, dincolo de starea de frământare - despre dragoste, moarte, patriotism, copilărie, sacrificii, familie, boală, război sau călătorii -, autorul transmite prin scrierile sale acceptarea, nu resemnarea, în fața unui destin de forță. Ca scriitor și ca martor, destinul său este acela de a fi fost supus permanent transbordărilor care au loc prin intermediul limbii române și care se petrec în universuri simbolic diferite, dar nu disjuncte. Asistăm, în Israel, și prin Raul Anchel explicit, la stingerea unor generații vorbitoare de limbă română cultă și bune cunoscătoare deopotrivă ale civilizațiilor românești și evreiești, de la tradițional - la modern și post-modern, de la Gutenberg - la Marconi, de la tipar - la digital. Este o etapă-oglindă, parte importantă a devenirii noastre comune.
*
Cu scrierile lui Raul Anchel se deschide, în buna tradiție iudaică, și o galerie de viziuni. Atmosfera este una de fină armonie între lumea evreiască și lumea românească, pe o punte de comunicare biunivocă, în care domină experiența de curte a neamurilor, de deschidere spre universalitate, în care accentul nu mai cade pe deplângerile identitare, ci pe soluțiile de salt într-un nivel de conștiință salvator. Capacitatea autorului de a privi în viitor, proiectându-și viziunile literare înspre acest viitor, este o modalitate de a soluționa conflictele devenite inutile. În trecut, literatura scrisă în limba română și inspirată de lumea evreiască era considerată ca un compromis al integrării etnice în canonul majoritar, pentru că venea exclusiv din interior. Realitatea zilelor noastre, așa cum o aflăm și la Raul Anchel, ne invită să reflectăm la o perspectivă nouă: aceea că prin literatura scrisă în limba română și inspirată (și) de lumea evreiască asistăm la sistematizarea unor resurse noi, de îmbogățire, cu profit pentru toate culturile, pentru că această literatură vine din exterior, din experiențe deja trăite și dovedite a fi terapeutice.
Pe măsură ce și exodul românesc a cunoscut o creștere spectaculoasă, fenomenul acesta de îmbogățire - prin extinderea toposurilor și a nivelurilor de realitate - se petrece similar și în cazul literaturii române de exil inspirată din lumea românească; vorbim, deci, și de o literatură românească a exodului petrecut și cu românii în ultimele trei decenii. Este cel mai mare exod la pace din lume și al doilea mare exod din România, după cel evreiesc din deceniile cinci-opt ale secolului trecut, căruia i-a aparținut Raul Anchel.
Niciodată nu au fost mai limpezi aceste valuri ale istoriei și ale condiției umane:
“De cobori dealul, cu soarele în spate,
și cauți un adăpost pentru noapte,
ești sigur că-l vei găsi...
Cobori.
Coborâșul te apropie de oameni,
dar te îndepărtează de grandoarea culmii.
De urci dealul, cu soarele-n ochi,
nu-ți prea pasă de adăpost...
Drumul e lung.
Urci.
Urcușul te duce sus —
acolo unde te bucuri singur
de grandoarea culmii.
Așa-i viața:
când sus, când jos,
când singur, când nu.
Iar soarele?
El își vede nepăsător d-ale lui”.
(Sus-Jos)
*
Există un singur filon de teme ce nu este negociat de către Raul Anchel. Acesta atrage atenția asupra faptului că tema Holocaustului, tema negaționismului și tema antisemitismului revin în atenția tuturor societăților în ultimii ani, pe fondul unor turbulențe internaționale cu portanță de războaie hibride, prin vectori ce sunt propagați și în România, unde sunt neașteptat de ușor acceptate de prea mulți români. Aici este definit un recunoscut și binecunoscut cadru preexistent, tradițional, ce a fost valorificat în secolul criminal XX atât de către ideologiile europene și interne de extremă dreaptă, cât și de către ideologiile regionale și interne de extrema stângă, ideologii care s-au reactivat în prezent, când reușesc să aspire accelerat, prin algoritmi virtuali comunicaționali, grupuri mari de oameni, pe fondul crizelor economice, energetice și militare suprapuse. În trei texte exemplare din volumul său, Paul Anchel susține importanța ca adevărul să fie mereu spus public, pentru a fi cunoscut în manualele de istorie și pentru ca tinerii să nu mai repete greșelile din trecut:
« Atrocitățile trebuie să fie amintite mereu… ca să nu poată fi repetate… ele au fost și rămân incredibile… ele ridică semne uriașe de întrebare peste umanism… despre umanitate… și știm cu toții, că doar oameni suntem.
Cei ce comemorează Holocaustul trebuie să existe veșnic… să dea apă copacului vieții… glasul lor să rămână perpetuu… să amintească neîncetat că alternative la atrocități există ». (Corrida Realitate)
*
Tulburând din nou armoniile lumii, amintirile - ce conjugă epoca lui Hitler și Stalin cu dictatorii de azi și cu zilele din ce în ce mai încărcate de tragedie ale lumii în care focul războiului a izbucnit terifiant -, sunt evocate de Raul Anchel într-un final tulburător, ce așează meditația omenească, de tipul Ecleziastului, pe altarul speranței în Dumnezeu, aparținând unei credințe iudeo-creștine străvechi.
Această credință iudeo-creștină a dat Morala și Spiritualitatea, stând la baza nașterii civilizației noastre, împreună cu ideile greco-latinității, care au dat Gândirea și Legea. Iluminismul așternut peste toate acestea ceva mai târziu a consacrat Libertatea de conștiință și Drepturile Universale ale Omului.
Ierusalimul resuscitează dorința de libertate și dreptate a unui popor nedreptățit. Ierusalimul este un altar. Este o inimă suverană și spirituală, care pulsează prin inimile tuturor copiilor săi:
𝐈𝐞𝐫𝐮𝐬𝐚𝐥𝐢𝐦𝐞,
Tu-mi vorbești de eroi... eu privesc jertfa grea,
Nu caut răspunsuri... vreau doar pacea mea.
Redă-mi ființa, cu griji contradictorii,
Pân-la o nouă jertfă, din alte istorii.
𝐈𝐞𝐫𝐮𝐬𝐚𝐥𝐢𝐦𝐞,
Evreii își urcă ruga cu fața spre est,
Supuși mereu de tine la înc-un mitic test.
Trist, lângă zid, mă rog pietrei amărât:
S-anuleze ea egalul dintre urît și urât!
(Ierusalim … cu privirea spre est)
*
Războiul, timpul rămas, speranța și cuvântul din Liturghia clipei dăruite urmașilor devin, la Raul Anchel, simple pretexte pentru a dizolva solemntitatea în familiaritatea despărțirii de o lume din care va pleca fericit, împăcat, liniștit. Important este acest sentiment al datoriei împlinite, care s-a desăvârșit prin pendulările dintre lumi. Plecând în lume de la vatra principilor moldavi și de la straja bisericilor lui Iisus sau a sinagogilor lui Moise, călătorul ajuns în Țara Sfântă a contribuit, pe temelia antică a iudeo-creștinismului, la ridicarea țării visate și proiectate de Theodor Herzl, încă de la 1896 (au și trecut 130 de ani!): Im tirzu, ein zo agada (Dacă veți voi, nu va fi în zadar). În volumul de față, printre iluziile sub cerul etern, trăite de Raul Anchel, în proză și poezie, regăsim radiația mantrelor herzliene: Visul și fapta nu sunt atât de diferite pe cât cred mulți. Toate faptele oamenilor au fost mai întâi visuri și vor deveni din nou visuri în cele din urmă.
Cartea are o greutate de mărturie ultimă, testamentară, prin sufletul unui om care recunoaște că a ars pentru idealuri, prin statornica redută a adevărului, prin învestirea cuvintelor limbii române cu ecoul unui dor paradisiac. Această stare menține vie candela dintre liturghia clipei și marea călătorie.