"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Drama singurătății

 

Am scris cândva despre singurătate ca o dramă, ca o tragedie personală... Deși finalitatea subiectului discutat, la nivel personal, este devastatoare nu numai pentru persoană dar are efecte nespus de malefice în context social, originea acesteia nu este una lăuntrică și strict personală.  Singurătatea este locul gândului ascuns...

Duhul Sfânt vă strigă vouă, tuturor celor ce suferiți pagubă: fiți cu voie bună, furtunile sunt prea intense, suficient de intense ca să scuture tot ceea ce este vremelnic și corabia mâinilor voastre nu va rezista. Fiți cu voie bună, există un liman pe aproape, patria mai bună pe care ne-a pregătit-o Domnul... Să nu uităm dar de toți aceia care au împărțit puntea cu noi, strigați-le, frângeți pâinea pentru ei, dați-le hrană...

„Regret că anii care au trecut de atunci, peste treizeci acum, au lăsat patina uitării peste numele si faptele multora. Știu că este imposibil să pomenesc numele și faptele tuturor. Mângâierea mea este că, acolo sus, există mai multe cărți, care se vor deschide la urmă, în care vor fi toate numele și faptele fiecăruia. Dumnezeu are evidențe perfecte și El vine, și răsplata este cu El.”

Petru Lascău este, așa cum un titan al poeziei romînești, Ioan Alexandru, îl numește, o „conștiință șiroind pe crucea veacului în ranele Mielului răstignit de la începutul lumii pentru izbăvirea neamurilor și fiecăruia dintre noi.”

Vocile, multele și atât de diferitele voci… Mesajele de o amețitoare varietate de forme se încrucișează în aerul fierbinte al haosului, al labirintului acestui veac, într-o vânare neostoită de atenție. Avalanșele de informații, mai mult sau mai puțin contradictorii, se prăvălesc peste mințile obosite în căutarea răspunsurilor. Sentimentul de copleșire a cuprins, în neodihna umbletelor noastre, inimă cu inimă, adaugând la numarătoarea din staulul disperării milioanele-i de victime. Unde este odihna?

Îmi dăduseră lacrimile și o adâncă nostalgie mi-a cumprins lăuntrul mistuindu-mă într-o tristețe care s-a îneverșunat împotriva confortului meu lăuntric, urnindu-mă la masa de scris… Apoi, intrigat oarecum de puterea de pătrundere a poetului mi-am pus mintea și inima în a înțelege adâncimea, lungimea și lățimea sursei din care o minte ca a lui Blaga și o inimă ca a lui putea distila comori de o astfel de frumusețe.

Deschidem uși, una câte una, apoi alergăm în altă parte, deschidem alte uși și, după ce aruncăm o privire scurtă înlăuntru, alergăm mai departe și deschidem alte uși... Suntem, parcă, într-un travaliu de o intensitate inimaginabilă încercând să cuprindem cât mai mult între două felii de timp, încercând cu disperare să nu rostim aceleași cuvinte despre lucrurile care se repată zi de zi într-o monotonie implacabilă. Câte uși am deschis și câte priviri am risipit înspre același lăuntru?


Fugim cu o pasiune vinovată de lucrurile care se repetă, spoind stereotipul repetării acelorași greșeli prin inventarea de noi cuvinte a căror colțurozitate am rotunjit-o prin autoînșelare. Îmbrăcați cu o falsă pace ne facem, zi de zi, cu fiecare ușă pe care o deschidem, victime ori înfrânți ai aceluiași război.

Era, pe feţele noastre, zâmbetul bucuriei de fi în prezenţa Domnului în timpul cântărilor noastre. Unde era fericirea plângerii, în slujirea Lui, dincolo de poarta bsericii?

Aerul stătut al odăii, liniştea apăsătoare ca un crainic care nu are nimic de anunţat, lumina obscură a veiozei, toate,împreună cu ora destul de timpurie, par a arunca ameninţarea unei nopţi în care febra va continua să mă ţină treaz… Tic-tac-ul electronic al ceasului de pe perete pare a tăia felii groase de timp, greu de digerat, secunde de plumb prind a înlănţui curgerea în butucii grei ai dezolării… Hei, îmi venea să strig, nu este nimeni prin jur să deie gust clipelor acestea, nu este nimeni care să pună un strop de răcoare în gândurile mele?

Un macaz al destinelor

Am citit Anul Șarpelui mai repede dacât aș fi dorit. L-am citit cu nerăbdarea unui adolescent și l-am citit ușor, nepermis de ușor. M-am tras de mânecă de câteva ori de-a lungul lecturii spunându-mi că nu la placerea de a citi am fost chemat ci la un travaliu intelectual, la răspunderea unui cititor chemat să rostească o judecată de valoare... Apoi m-am consolat cu gândul că, intr-un fel sau altul, un cititor de rând poate, dacă nu să rostească sentința, cel puțin să-și aștearnă argintul ca pe un colb simțirilor peste aura celor care vor venii mai apoi să despice firele in patru. Mi-am zis, acest „Grig”, Grigore Avram, îmi dă voie, pentru că nu l-am văzut față în față, să mă detașez, să fiu un sceptic cu aripi, dacă pot spune asta nefiind dator cu nimic, nici măcar cu o banală mișcare a sprâncenelor, nici măcar cu o dare din umeri... Mi-am păstrat, prin grația autorului, dreptul la o libertate absolută așa că am ajuns fără durere la la un final/început de o glorioasă salvare: „Undeva, în depărtare, glasul sirenei unei ambulanţe chema de zor viaţa la viaţă.” Grig, de la deriva nesiguranțelor mele, mi-ai dat unînceput!

(Inerție și ricoșeuri)

 

Locurile goale, rânduite de mult să fie acolo, exact așa ca și căsuțele goale din tabelul peridic, sunt deseori așezate înaintea noastră de un destin tainic, sau de un orar al tainelor numai cu un singur scop. Oh, am spus „scop”? Uite așa, arunci în grabă un termen și apoi te cheltuiești pe justificarea lui și te lași tărât într-un travaliu pe care nu ți l-ai planificat. Descoperi în cele din urmă ca nici cuvântul n-a fost aruncat în grabă și nici travaliul în care te-ai cheltuit nu a fosta cu totul neașteptat. Această joaca de-a inerția și ricoșeuri se dovedește, la punctul epuizării, un ton într-o armonie în trupul careia nu parea să existe o lipsă. Și tonul, deși nu în afara paletei sonore, primeste o reverberație unica, întregind întregul, daca pot spune asta. Cum altfel poți justifica o trudă, o durere ca cea a nașterii din care ieși în acelaș timp și nascut și născător? Steinbeck ar fi spus ceva de genul “A journey is like marriage. The certain way to be wrong is to think you control it.” Și asta ma aduce la Iarna în rai.

Nisia aștepta la poartă cumva neliniștită scrutând din când în când, cu palma la ochi, drumul dinspre cooperativă. ”Doamne,” își zicea, ”zisu i-am să nu margă singură că nici doctorița n-o întineri-o!” Canicula devenea tot mai insuportabilă, parcă nici apa din făntână nu mai potolea setea. A scos, ca de obicei, un sfert de vadră pentru Florița da s-o fi clocit deja. ”Doamne, îndură-Te, Doamne!”

Nisia ”s-o dat la pocăiți” după zisa Sânzienei, vară-sa, când era încă tânără, chiar tânără de tot. De-atunci părea a se fi ”măritat cu Cartea” iar popa nu-i mai daduse binețe de-atunci. Florița, dănțăușa casei, frumoasă și subțirică își vedea de tinerețile ei că nu ostoiau flăcăii satului să-i vină la poartă. Nisia a fost întotdeauna mai aproape de Rahila. Rahila s-a născut doar la un an după ea și au crescut împreună sub ”grija” Floriții care făcea pe mama în zilele lungi de vară când Teodor și Maria, părinții lor, trudeau prin ogorul cuiva.