I. Monumentul decisiv al Europei
Se împlinesc cinci ani, în acest aprilie, de la apariția în Franța a dicționarului enciclopedic intitulat La vie de l’esprit en Europe centrale et orientale depuis 1945, coordonat de Chantal Delsol și Joanna Nowicki (Éditions du Cerf, Paris, 2021), ce însumează 1000 de pagini și reunește 150 de cercetători și scriitori din Europa Răsăriteană. Opera, supranumită Monumentul decisiv al Europei, a apărut sub egida La Fondation Simone et Cino Del Duca, L’Institut de France – l’Académie des Sciences morales et politiques.
Chantal Delsol, membră a Academiei de Științe Morale și Politice, fondatoare a Institutului Hannah Arendt (1993) și autoare a unei remarcabile opere filosofice, alături de Joanna Nowicki, profesoară la Universitatea Cergy-Pontoise și la Institutul de Studii Politice din Saint-Germain-en-Laye, precum și colaboratoare la revista Hermès (CNRS Éditions), au îndrumat un comitet editorial format din 13 universitari din țările cuprinse în volum. Colectivul de cercetători și scriitori români a fost condus de eminentul universitar, critic și scritor Ionel Bușe (profesor de filosofie la Universitatea din Craiova și director al Centrului de Cercetări ale Imaginarului și Raționalității „Mircea Eliade”). Scopul acestei opere colective a fost acela de a reconstitui istoric și politic demersurile celor mai importanți gânditori din „cealaltă Europă”, Estul, pentru o mai bună cunoaștere reciprocă, pentru refacerea legăturilor intelectuale dintre Vest și Est și pentru realizarea unui dialog real, mediat academic și moral.
La sesiunea din 31 mai 2021 a Academiei Franceze, fostul Cancelar al Institutului Franţei (L’Institut de France), și membru de onoare al Academiei, Gabriel de Broglie a spus: „Această lucrare nu este doar o carte care poate fi citită, ci care trebuie consultată pentru reflectarea, înțelegerea, proiectarea și direcționarea tuturor cercetătorilor, experților și diplomaților ce participă la construcția noii Europe și la evoluția relațiilor internaționale”.
Marc-Olivier Bherer, în Le Monde nr. 23764 din 4 iunie 2021, remarca: „Lucrarea este uneori deconcertantă, dar cu toate acestea este incomparabil de bogată. Modul în care este conceput La vie de l’esprit en Europe centrale et orientale depuis 1945 arată cât de mult ignoră Occidentul această parte a Europei. Citind acest dicționar enciclopedic, Europa se dezvăluie așa cum este, pe cât de abundentă și diversă, pe atât este străbătută de fracturi profunde. O sută cincizeci de cercetători, scriitori și artiști, veniți din țări ca Polonia, Ungaria, România, dar și din Franța, participă la acest volum. Aceasta este, fără îndoială, cea mai valoroasă contribuție a cărții: aducerea Europei la viață prin traducerea și confruntarea punctelor de vedere”.
Dicționarul enciclopedic are două părți: prima parte cuprinde o serie de eseuri tematice, descriind momente, concepte și probleme specifice contextului filosofic, social și politic din Europa Centrală și de Est după 1945; cea de-a doua parte a volumului este un dicționar de gânditori din regiunea menționată, din cea de-a doua jumătate a secolului XX.
Fiecare notă inclusă trebuia să se refere la acei gânditori din Est care, pe de o parte, au dezvoltat explicit în scrierile lor judecăți, evaluări, critici și intepretări despre om și lume, iar pe de altă parte au suscitat dezbateri în țările lor, influențând cultura și societatea respectivă, pe drumul democrației și al libertății de expresie. Domnul Ionel Bușe, ca redactor al volumului și coordonator pentru România, semnează cele mai multe eseuri de la secțiunea tematică semnate de autori români (Balkans dans le cinéma, Dracula: de l’histoire au mythe, Exil roumain, Métaphysique et logique roumaine de la contradiction et de l’antagonisme, Représentation philosophique de l’Europe: C. Noica et J. Patočka, Revue «22» et Groupe pour le dialogue social), alături de Flori Bălănescu (Bessarabie et Bucovine du nord : les conséquences du pacte Ribbentrop-Molotov; Déportation communiste en Roumanie; Répressions et tortures: les expériences de rééducation dans la Roumanie communiste; Résistances: mouvement pour les droits de l’homme (1977), grève des mineurs (1977), la révolte des ouvriers de Brașov ; Révolution sanglante). Alte eseuri importante sunt semnate de Corin Braga (Mythe du «poète national»: Nichita Stănescu), Bogdan Crețu (Styles littéraires et thèmes après 1989 en Roumanie), Cosmin Dragoste (Culture de la minorité allemande en Roumanie après 1945), Ioan Lascu (Culture roumaine de frontière: Bessarabie, Bucovine du Nord, Serbie), Liliana Corobca (Censure communiste en Roumanie), Haricleea Nicolau (Cinématographie roumaine après 1945), Cătălin Stănciulescu (Écoles et thèmes philosophiques en Roumanie après 1989), Ana-Maria Cătănuş (Dissidence roumaine), Lazăr Popescu (Littérature roumaine entre 1965 et 1989), Daniela Iancu (Anthropologie roumaine), Marian Cojoc (Canal Danube – mer Noire: une expérience du communisme stalinien), Alexandru-Murad Mironov (Radio Europe Libre: La Section Roumaine), Cristina Diac (Ceaușescu: la démolition des villes et des villages), Florin-Răzvan Mihai (Ceaușescu: la révolution culturelle et le culte de la personnalité; Roumanie et le spectre de la Russie), Ioana Cîrstocea (Femmes, féminisme, circulation internationale des savoirs), Simona Corlan Ioan (Mémoriel des victimes du communisme et de la résistance. Sighet; Phénomène «Piața Universității»), Mioara Anton (Industrialisation socialiste en Roumanie; Timișoara, la Proclamation), Dan Cătănuş (Politique internationale de Ceaușescu), Cristina Diac (Roi Michel de Roumanie) și Cristina Eugenia Burtea Cioroianu (Théâtre roumain).
Pentru partea a doua a volumului, 51 de note au fost reținute de către comitetul de redacție. Ele se referă la personalități românești din partea organizată sub formă de dicționar de gânditori central și est-europeni. În ordine alfabetică, cercetătorii români desemnați de Ionel Bușe, care au redactat aceste notițe biografice, sunt: Mihaela Albu (Horia Vintilă), Sorin Alexandrescu (Mircea Eliade), Gabriel Badea (Sorin Alexandrescu), Flori Bălănescu (Paul Goma), Corin Braga (Norman Manea), Cristina-Eugenia Burtea-Cioroianu (Octavian Paler), Ruxandra Cesereanu (Andrei Codrescu), Virgil Ciomoș (Nicolae Steinhardt), Mihai Ene (Alexandru Paleologu), Angela Furtună (Monica Lovinescu), Cătălin Ghiţă (Virgil Nemoianu, Eugen Coșeriu), Roxana-Andreea Ghiță (Paul Celan, Herta Müller), Ion Hirghiduș (Constantin Noica, George Uscătescu, Mircea Vulcănescu), Ioan Lascu (Ion D. Sîrbu, Ana Blandiana), Ecaterina Lung (Neagu Djuvara), Mona Mamulea (Alexandru Surdu), Paul Marinescu (Alexandru Dragomir, Gabriel Liiceanu), Ștefan Melancu (Tudor Arghezi), Ion Militaru (Mihai Șora), Petrișor Militaru (Basarab Nicolescu, Tristan Tzara), Sergiu Mișcoiu (Nicolae Manolescu, Andrei Pleșu), Roxana Munteanu (Marin Preda), Basarab Nicolescu (Pius Servien), Laura Pavel (Dumitru Țepeneag), Petru Bejan (Tudor Vianu), Flore Pop (Dumitru Stăniloae), Ion Pop (Eugen Simion), Lazăr Popescu (G. Călinescu), Carmen Stanciu (Eugen Ionescu, Marin Sorescu, Matei Vișniec), Călin Teutișan (Nicolae Breban), Savu Totu (Vasile Tonoiu, Gheorghe Vlăduțescu), Mihaela Ursa (Adrian Marino) și Daniela Zaharia (Lucian Boia).
II. In Memoriam Monica Lovinescu, la 18 ani de la plecare
Monica Lovinescu (1923 – 2008)
Am scris despre acest Model al României, în Dicționarul Enciclopedic amintit mai sus:
Critic literar, memorialist, eseist, prozator, traducător, filosof şi gânditor, publicist şi jurnalist cultural celebru în presa scrisă franceză şi română dar mai ales în radio (Radio Paris, Radiodifuziunea Franceză, Radio Europa Liberă - secţia franceză) Monica Lovinescu e cea mai importantă voce feminină a exilului românesc, fiind nu numai una din cele mai respectate personalităţi care s-au opus curentelor totalitare din Europa de Est şi Centrală, dar pe de altă parte unul din importanţii critici literari din România şi din Est. Pentru consecvenţa arătată în apărarea spiritului democraţiei din Est, analiştii au considerat-o un Havel feminin. S-a născut la 23 noiembrie 1923 la Bucureşti, fiind fiica ilustrului critic literar român E. Lovinescu şi a intelectualei (profesoară eminentă de limba franceză) Ecaterina Bălăcioiu ex-Lovinescu al cărei destin se va încheia tragic, ca deţinut politic, în închisorile staliniste din România. A fost verişoara prozatorului Anton Holban, a filosofului şi scriitorului Vasile Lovinescu şi a dramaturgului Horia Lovinescu; a fost căsătorită cu poetul, publicistul şi reputatul om de radio Virgil Ierunca. Îşi ia licenţa în Litere cu Michel Dard la Universitatea Bucureşti (1946), cu o teză despre Le sentiment de la mort chez Pascal. Pleacă la Paris cu o bursă a statului francez în 1947, intenţionând să pregătească la Sorbona o teză de doctorat cu tema Shakespeare şi regia teatrală în secolul XX în Franţa. Dar este surprinsă aici de momentul abdicării M.S. Regele Mihai al României, eveniment urmat de începutul bolşevizării Estului Europei şi al patriei natale. Alegând exilul şi apărarea libertăţii, precum şi susţinerea democrată a procesului de eliberare a României de sub regimul totalitar impus de U.R.S.S., Monica Lovinescu cere azil politic în Franţa, în primăvara anului 1948.
Un prim debut în proză avusese, în ţară, la vârsta de 8 ani cu un text (« roman basm ») publicat în revista Dimineaţa copiilor, apoi publică proză scurtă în Vremea şi Kalende (1938), Revista Fundaţiilor Regale (1945). Până la moartea lui E. Lovinescu va folosi pseudonimul literar Ioana Tăutu. Cronicar de teatru la revista Democraţia, condusă de Anton Dumitriu. Membru al Seminarului de regie experimentală inaugurat în februarie 1945 de Camil Petrescu la Universitatea Bucureşti. În 1955 scrie în limba franceză un roman excepţional intitulat Mots, pe care Editura Denoël iniţial i-l respinge ca fiind « prea modernist », dar abia după 50 de ani este recunoscut pentru valoare şi intuiţie ca o adevărată capodoperă ce se întâlneşte pe acelaşi palier cu romanul 1984 al lui George Orwell; tradus în română, sub titlul Cuvântul din cuvinte, e publicat prima oară la Editura Humanitas, Bucureşti, 2007. Acest prim roman politic esopic românesc e o parabolă a lumii totalitare şi profeţea tragedia României din intervalul 1948-1989, anunţând o prozatoare europeană de mare forţă. Mai târziu, destinul acesta literar e întrerupt brutal de urgenţa implicării totale a M. L. de partea exilului militant anticomunist.
Din anul 1951 şi până în 1974, colaborează la Radio Paris, la emisiunea în limba română a Radiodifuziunii Franceze, precum şi la redacţia centrală a emisiunilor pentru Europa răsăriteană. Începând din 1962, activează la Radio Europa Liberă, unde a avut două emisiuni săptămânale: Teze şi Antiteze la Paris şi Actualitatea culturală românească. Astfel, pe calea undelor radio, cronicile literare şi comentariile culturale, interviurile, mesele rotunde şi analizele politice excelent documentate, ce raportau mereu societatea românească la fenomenul european şi universal, au avut - timp de aproape trei decenii - un remarcabil impact asupra publicului de limbă română, iubitor de literatură şi artă, dar şi avid de informaţie politică, socială, filosofică şi culturală sosită, în plin Război Rece, din Lumea Liberă. Aceste emisiuni au jucat un rol fundamental în formarea spiritului critic şi democratic din spaţiul literar românesc. Specifică a fost, în acest sens, reacţia imediată şi directă - menţinând statornic o perspectivă înalt-normativă -, pe care M. L. o iniţia la Radio Europa Liberă, faţă de cele mai recente evenimente, editări şi iniţiative ce aveau loc în ţară, în mediul intelectual, artistic şi literar. Se poate spune că spiritul critic liber, ca şi politologia românească post-decembristă, s-au născut printr-o cale aproape transcendentală, odată cu emisiunile M. L. la Radio Europa Liberă, prin lucrările ei notabile ca stil şi scriitură, ca vocaţie etică şi ca eleganţă hermeneutică. Critica dictaturii şi a totalitarismului nu se mai făcea în stilul pseudo-nonconformist practicat în ţară, ci în direcţia apărării cu orice preţ a premizelor libertăţii din societatea ispitelor utopic-totalitare, având ca metodologie obligatorie suprimarea cenzurii, dar şi ideea datoriei intelectualilor critici de a adopta un cod etic care să contracareze spiritul totalitar ce doreşte nimicirea fiinţei morale. Întâlnindu-se în mod fericit cu gândirea unor filosofi precum Karl Jaspers, Jeanne Hersch, Hannah Arendt, Raymon Aron şi Albert Camus, ideile M. L. modelau vocaţia intelectualului de a-şi ridica vocea împotriva Răului, de a se autodesacraliza prin împotrivire faţă de regimurile logocratice, renunţând la orice ideologie optimistă a salvării; aceste contribuţii au întregit în mod fericit direcţia camusiană din gândirea politică şi morală românească şi europeană. M. L. preia şi dezvoltă, de la Timothy Garton Ash - care la rândul său le preluase de la scriitorul britanic Ferdinand Mount -, conceptele de asimetrie a indulgenţei şi de est-etică, cu ajutorul cărora va construi, alături de alţi filosofi, critici şi literaţi (între care Arthur Koestler, Boris Souvarine, Alain Besançon sau François Furet), curentul de demistificare a comunismului din Est, inclusiv pe paradigma sa literară şi critică. După 1971, pe măsură ce sistemul politic românesc devenea tot mai restrictiv în relaţia cu lumea literară, M. L. pledează pentru revenirea la moştenirea lovinesciană, fondată prin « autonomia esteticului », criticând înlocuirea sincronismului prin ideologiile de partid şi protocronism.
III. Opera Monicăi Lovinescu
Operele esenţiale ale M.L. sunt reprezentate de memorii şi jurnale, în care autoarea a preferat să scrie « despre şi pentru ceilalţi », refuzând sistematic « pactul autobiografic » şi cultivând sistematic etica memoriei. Aceste opere au devenit documente inconturnabile pentru societatea românească şi europeană a secolului XX, mai ales pentru deceniile 6-10, insistând pe tema necesităţii unor re-lecturi, re-evaluări şi revizuiri în literatura română. Cele şase volume de Jurnal publicate de M. L. la Editura Humanitas între 2002 şi 2006 cuprind însemnări « cu caracter de agendă » datând din perioada 1981 – 2000, cu excepţia anului 1989. A mai existat un jurnal ţinut de autoare în tinereţe, dar pe care l-a distrus, nu înainte de a genera cele două volume de memorii intitulate La apa Vavilonului (1999-2001). Şase volume publicate între 1990 şi 1996 la Humanitas şi cunoscute sub titlul de Unde scurte (cu referire la frecvenţa radio pe care a emis în perioada Războiului Rece postul de Radio Europa Liberă), reunesc cronicile ce mai întâi fuseseră rostite, în epocă, la postul de radio din exil. În anii ´60, aceste cronici impuneau o nouă generaţie de scriitori netributari spiritului realist-socialist şi erau construite după principiul jurnalului indirect: fiecare text avea, în loc de titlu, chiar data la care fusese rostit, intenţia autoarei fiind aceea de a lăsa posterităţii o veritabilă panoramă a vremurilor aşa cum au venit şi aşa cum au fost trecute prin filtrul conştiinţei sale critice. În aceeaşi categorie, dar ca excepţie, intră ultimul volum, intitulat Diagonale (2002, Humanitas, Bucureşti), care e alcătuit din texte selectate din presa de după 1989, mai cu seamă cele publicate în rubrica omonimă din România literară, revista fanion a Uniunii Scriitorilor din România. Viziunea autoarei asuma originalitatea cazului românesc în contextul istoric european dominat de insurgenţă (Rusia samizdatului, Cehoslovacia Cartei ´77, Polonia K.O.R.-ului şi Solidarność-ului) prin ceea ce se va numi rezistenţa prin cultură, care a reprezentat de fapt o rocadă între etic şi estetic, având drept consecinţă o defazare faţă de literatura europeană. Din cauza regimului represiv, ce interzicea legătura directă dintre adevărul literaturii şi adevărul societăţii, rezistenţa românească inventase un limbaj artistic ce boicota realitatea istorică, ducând la o nouă ipostază a modernismului pur, care însă fusese deja epuizat oriunde în altă parte. Dar tot această rezistenţă prin cultură luase distanţă faţă de idealul de universalitate, fapt ce s-a materializat ulterior fie prin provincializare, fie prin înregimentări neoprotocroniste, generând conflicte interne energofage care au epuizat capacitatea unei rezistenţe româneşti reale împotriva regimului totalitar.
IV. Moartea Monicăi Lovinescu și moștenirea simbolică inestimabilă pentru România
Monica Lovinescu se stinge la 20 aprilie 2008 în Franţa, la 85 de ani, în Spitalul Charles-Richet din periferia pariziană Villiers-Le-Bel, donând statului român toate proprietăţile sale din Paris, Bucureşti şi Fălticeni. Urnele cu cenuşă, ale ei şi soţului, au fost aduse pentru eternitate la Fălticeni, România, în monumentul funerar al marii familii de cărturari Lovinescu de la Parohia Sfinţii Voievozi. Opera Monicăi Lovinescu a marcat după 1951 o întreagă naţiune arestată, iar rolul M. L. a fost unul de instanţă critică, precum şi de apărător din exil al adevărului şi al valorilor, în cursul dictaturilor lui Stalin şi Ceauşescu. Capacitatea intelectuală inepuizabilă a autoarei de a armoniza discursul critic, ficţional, memorialistic, filosofic, estetic, est-etic, etic şi politic a construit o veritabilă instituţie literară şi axiologică, susţinând martiric eforturile pe care scriitorii rămaşi în ţară le făceau pentru a salva libertatea de creaţie şi de expresie.
În omagiu și cu target de pedagogia memoriei, jurnalism democratic și de dialoguri ale intelectualilor, începând cu anul 2005, am inițiat, în cadrul Consiliului Județean Suceava – Biblioteca Bucovinei proiectul Zilele Monica Lovinescu, apoi și Premiul Național Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, care au avut loc, anual (cu toate că subfinanțate și boicotate), timp de 15 ani, până în anul 2020. Președintele juriului a fost Acad. Basarab Nicolescu (Paris, Cluj), cu participarea unor notabili universitari, artiști și scriitori, ca: Dennis Deletant, Vladimir Tismăneanu, Antonio Patraș, Tudorel Urian, Corin Braga, Al. Călinescu, Gheorghe Grigurcu, Ruxandra Cesereanu, Cassian Maria Spiridon, Ioan Moldovan, Doina Jela, Devis Grebu, Angela Furtună etc.. Printre premiați s-au numărat: Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigurcu, Doina Jela, Cassian Maria Spiridon, Vladimir Tismăneanu, Radio Europa Liberă, Bogdan Baciu (Premiul dedicat tinerilor, ”Speranța pentru Democrație”)», și alții.
Conferințele Monica Lovinescu au reușit să adune voci importante pentru dialogul în Cetate.
În 2003, Jurnalul Monicăi Lovinescu primeşte titlul de Cartea Anului. Decorată în 1987 de Academia Româno-Americană de Ştiinţe şi Arte, decorată de Preşedinţia României cu Ordinul Steaua României în grad de Mare Ofiţer.
IV. Modelul trădat
Aminteam altădată că, în timp ce Regina Maria a inspirat și făcut posibilă România Mare și Unită, Monica Lovinescu a inspirat și apărat România Liberă.
De ce avem nevoie de Modele bune? Un Model Uman de Excelență ne înzestrează cu un capital intelectual, profesional și etic din care vom putea cheltui, investi și face profit toată viața, atât ca indivizi, cât și prin comunitate.
Un astfel de Model sporește și rafinează o moștenire omenească, așezând-o între limite ce conservă umanitatea: succesul (Machiavelli) și morala (Kant). După 1989, Modelul Monica Lovinescu nu ajuns acolo unde ar fi meritat, fiind puternic sabotat, atât de acțiunile oculte deep state, cât și de mediile academice sau culturnice ori de propaganda.
Încă din vremea când încă trăia și publica, Monica Lovinescu l-a desemnat pe Gheorghe Grigurcu a fi cel mai demn continuator, al ei și al tatălui E. Lovinescu.
De ce Monica Lovinescu nu a devenit Modelul ? Gheorghe Gricurcu (care a împlinit recent 90 de ani, fiind desemnat de Monica Lovinescu drept continuatorul liniei sale și a lui E. Lovinescu) a spus răspicat, în interviul pe care mi l-a acordat și publicat în nr. 4, din revista Hyperion 2005: “pe de o parte principalii tenori ai cultului ceauşist au deţinut importante demnităţi în Parlament şi în viaţa politică (Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, Mihai Ungheanu) ori au fost premiaţi, onoraţi cu atribuţii din partea Ministerului Culturii (ex. D.R. Popescu), pe de altă parte victimele regimului comunist din ţară şi din diaspora se văd minimalizate, date la o parte, scoase din circuit. Un caz teribil este cel al lui Paul Goma. Între Păunescu şi Goma, năstruşnica noastră societate postdecembristă a optat pentru cel dintîi”. Adaug, extrapolând, că societatea i-a preferat și după 1989 pe reprezentanții expresiei extremelor: pe Radu Gyr, nu pe Vladimir Ghika; pe Iliescu și emanații neostaliniști din bazinul PCR plus derivate, nu pe Rațiu sau Coposu, pe Tovarășa maica Zoe Bușulenga, nu pe Monica Lovinescu.
Suntem societatea ce cultivă oficial echilibristica salvării și reinventării jocurilor legionaro-neocomuniste, neglijând sau sfidând creatorii și gânditorii pro-democrați autentici, construcțiile axiologice și libertatea de expresie.
Suntem societatea debusolată, unde propaganda oficială semnalizează Vest, dar finanțând cadrele, proiectele, reflexele și frânarii devotați Estului și populismului.
Suntem societatea care în perioada Războiului Rece a fost ținută moralmente în viață prin voci critice, glasuri martirice ale libertății, cum a fost Monica Lovinescu, ea devenind prima eliminată din galeria excelenței și autorității publice după căderea Cortinei de Fier și preluarea puterii de către linia Moscovei... până azi...
Modelul Monica Lovinescu a fost trădat chiar de către cei pe care i-a susținut și apărat, dar care au preferat să o îngroape în uitare. Românește... Într-o țară ca România în care peste 50 la sută dintre locuitori sunt nostalgici după regimul Ceaușescu, neuitarea ar fi trebuit să devină o „datorie etică” a elitelor autohtone, chiar dacă Monica Lovinescu nu le mai este de nici un folos prietenilor ei intelectuali, pe care i-a ajutat să iasă din penumbră și să intre în posteritate.