Primavara aceasta am muncit mai mult decat de obicei la pregatirea unui mic teren de joaca pentru nepoti. A trebuit sa curat locul de tufisuri, radacini si buruieni adunate in timp, iar la final am semanat iarba. In tot acest proces am realizat cat de usor ne obisnuim cu frumusetea din jur pana-n punctul in care incetam sa o mai vedem cu adevarat.
Acum mai bine de douazeci de ani, cand am ajuns in Canada din „Bucurestiul de beton”, eram fascinat de verdele Vancouver-ului, de vegetatia bogata si de explozia de culoare pe care natura o afisa pretutindeni. Totul parea viu. Totul parea o binecuvantare. Dar, treptat, m-am obisnuit cu acest peisaj si fara sa-mi dau seama am inceput sa-l privesc ca pe ceva banal.
Asa se intampla si in viata.
Exista daruri atat de prezente in jurul nostru incat incetam sa le mai pretuim. Lucruri simple, obisnuite, care poarta in ele adevaruri profunde, dar pe care graba zilnica ni le ascunde. Firul de iarba este unul dintre ele.
Ma regasesc tot mai mult intr-o generatie „de mijloc” — o generatie-punte. O generatie care a incercat sa-si ridice copiii spre locuri si oportunitati pe care noi nici nu ni le imaginam in copilarie. Astfel am ajuns sa traim intre doua lumi foarte diferite.
Cand imi privesc copiii, vad vieti ancorate complet in prezent. Inimile lor sunt deschise, intrebarile lor sincere, iar emotiile lor se schimba odata cu fiecare experienta noua. Ei traiesc clipa cu intensitate si autenticitate.
Cand ii ascult pe parintii mei sau pe fratii mai mari, aud altceva: vocea drumului lung. Vorbele lor sunt modelate de ani, de pierderi si biruinte, de incercari si amintiri. Ei vorbesc din experienta, purtand lectii care nu au fost usor de invatat.
Iar eu ma vad stand intre aceste doua lumi.
Am devenit, fara sa-mi propun, un traducator intre generatii. Incerc sa transform povestile parintilor mei intr-un limbaj pe care copiii mei sa-l poata intelege si simti. Apoi iau intrebarile si framantarile copiilor mei si incerc sa le exprim cu rabdare si claritate pentru cei mai in varsta. Ma misc intre generatii, purtand sensuri peste distante pe care nu eu le-am creat, dar pe care trebuie sa le traversez.
Uneori simt greutatea acestui loc.
Exista momente in care incerc sa ofer copiilor mei ceea ce eu insumi nu am primit niciodata. Alteori, ascultandu-mi parintii, simt durerea lucrurilor care au lipsit in propria mea copilarie. A purta in inima doua generatii in acelasi timp poate deveni obositor intr-un mod pe care nu l-am anticipat. Si totusi… tocmai aici descopar ceva din profunzimea vietii.
Pentru ca acest spatiu dintre generatii vorbeste despre ceva mai mare decat familia. Vorbeste despre timp. Despre fragilitate. Despre felul in care totul infloreste si apoi se trece, asemenea firului de iarba.
Dupa cateva zile de munca si irigare atenta, iarba de pe terenul pregatit pentru nepoti a inceput sa rasara. Verdele aparea pretutindeni. Dar, odata cu el, au aparut si buruienile. Unele chiar frumoase, cu flori mici si delicate, dar care sufocau iarba abia insamantata.
M-am intrebat atunci: de ce lucrurile frumoase si fragile sunt atat de usor sufocate, in timp ce buruienile cresc aproape fara efort?
Mi-am amintit de povestea unei femei care avea un papagal ce cita Scriptura. Dorind sa ajute pe cineva, a pus pasarea ei langa un alt papagal care vorbea urat si injura, sperand ca influenta buna il va schimba pe celalalt. Dar s-a intamplat exact invers.
De ce?
Pentru ca traim intr-o lume cazuta. Iar buruienile fac parte din aceasta realitate.
Scriptura ne spune ca odata cu pacatul au venit si spinii, si truda, si durerea. Ceea ce era frumos si armonios inainte de cadere a devenit fragil intr-o lume rupta de Dumnezeu. Dar buruienile s-au adaptat perfect. Ele cresc repede. Se raspandesc usor. Prospera aproape oriunde.
La fel se intampla si pe taram spiritual.
Isus spune ca grijile, tentatiile si valorile acestei lumi pot sufoca adevarul lui Dumnezeu asemenea spinilor care sufoca samanta buna. Si principiul acesta il vedem peste tot: in relatii, in cultura, in familie si chiar in propria inima.
Cu toate acestea, fiecare fir de iarba continua sa vorbeasca despre Dumnezeu. Fiecare fir este o marturie tacuta a Creatorului. O mica doxologie verde ridicata spre cer. Iarba nu doar exista; ea isi implineste chemarea fara zgomot. Radacinile ei nevazute sustin viata, protejeaza solul, hranesc ecosisteme intregi si participa la procese atat de complexe incat inca ii uimesc pe oamenii de stiinta. Aceste „fabrici verzi” lucreaza neincetat, glorificandu-L pe Dumnezeu prin simpla lor existenta.
Psalmul 104 spune:
„El face sa creasca iarba pentru vite si plantele pentru slujba omului, ca sa scoata hrana din pamant.”
In crestinismul timpuriu, expresia „iarba campului” vorbea despre providenta lui Dumnezeu si despre grija Lui constanta. Daca Dumnezeu imbraca iarba campului cu frumusete, cu cat mai mult va purta El de grija copiilor Sai?
Iarba ne aminteste ca viata este scurta. Ca frumusetea omului este trecatoare. „Orice faptura este ca iarba”, spune profetul Isaia, „iar iarba se usuca, floarea cade, dar Cuvantul Domnului ramane in veac.”
Si totusi, iarba mai spune ceva. Ea revine. Este taiata si creste din nou. Este calcata si totusi nu dispare. In tacerea ei, iarba marturiseste ca viata nu poate fi infranta acolo unde Dumnezeu lucreaza.
Asta invat si eu stand intre generatii — intre trecut si viitor, intre amintire si inceput.
Invat ca nu eu sunt salvatorul familiei mele. Nu eu tin toate lucrurile laolalta. Eu sunt chemat doar sa umblu in credinciosie si intelepciune. Mantuirea apartine lui Christos.
Pentru ca Isus este adevarata punte.
Intre cer si pamant.
Intre timp si vesnicie.
Intre slabiciunea noastra si inima Tatalui.
El poarta ceea ce noi nu putem purta.
Si pentru ca El traieste in noi, nu suntem singuri in acest „loc dintre lumi”. Asa ca voi continua sa ascult. Voi continua sa traduc dragostea dintre generatii. Voi incerca sa observ mai atent lucrurile mici — iarba, timpul, harul — si sa ma incred in Cel care tine fiecare poveste in mana Sa.
Dumnezeul nostru este atat de glorios incat ascunde comori ale harului Sau in cele mai obisnuite lucruri. Iar daca avem ochi sa vedem, chiar si un fir de iarba poate deveni o predica despre credinciosia Lui.
Emanuel C. Pavel, Vancouver, BC, Canada