Nauciti de suvoiul evenimentelor actuale multi se intreaba retoric: “cum de-am ajuns aici?” Afectati de factorul economic tindem sa credem ca toata problema este acolo dar radacina este profund spirituala pentru ca are componente etice-morale. Credeti sau nu, exista un tipar al degradarii morale.
Acest tipar rareori vine cu zgomot sau semnale evidente. Nu incepe cu o revolta deschisa impotriva adevarului, ci cu pași mici, aproape imperceptibili. In timp insa aceasta nou amatrice formateaza lent felul in care gandim, felul in care simtim și in cele din urma felul in care traim.
In liniște, ceea ce odinioara parea de neconceput devine acceptabil. Apoi devine normal. Și, in cele din urma, devine ceva de așteptat.
Pentru cei credinciosi este important de inteles este ca aceasta realitate nu este doar „acolo, in lume”. Ea ne atinge și pe noi. Nu este doar o problema culturala, ci și una profund personala, a inimii.
Scriptura ne arata ca aceasta lupta nu este noua. Asaf, autorul Psalmului 73, a cunoscut-o foarte bine:
„Cu adevarat, Dumnezeu este bun cu Israel,
cu cei curati la inima.
Dar cat despre mine, era sa-mi alunece picioarele;
era cat pe ce sa-mi pierd sprijinul” (Psalmul 73:1-2).
Este o marturisire sincera, vulnerabila. Un om credincios care recunoaște ca a fost aproape sa cada. Nu in pacat vizibil, ci intr-o cadere interioara: in descurajare, in confuzie, in indoiala.
Autorul britanic Theo Hobson a surprins aceasta dinamica culturala in trei pași simpli:
Ceea ce odinioara era condamnat este acum celebrat.
Ceea ce odinioara era celebrat este acum condamnat.
Cei care refuza sa celebreze sunt acum condamnati.
Aceste cuvinte descriu presiunea pe care o simtim in inimile noastre fata de orice eveniment actual.
Totul incepe subtil si se desfasoare in straturi, pe mai multe paliere. La inceput vedem schimbari la nivelul limbajului. Astfel pacatul devine „lupta”. Razvratirea devine „autenticitate”. Ceea ce Dumnezeu numește rau este reinterpretat ca fiind neinteles sau chiar partial bun.
Și incet fara sa ne dam seama nu doar toleram aceste lucruri, apoi nu doar sa le acceptam ci chiar sa le afirmam. Dar lupta nu este doar in jurul nostru. Ea apare și in noi.
Asaf spune:
„Caci ii invidiam pe cei aroganti
cand vedeam prosperitatea celor rai” (Psalmul 73:3).
Observati sinceritatea lui. Nu iși ascunde trairile, nu vrea sa para smerit. Nu iși cosmetizeaza lupta. El recunoaște: „am invidiat”. Și daca suntem sinceri, și noi am fost acolo. Asaf nu se lupta cu intrebarea veche de cand lumea: de ce li se intampla lucruri rele oamenilor buni; el se lupta cu intrebarea de ce lucrurile bune par sa li se intample celor rai.
Ne uitam la altii, ne comparam. Ne intrebam de ce ei au mai mult. De ce lor le merge mai bine. De ce viata pare mai ușoara pentru cei care nu Il onoreaza pe Dumnezeu. Și, incet, se strecoara in inima un gand periculos: „Nu este corect. Eu merit mai mult.” Aici apare sentimentul de indreptatire.
Cand acest sentiment prinde radacina, incepe sa ne schimbe perspectiva.
La nivel personal, se intampla ceva grav: incepem sa pierdem contactul cu adevarul despre noi inșine. Adevarul este ca nu meritam harul pe care il primim. Daca ar fi sa primim ceea ce meritam cu adevarat, ar fi judecata. Și totuși, Dumnezeu ne da viata, iertare, har, zi de zi. Cand uitam acest lucru, recunoștinta dispare. Și fara recunoștinta, viata devine apasatoare.
Nu mai vedem darurile Cerului, ci doar lipsurile pamantului. Nu mai vedem harul, ci doar ceea ce credem ca ni se cuvine. Nu mai putem spune „multumesc” din inima, pentru ca simtim ca totul ni se datoreaza. Și astfel, chiar daca avem mult, ne simtim saraci.
In mediul socio-cultural acest nivel se vede clar: cine nu se conformeaza este respins. Dar la nivelul inimii el se manifesta intr-un mod mai tacut, dar la fel de dureros.
La nivel cultural, binele este pus sub semnul intrebarii. Virtuti precum curatia, fidelitatea și autocontrolul nu mai sunt admirate, ci ridiculizate. Cei care raman fideli convingerilor lor sunt etichetati, marginalizati și uneori sanctionati. Dar aceeași dinamica se vede și in relatiile personale afectate de indreptatire.
Devine greu sa te bucuri sincer pentru altcineva cand in tine exista comparatie. Devine greu sa plangi cu cineva cand in tine exista judecata. In loc de compasiune, apare critica. In loc de bucurie si bunatate apare invidie. Și poate cel mai grav, incepem sa ne așezam in locul lui Dumnezeu. Da stiu nu vrem asta insa pe nesimtite se intampla.
Fara sa spunem asta cu voce tare ne comportam ca și cum am ști noi mai bine decat Dumnezeu. Ca și cum am putea administra viata mai corect decat o face El.
Nu este de mirare ca Asaf spune ca era pe punctul de a cadea. Pentru ca acesta este un loc periculos pentru inima noastra indifferent de cate pericole sunt in jurul nostru. Dar povestea nu se termina acolo.
Asaf spune ca schimbarea a venit atunci cand a intrat in sanctuarul lui Dumnezeu. Nu cand s-au schimbat circumstantele. Nu cand a primit mai mult. Ci cand s-a apropiat de Dumnezeu. Și acolo, ceva s-a schimbat. A inceput sa vada din perspectiva veșniciei. A realizat ca ceea ce pare nedrept acum nu este final. Ca exista o judecata. Ca Dumnezeu este drept. Dar, mai profund decat atat, a descoperit ca Dumnezeu Insuși este suficient:
„Pe cine am eu in cer afara de Tine?
Și pe pamant nu-mi gasesc placerea in nimeni altul decat in Tine.
Carnea și inima pot sa mi se prapadeasca,
dar Dumnezeu este taria inimii mele
și partea mea pe vecie” (Psalmul 73:25-26).
Aceasta este vindecarea inimii. Nu mai mult. Nu mai bine. Nu altceva. Ci Dumnezeu.
Poate ca ești nemultumit fara sa știi exact de ce. Poate ca ai pierdut bucuria pe care o aveai odinioara. Poate ca ești obosit de comparatie. Adevarul este ca sentimentul de indreptatire ne epuizeaza. Ne tine intr-o alergare fara sfarșit dupa „mai mult”. Și niciodata nu este suficient. Dar exista odihna nu in a avea mai mult, ci in a-L avea pe Dumnezeu.
Christos nu a murit pentru a-ti oferi doar lucruri trecatoare, nu doar confort, nu doar binecuvantari materiale. El a murit pentru a te apropia de Dumnezeu. Și cand Dumnezeu devine „partea” ta, ceva profund se schimba. Nu pentru ca viata devine perfecta ci pentru ca inima ta iși gasește, in sfarșit, locul.
Da, traim intr-o vreme de confuzie morala. Da, exista presiune. Da, exista costuri in a ramane credincios. Dar exista și har. Exista și adevar. Intrebarea nu este doar ce se intampla in lume, ci ce se intampla in inima noastra. O revolutie morala este in desfașurare. Exista și o lupta interioara constanta. Intrebarea este cum vom raspunde. Vom merge odata cu curentul sau vom ramane ancorati in adevar? Vom trai revendicand ceea ce credem ca ni se cuvine sau vom trai in recunoștinta pentru harul primit?
Adevarata libertate nu se gasește in a avea mai mult, ci in a-L avea pe Dumnezeu ca parte a noastra. Iar atunci cand El este partea noastra, descoperim ca nu ne lipsește nimic.
Emanuel C. Pavel, Vancouver BC, Canada