MIHAI EMINESCU (1850 – 1889)
La 15 ianuarie 2013 s-au împlinit 163 ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, marele nostru poet naţional şi unul dintre cei zece mari români aleşi de popor din istoria neamului. Publicaţiile despre Eminescu ar putea constitui o bibliotecă aparte şi originalitatea unui nou material depinde mai mult de definirea scopului apariţiei respective şi destinatarul ei.
Din aceste motive am definit ca scop al acestei serii de articole – prezentarea unei sinteze biografice a vieţii Poetului din perioada cernăuţeană în contextul istoric şi cultural românesc al secolului de atunci –, sinteză reflectată prin prisma unor amintiri ale contemporanilor săi. În modul acesta, oricare cititor îl va putea vedea pe Mihai Eminescu ca om, scriitor, patriot, cetăţean şi ca marele nostru Poet naţional şi va înţelege pe deplin contribuţia lui în patrimoniul culturii noastre româneşti.
CRONICĂ EMINESCIANĂ BUCOVINEANĂ
“Eminescu era un român de tip carpatin, dintre aceia care,
trăind în prejma munţilor, mai cu seamă în Ardeal şi în Moldova-de-Sus,
sub greaua coroană habsburgică, cresc mai vânjoşi şi mai aprigi
şi arată pentru încercările de smulgere a lor din pământul străbun
lungi rădăcini fioroase, asemenea acelora ce apele curgătoare
descoperă în malurile cu copaci bătrâni.”
George Călinescu
15 ianuarie1850 — Se naşte la Botoşani Mihai, al şaptelea copil al familiei Eminovici. Data este consemnată în Registrul de naşteri si botezuri din anul 1850 al oraşului Botoşani, fiind singura ce are acoperire documentară. A fost botezat la biserica Uspenia din Botoşani, naş fiindu-i bunicul după mamă, stolnicul Iuraşcu.
Comentariu biografic.
Strămoşii după tată ai celui pentru care aveau să se imagineze diverse origini etnice (fapt de mândrie naţională pentru poporul român şi poetul lui naţional) − persană, armeană; albaneză, turcă, suedeză, poloneză, bulgară, sârbă ori ruteană − sunt ţărani români, veniţi poate din părţile Blajului, pe nume Eminovici sau Iminovici, şi trăiau în satul Călineştii lui Cuparencu, de lângă Suceava, ca muncitori ai pămîntului.
Un Petrea Iminovici, căsătorit cu Agafia, este pomenit în condicile parohiale şi s-ar fi născut pe la 1732. Fiul acestora şi bunicul poetului, Vasile Eminovici, născut prin 1780, a fost cântăreţ bisericesc în satul natal şi a avut şapte copii, tatăl poetului, Gheorghe, fiind primul născut (10 februarie 1812).
Gheorghe Eminovici a învăţat carte la Suceava cu dascălul Ioniţă. Energic şi perseverent, intră în slujba boierului Jean Mustaţă, care îl aduce din Bucovina la Dumbrăveni-Botoşani, unde acesta arendase o moşie de la marele proprietar Balş — căruia avea să-i fie ulterior administrator şi om de încredere.
Mama poetului, Raluca ori Rareşa, este fiica stolnicului Vasile Iuraşcu de la Joldeşti şi a soţiei acestuia, Paraschiva. Gheorghe Eminovici s-a căsătorit cu Raluca la 29 iunie 1840 şi va primi, pe rând, titluri de boierie măruntă — sulger şi căminar.
Fraţii şi surorile poetului sunt: Şerban (născut în 1841), Nicolae (1843), Iorgu (1844), Ruxanda (1845), Ilie (1846), Măria (1848), Aglaia (1852), Harieta (1854), Matei (1856) şi Vasile (1857).
Comentariu istorico-cultural.
1818 − Se naşte Aron Pumnul, viitorul profesor şi îndrumător al lui Eminescu din anii gimnaziului de la Cernăuţi.
1848 − anul Revoluţiei paşoptiste. Declanşată mai întâi în Moldova, mişcarea revoluţionară se extinde în Muntenia şi în Ardeal. Reprimată prin intervenţia trupelor ruseşti, otomane şi habsburgice, revoluţia de la 1848 marchează o dată importantă în lupta de emancipare naţională şi socială a românilor din cele trei provincii istorice. La revoluţie au participat, printre alţii, şi: V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, Al. I. Cuza (în Moldova), Ion Ghica, I. Heliade-Rădulescu, N. Bălcescu, C.A. Rosetti, I. Brătianu (în Muntenia), A. Şaguna, S. Bărnuţiu, A. Pumnul, Avram Iancu (în Ardeal). Idealurile naţionale vor deveni mai târziu motivele primordiale ale operei eminesciene.
13 mai 1849 − se naşte Al. Chibici Rîvneanu; coleg cu poetul la Cernăuţi şi la Viena, care îi va fi acestuia prieten devotat toată viaţa.
22 Aprilie 1850 − La Năsăud se naşte Veronica Cîmpeanu; căsătorită din 1864 cu profesorul universitar Ştefan Micle. Veronica îl cunoaşte pe Eminescu în 1872 la Viena. O dată cu stabilirea poetului la Iaşi, între cei doi se naşte o afecţiune profundă, care le va marca amândurora existenţa.
1851 − Se inaugurează la Bucureşti Teatrul cel Mare, viitorul Teatru Naţional (primul director a fost Costache Caragiale), unde Mihai Eminescu va lucra ca suflor.
7 mai 1852 − se naşte Aglaia, al optulea copil al familiei Eminovici. În 1870 se căsătoreşte cu profesorul Ioan Drogli, stabilindu-se în Bucovina, la Suceava şi mai apoi la Cernăuţi.
1858 − Mihai este înscris în clasa a treia la „National – Hauptschule” din Cernăuţi; primele două clase le făcuse în particular.
Comentariu biografic.
1850-1858 − Anii copilăriei Mihai îi trăieşte, se pare, la Botoşani, iar din 1856 la Ipoteşti, unde familia şi-a cumpărat o moşioară. Aceşti ani ai vieţii poetului, cu pădurea şi râul, cu prietenii de joacă şi atmosfera patriarhală a satului, s-au grefat puternic pe sensibilitatea lui. Ca şi la Ion Creangă, copilăria va fi învăluită într-o aureolă de basm şi la această primă legătură cu natura şi cu oamenii, la prima iubire, poetul se va întoarce totdeauna cu duioşie, găsind aici linişte şi reculegere. Nu se ştie unde şi ce va fi învăţat poetul până în 1858, când este înscris la şcoala primară greco-orientală din Cernăuţi, deşi se poate presupune că avea cunoştinţele necesare, din moment ce este primit direct în clasa a treia.
Din amintirile contemporanilor lui Mihai Eminescu:
Gheorghe Albescu (1857-1920), născut în satul Camena din judeţul Cernăuţi. În timpul aflării lui Eminescu în capitala Bucovinei era elev la şcoala primară din acest oraş (şcoală în care a învăţat şi viitorul poet, astăzi strada Bojenko, nr. 4). A fost magistrat şi avocat în Cernăuţi. I-a împărtăşit amintirile sale despre Eminescu lui Leca Morariu prin 1923, cu trei ani înainte de moarte, pe care titularul Catedrei de literatură română şi folclor de la Universitatea din Cernăuţi le publică în revista „Făt-Frumos”, anul IV, nr. 3, p. 113-116.
„...parcă-l văd: oacheş, păr negru, mustaţa neagră (era prin 1865-1866) şi în straie cam sărăcuţe...”.
Teodor N. Ştefanelli (1847-1912), jurist şi scriitor bucovinean, membru al Academiei Române. Cea mai valoroasă parte a lucrărilor moştenite de la T. N. Ştefanelli o constituie amintirile despre Mihai Eminescu, cu care a fost coleg în timpul studiilor la K. K. Ober-Gymnasium din Cernăuţi şi la Universitatea din Vienă.
„...Când în anul 1860 am făcut cunoştinţa lui Eminescu la liceul din Cernăuţi, mi-a spus că a cercetat în Cernăuţi două clase primare şi anume clasa a treia şi a patra a şcoalei primare greco-orientale, care se numea pe atuncea National-Hauptschule...
...Din testimonii... vedem că în şcoala primară Eminescu a învăţat bine. Din purtare a avut tot notă bună, asemenea şi din sârguinţă, afară de semestrul al doilea, din clasa a III-a când a avut numai notă bună de sârguinţă. În limba germană a făcut progres foarte frumos, căci numai în semestrul întâi al clasei a II-a a avut notă bună, pe când notele din toate celelalte semestre sunt foarte bune. La finele clasei a IV-a a fost clasificat cu eminenţă al 5-lea între 82 de elevi. Şi vom vedea că deşi era încă un copil în clasele primare, totuşi, acesta a fost timpul când Eminescu a avut cea mai bună purtare în şcoală şi cele mai bune note din obiectele de învăţătură. Timpul acesta este perioada de strălucire în învăţătura de şcoală a lui Eminescu...”
Comentariu istorico-cultural.
1859 — prin îndoita alegere a colonelului Alexandru I. Cuza drept domnitor al Moldovei şi Ţării Româneşti, se înfăptuieşte, la 24 Ianuarie, Unirea celor două Principate, unire ce va fi recunoscută de puterile garante ale Europei.
1860 — În luna iulie, Mihai promovează clasa a patra a şcolii primare, clasându-se al cincilea din cei 82 de elevi. In toamnă, se înscrie la „K.K. Ober – Gymnazium” din Cernăuţi, unde fuseseră elevi şi fraţii săi mai mari.
Din amintirile contemporanilor lui Mihai Eminescu:
Teodor N. Ştefanelli (1847-1912).
„Eminescu a început să cerceteze liceul din Cernăuţi în luna septembrie a anului 1860. Astfel, intrând eu în liceu în toamna anului 1861, l-am aflat în clasa a doua...
...Pe atuncea purta Eminescu numele Eminoviciu. Parcă-I văd şi astăzi mic şi îndesat, cu părul negru pieptănat de la frunte spre ceafă, cu fruntea lată, faţa lungăreaţă; umerii obrajilor puţin ridicaţi, ochii nu mari, dar vii, colorul feţei: întunecat prin care străbătea însă rumeneala sănătoasă a obrajilor. Era totdeauna curat îmbrăcat...
...Pe lângă limba şi istoria românească, studia Eminescu cu mare plăcere şi istoria antică şi se ocupa cu predilecţiune cu istoria grecilor, romanilor, egiptenilor, babilonienilor, asirienilor, persienilor şi a indiilor...
...De la această plăcere a lui Eminescu pentru istoria antică şi pentru faptele învăluite în nimburi mitice şi misterioase ale regilor din cea mai depărtată antichitate, ne putem explica şi faptul de ce Eminescu, în poeziile sale, scoate adese în relief figuri luminoase din cronicele antice, pline de misticism şi de poezie.
Eminescu vorbea bine şi limba germană, pentru că urmase în Cernăuţi şi două clase primare şi astfel avusese ocazie să înveţe şi această limbă.
Cele mai bune note le avea Eminescu din religie, din limba şi literatura românească şi din istoria universală...
...Cât timp a urmat Eminescu liceul era vorbăreţ şi vioi ca mai toţi colegii săi, şi avea un vecinic surâs pe buze, afară doar când nu ştia lecţia. Acest zâmbet prielnic i-a câştigat inima colegilor săi, ceea ce nu împiedica însă ca la certe ocazionale să se ghiontească între dânşii de-a binelea, şi în aceste cazuri de luptă tragicomică părul lung al lui Eminescu forma o mare atracţiune pentru a fi scâlţâit de mâinile colegilor săi. Dar supărarea nu ţinea mult şi iarăşi eram cu toţii buni prieteni...”
Comentariu biografic.
Îl are printre profesori pe I. G. Sbiera, suplinitor al lui Aron Pumnul pentru limba română şi viitorul titular al Catedrei de limbă şi literatură română de la Universitatea din Cernăuţi. Tânărul Mihai obţine, cum reiese dintr-un atestat, rezultate meritorii, în al doilea an însă, cu toate că la limba română este notat cu „foarte lăudabil”, la istorie cu „bine”, la germană cu „mulţumitor”, iar la ştiinţele naturii cu „lăudabil”, la religie chiar cu „eminent”, nu va promova (avea „insuficient” la matematică şi foarte multe absenţe).
În anul şcolar 1862—1863, când stă în gazdă la profesorul de franceză Victor Blanchin, deşi în primul semestru are, în general, calificative bune (la limba română „excelent”, iar la istorie „excepţional”), în semestrul al doilea nu mai frecventează. Nu se cunoaşte adevărata cauză a părăsirii şcolii, se ştie doar că a plecat în vacanţa de primăvară acasă, la Ipoteşti, dar nu a mai revenit printre colegi. Va încerca să-şi continue studiile la gimnaziul din Botoşani, de unde înaintează, la începutul anului 1864, şi o cerere de bursă. Este probabil că atât plecarea din Cernăuţi, cât şi revenirea, după insuccesul de „la gimnaziul botoşănean”, sunt legate de pasiunea tânărului pentru reprezentaţiile dramatice, de relaţiile sale cu trupa Vlădicescu-Tardini care, după unele spectacole date la Botoşani, în primăvara anului 1864, va pleca la Cernăuţi.
Comentariu istorico-cultural.
1862-1865 — Apare la Viena lucrarea lui Aron Pumnul Lepturariu rumânesc cules den scriptori rumâni (4 tomuri), prima antologie a literaturii române vechi şi modeme.
24 ianuarie 1862 — Deschiderea, la Bucureşti, a primului Parlament al României. Domnitorul Al. I. Cuza proclamă solemn Unirea definitivă a Principatelor, capitala ţării fiind stabilită la Bucureşti.
1863 — În primăvara acestui an, Mihai îşi întrerupe studiile gimnaziale, rămânând la Ipoteşti. Încercarea sa de a obţine o bursă pentru a-şi continua studiile în ţară e sortită eşecului.
Mai 1864 — Mihai revine la Cernăuţi pentru continuarea studiilor în particular. Asistă la reprezentaţiile teatrale ale trupei Tardini. Pleacă cu trupa de teatru în turneul acesteia la Braşov, părăsind din nou şcoala.
Din amintirile contemporanilor lui Mihai Eminescu:
I. G. Sbiera (1836 – 1916), suplinitor al lui Aron Pumnul pentru limba română şi viitorul titular al Catedrei de limbă şi literatură română de la Universitatea din Cernăuţi).
[Scrisoare către Iosif Vulcan]
„Mult stimate domnule şi colegi
Îndată după primirea răvaşului d-voastră, am fost la sora răposatului M. Eminescu, la doamna Aglaia Drogli şi i-am comunicat dorinţa D-voastre. Mi-a răspuns că biografia ce i-a făcut-o I. Vulcan în numărul 2 din Familia, anul 1885, ar conţine cam totul ce-şi aduce şi domnia sa aminte ca mai remarcabil din copilăria lui, doară atâta ar mai adăuga că el, în vârstă de 16 ani, a compus o dramă în cinci acte pe o singură coală de hârtie, pentru care mult ar da acuma de s-ar mai găsi undeva...
...În anul 1864 venise Fani Tardini cu trupa sa la Cernăuţi şi dădu primele reprezentaţiuni naţionale la noi în ţară. însufleţirea ce au produs-o aceste reprezentaţiuni asupra publicului român a fost nedescriptibilă, credeam cu toţii că a fost şi pentru noi ora mântuirii, şi că de aici înainte vom ave şi noi a ne mişca în elementul nostru.
Asupra tinerimii înrâurirea a fost şi mai puternică, cu deosebire asupra celei de la gimnaziu conduse de mine şi căreia îi procuram gratis intrare la represintaţiunile teatrale. M. Eminescu, spirit deştept, şi inimă uşor impresionabilă, n-a rămas scutit de efectele represintaţiunilor; asupra lui au făcut înrâurire chiar mai mare; în trupa teatrală, în viaţa ei uşoară şi plăcută, vedea Eminescu elementul său mai convenabil de viaţă; nu voia să se despartă de ea...„
Octombrie 1864 – martie 1865 — Mihai se află în Botoşani, lucrând ca practicant la Tribunalul din Botoşani şi copist la Comitetul permanent al judeţului Botoşani, slujbă la care renunţă pentru a pleca la Cernăuţi să-şi reia studiile abandonate. Nici de data aceasta Mihai nu rămâne la studii, plecând cu aceeaşi trupă teatrală într-un nou turneu. încurcata sa situaţie şcolară nu putea decât să adâncească vechiul conflict cu căminarul.
Comentariu istorico-cultural.
5 iunie 1865 — Apare la Pesta revista Familia, fondată şi condusă de Iosif Vulcan, în care viitorul poet naţional al românilor va publica primele sale versuri.
Octombrie-noiembrie 1865 — Eminescu revine la Cernăuţi, unde stă în gazdă la profesorul Aron Pumnul. Se pregăteşte pentru examenul necesar reînscrierii în învăţământul public. În paralel, e bibliotecar al profesorului Aron Pumnul, bun prilej pentru completarea lecturilor, întrucât are la dispoziţia sa cărţile reprezentative ale literaturii române vechi şi moderne.
Comentariu istorico-cultural.
In toamna aceluiaşi an va fi, pentru, scurt timp, copist în administraţia judeţului Botoşani, pentru ca în martie anul următor să-şi părăsească slujba, cu intenţia declarată de a-şi continua studiile, dar, în fapt, se pare, atras tot de aceeaşi trupă teatrală, care se găsea la Cernăuţi, unde tânărul se presupune că a încercat să-şi dea examenele restante.
In aceeaşi perioadă a avut grijă şi de biblioteca Iui Aron Pumnul, unde se găsea tot ceea ce era mai reprezentativ pentru cultura română, între care scrieri ale mitropoliţilor Varlaam şi Dosoftei, lucrările istorice ale lui Gh. Şincai, P. Maior, D. Fotino, A. T. Laurian, operele lui I. Barac, Al. Beldiman, D. Bolintineanu, V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu, A. Mureşanu, C.Bolliac, I. Heliade-Răduleseu, C. Negruzzi, Al. Donici, M. Kogălniceanu, C. Stamati, Al. Felimon, C. D. Aricescu, precum şi publicaţiile „Gazeta deTransilvania”, „Arhiva românească", „Magazin istoric pentru Dacia”, „România literară”, diverse calendare şi, evident, Lepturariul rumănesc a lui Aron Pumnul. Pe lingă acest tezaur de cultură şi literatură română se găseau şi cărţi de gramatică, istorie, filozofie, teatru, în limbile germană şi franceză, pe care tânărul le va fi citit cu pasiune.
24 ianuarie 1866 − moare Aron Pumnul. Foarte iubit de elevii săi, i se dedică o broşură intitulată Laecrimioarele învăţăceilor gimnasiaşti den Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesoriu Arune Pumnul repausat într-a 12-24 ianuarie 1866, scoasă din iniţiativa lui I.G. Sbiera şi tipărită sub supravegherea sa.
Eminescu debutează în literatură cu poezia închinată lui Aron Pumnul din această broşură, care cuprinde şapte poezii, fără titlu, cinci semnate: M. Eminoviciu (privatist), Şt. Ştefureac (cl. VI), I. Ieremievici (cl. V), E. Franzos (cl. VII), B. Ehrlich (cl. VI). Poeziile lui Franzos şi Ehrlich sunt în germană. Şt. Ştefureac va fi coleg cu Eminescu la Viena; pe Franzos îl va critica mai târziu pentru modul în care prezintă în scrierile sale poporul român. Aron Pumnul era pentru Eminescu „geniul mare al deşteptării Bucovinei“. Fluiditatea şi cadenţa unor versuri dau dreptul de a presupune că Eminescu nu era la prima poezie.
Te-ai dus, te-ai dus din lume, o! geniu nalt şi mare,
Colo unde te-aşteaptă toţi îngerii în cor,
Ce-ntoană tainic, dulce a sferelor cântare
Şi-ţi împletesc ghirlande, cununi mirositoare,
Cununi de albe flori!
Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare,
Te plânge-n tânguire şi locul tău natal;
Căci umbra ta măreaţă în falnica-i zburare
O urmă-ncet cu ochiul în tristă lăcrimare
Ce-i simt naţional!
Urmeze încă-n cale-ţi şi lacrima duioasă,
Ce junii toţi o varsă pe trist mormântul tău,
Urmeze-ţi ea prin zboru-ţi în cânturi tânguioase,
În cânturi răsunânde, suspine-armonioase,
Colo, în Eliseu!...
25 februarie – 9 martie 1866 – publică în „Familia”, revista Iui Iosif Vulcan, care apărea la Pesta, poezia De-aş avea, care marchează debutul său în presă. Este însoţită şi de o notă a redacţiei: „Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui june de numai 16 ani, care cu primele sale încercări poetice ne-a surprins plăcut. Poezia e semnată: M. Eminescu, cum va proceda de aici înainte“.
O familie Eminescu exista în comuna Lupu, lângă Blaj şi un elev cu acest nume frecventează şcolile blăjene. Iosif Vulcan schimbă numele autorului din Eminovici în Eminescu, schimbare acceptată de poet. Din acest moment, va semna numai Mihai Eminescu.
Ianuarie-mai 1867 – Mihai este pentru ultima dată la Cernăuţi şi se ocupă de biblioteca elevilor români adăpostită în casa lui Aron Pumnul.
În Cunsemnăciunariul venitului, cheltuielilor şi al avutului Bibliotecii învăţăceilor români gimnasiali cernăuţeni, registru de evidenţă, se precizează că era în „cl. V gim.“. Nu figurează însă în cataloagele liceului.
Publică în „Familia“ poezia Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, pentru care nu se păstrează versiuni în manuscrise. Este printre puţinele poezii în această situaţie.
CE-ŢI DORESC EU ŢIE,
DULCE ROMÂNIE
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Vis de răzbunare, negru ca mormântul,
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul –
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare, –
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
În anul 1867 se încheie perioada cernăuţeană a marelui poet naţional Mihai Eminescu, pentru care acest colţ de ţară va rămânea pentru totdeauna „dulcea Bucovină”.
LA BUCOVINA
N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,
Geniu-ţi romantic, munţii în lumină,
Văile în flori
Râuri resăltânde printre stânce nante,
Apele lucinde-n dalbe diamante
Peste câmpii-n zori
Ale sorţii mele plângeri şi surâse,
Îngânate-n cânturi, îngânate-n vise
Tainic şi uşor
Toate-mi trec prin gându-mi, trec pe dinainte,
Inima mi-o fură şi cu dulci cuvinte
Îmi şoptesc de dor
Numai lângă sânu-ţi geniile rele,
Care îmi descântă firul vieţii mele,
Parcă dormita
Mă lăsară-n pace, ca să cânt în lume,
Să-mi visez o soartă mândră de-al meu nume
Şi de steaua mea
Când pe bolta brună tremură Selene,
Cu un pas melodic, cu un pas alene
Lin în calea sa
Eol pe-a sa arpă blând răsunătoare
Cânt-a nopţii dulce, mistică cântare,
Cânt din Valhala
Atunci ca şi silful, ce n-adoarme-n pace,
Inima îmi bate, bate, şi nu tace,
Tremură uşor
În fantazii mândre ea îşi face cale,
Peste munţi cu codri, peste deal şi vale
Mână al ei dor
Mână doru-i tainic colo, înspre tine,
Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline,
Inima mi-i grea
Astfel totdeauna, când gândesc la tine,
Sufletul mi-apasă nouri de suspine,
Bucovina mea
Cernăuţiul păstrează din secol în secol amintirea despre Mihai Eminescu prin mamifestări, monumente şi publicaţii.
În anul 2010 la Cernăuţi apare cartea: Mihai Eminescu: Opera lirică din Programa şcolară. Antologie româno-ucraineană. Ediţie îngrijită şi coordonator ştiinţific al seriei: Gheorghe I. Jernovei. − Seria de ediţii bilingve «PRO LITTERA». − Cernăuţi: Universitatea Naţională „Iuri Fed'kovici”, 2010. − 214 p.
Cartea propusă este o ediţie bilingvă româno-ucraineană a unor opere lirice eminesciene, în primul rând ale celor incluse în Programa de literatură română pentru şcolile cu limba română de predare din Ucraina. Ediţia are ca scop primordial propagarea valorilor literare şi spirituale româneşti în spaţiul cultural din Ucraina.
de Gheorghe JERNOVEI,
titularul Catedrei de filologie română şi clasică a
Universităţii Naţionale „Iuri Fedkovyci” din Cernăuţi