Mediu socio-cultural atat in America de Nord cat si Europa a devenit profund decadent, nu pentru ca oamenii ar avea mai multe lucruri decat in trecut, ci pentru ca a pierdut tot mai mult raspunsul la intrebarea fundamentala: pentru ce traim? Am construit o societate in care confortul este tratat ca un drept, placerea ca un scop legitim al existentei, iar satisfactia personala ca definitie a libertatii.
Avem mai multa tehnologie, mai multe forme de divertisment, mai multe posibilitati de consum, mai multe modalitati de comunicare și o libertate individuala fara precedent, dar toate acestea nu au produs in mod automat mai multa bucurie, mai multa stabilitate, relatii mai profunde sau un sens mai inalt al vietii.
Aici se afla una dintre cele mai importante definitii ale decadentei: o societate decadenta este o societate care iși consuma prezentul și iși sacrifica viitorul pentru satisfacerea dorintelor de moment. Ea incepe prin a transforma lucrurile bune in scopuri supreme și sfarșește prin a considera orice limita o forma de opresiune. Munca devine mijlocul prin care cumparam placere, familia devine o optiune printre multe altele, copiii devin o cheltuiala care trebuie justificata, sexualitatea este separata de responsabilitate, iar credinta este impinsa in sfera strict privata, ca și cum Dumnezeu nu ar avea dreptul sa vorbeasca despre felul in care trebuie traita viata publica sau personala.
Decadenta nu apare dintr-o data și nici nu incepe prin cele mai vizibile forme ale degradarii morale. Ea se dezvolta atunci cand o civilizatie incepe sa considere ca omul este propriul sau stapan, ca dorinta personala este autoritatea suprema și ca nimeni, nici macar Dumnezeu, nu mai are dreptul sa-i spuna omului ce este bine și ce este rau. Din acel moment, ordinea morala este inlocuita treptat de preferinta, responsabilitatea de satisfactie, sacrificiul de confort, iar perspectiva veșniciei de obsesia pentru prezent.
Aceasta decadenta poate fi observata in cultura noastra de consum, in felul in care am ajuns sa cheltuim resurse considerabile pentru divertisment, recreere și satisfacerea dorintelor personale, in timp ce ne asumam datorii pe termen lung pentru lucruri care, cu doar cateva generatii in urma, ar fi fost considerate secundare. Nu este nimic pacatos in a avea o mașina buna, o casa confortabila, echipament sportiv, o motocicleta, un ATV sau posibilitatea de a calatori și de a ne bucura de timpul liber; problema apare atunci cand toate acestea inceteaza sa mai fie instrumente și devin scopuri.
Intrebarea nu trebuie sa fie: „Imi permit sa cumpar acest lucru?”, ci mai degraba: „De ce vreau sa-l cumpar și ce loc ocupa acest lucru in viata mea?” Putem cumpara aproape orice prin credit, putem amana plata pentru aproape orice și putem transforma dorinta de astazi intr-o obligatie financiara pentru urmatorii ani, iar cultura noastra ne incurajeaza permanent sa facem acest lucru. Astfel, viitorul este vandut pentru satisfactia prezentului.
Creștinismul nu condamna proprietatea, prosperitatea sau munca bine facuta. Dimpotriva, Scriptura ne cheama sa muncim, sa administram cu intelepciune ceea ce Dumnezeu ne-a incredintat, sa economisim, sa construim, sa ne ingrijim familia și, atunci cand este posibil, sa lasam o moștenire generatiei urmatoare. Problema incepe atunci cand lucrurile pe care trebuia sa le stapanim ajung sa ne stapaneasca pe noi. Datoria poate deveni o forma de robie, consumul poate deveni o forma de idolatrie, iar dorinta permanenta de mai mult ne poate impiedica sa mai construim ceva care sa ramana dupa noi.
In centrul acestei mentalitati se afla vechea filozofie: „Mananca, bea și veselește-te, caci maine poate vom muri.” Chiar daca omul modern nu folosește intotdeauna aceste cuvinte, cultura noastra le exprima in mii de forme: calatorește acum, cumpara acum, distreaza-te acum, indeplinește-ti toate dorintele acum și nu lasa nimic pentru mai tarziu.
Aceasta filozofie pare atractiva atat timp cat nu luam in calcul eternitatea. De aceea, decadenta nu este doar o problema economica sau morala; in esenta, ea este o problema spirituala. Cand omul Il pierde pe Dumnezeu, iși pierde și orientarea, iar atunci dorintele sale incep sa-i dicteze viata. Ceea ce inainte era considerat o dorinta trebuie acum satisfacut, ceea ce era considerat un pacat devine „alegere personala”, iar ceea ce era considerat responsabilitate devine o povara de care omul trebuie sa fie eliberat.
Una dintre cele mai clare expresii ale decadentei occidentale poate fi observata in transformarea familiei. Casatoria este amanata tot mai mult, nașterea copiilor este impinsa spre un viitor nesigur, iar responsabilitatea familiala este adesea privita ca ceva ce trebuie acceptat numai dupa ce omul și-a satisfacut toate celelalte dorinte.
De ce trebuie sa „traim viata” inainte de a ne asuma responsabilitatea unei familii? De ce copiii sunt considerati adesea un obstacol in calea libertatii, a carierei sau a confortului? Și de ce o societate care vorbește atat de mult despre viitor devine atat de ezitanta atunci cand este vorba despre a aduce pe lume și a crește urmatoarea generatie?
Nu orice intarziere a casatoriei este un semn de decadenta și nu orice familie fara copii este rezultatul unei alegeri egoiste, insa la nivel cultural, exista o schimbare profunda de perspectiva: ceea ce generatiile anterioare considerau parte normala a responsabilitatii adulte este astazi adesea perceput ca o limitare a libertatii personale.
Una dintre cele mai profunde probleme ale Occidentului este pierderea conceptului de legamant. Casatoria creștina nu este doar un contract intre doua persoane care raman impreuna atat timp cat relatia le satisface nevoile. Cand legamantul este dispretuit, societatea incepe sa se destrame din interior, pentru ca familia este una dintre institutiile fundamentale prin care responsabilitatea este transmisa dintr-o generatie in alta. Copilul nu mai este privit ca o binecuvantare și ca un moștenitor al unei traditii, ci ca o optiune care trebuie evaluata in raport cu confortul, cariera și stilul de viata.
Ajungem astfel la o contradictie profunda: vrem moștenirea, dar nu mai vrem moștenitori; vrem prosperitate, dar nu vrem responsabilitatea de a construi pentru generatia urmatoare; vrem o societate stabila, dar dispretuim legamintele care produc stabilitate.
Apostolul Pavel descrie aceasta realitate intr-un limbaj extrem de puternic atunci cand spune despre oamenii care traiesc ca vrajmași ai crucii lui Christos ca „dumnezeul lor este pantecele”, ca iși pun mintea in lucrurile pamantești și ca sfarșitul lor este pierzarea. In contrast cu aceasta orientare spre consum, Pavel vorbește despre cetatenia cereasca și despre nadejdea in Christos.
Aici se afla una dintre marile confruntari ale epocii noastre: pantecele impotriva Imparatiei, consumul impotriva responsabilitatii, prezentul impotriva veșniciei, confortul impotriva sacrificiului și autonomia omului impotriva domniei lui Christos.
Problema nu este faptul ca oamenii se bucura de viata, ci faptul ca bucuria creaturii este desprinsa de Creator. Atunci cand darurile lui Dumnezeu sunt separate de Dumnezeu, darurile devin idoli.
Decadenta economica, morala, familiala și spirituala nu trebuie privite ca fenomene complet separate. Ele se pot alimenta reciproc. O cultura care cheltuiește fara masura ajunge indatorata; o cultura care amana familia iși reduce baza demografica; o cultura care dispretuiește sacrificiul pierde institutiile capabile sa transmita responsabilitatea; o cultura care Il exclude pe Dumnezeu ramane fara un fundament comun pentru a defini binele, raul, responsabilitatea și sensul.
Nu exista o solutie economica simpla pentru aceasta problema, pentru ca radacina ei este mai adanca. Nu putem consuma la nesfarșit și sa ne așteptam ca viitorul sa ramana intact. Nu putem slabi familia și sa presupunem ca institutiile vor ramane puternice. Nu putem transforma fiecare dorinta personala intr-un drept și apoi sa ne miram ca oamenii devin incapabili de sacrificiu.
In acest context trebuie intelese și unele dintre conflictele tot mai vizibile dintre creștinismul biblic și cultura dominanta. In Canada au existat in ultimii ani materiale jurnalistice și dezbateri care au prezentat anumite grupuri de creștini conservatori și organizatii creștine prin prisma unor concepte precum „fundamentalism creștin”, „reconstructionism creștin” sau „nationalism creștin”. De ce este atat de greu pentru cultura contemporana sa accepte existenta unor creștini care cred sincer ca Biblia este Cuvantul lui Dumnezeu și ca ea vorbește cu autoritate despre viata omului, despre casatorie, familie, sexualitate, pacat, pocainta și sfintenie?
Nu vorbim aici despre o inventie americana și nici despre o ideologie canadiana contemporana. Creștinismul istoric este marturisit de Scriptura, de crezurile Bisericii, de sinoadele istorice, de parintii Bisericii, de Reforma protestanta și de milioane de creștini din generatii și continente diferite.
Trebuie sa ne intoarcem la Scriptura și sa redescoperim bogatia traditiei creștine istorice. Trebuie sa citim crezurile și marturisirile Bisericii și sa intelegem de ce generatii de creștini au considerat ca anumite adevaruri nu pot fi negociate fara ca insași identitatea credintei sa fie compromisa.
Teologia liberala a produs deja consecinte profunde in multe biserici occidentale. Cand Biblia este redusa la un document cultural, cand invierea devine simbolica, cand pacatul este redefinit, cand autoritatea lui Christos este relativizata și cand Biserica incepe sa se conformeze spiritului epocii, nu mai vorbim despre o simpla schimbare de stil, ci despre o transformare a continutului credintei.
Putem vorbi despre politica, iar creștinii au dreptul și responsabilitatea de a participa la viata societatii, insa politica nu poate fi speranta Bisericii.
Daca Biserica incepe sa creada ca mantuirea societatii depinde de caștigarea urmatoarelor alegeri, de controlul unei institutii sau de aparitia unui lider providential, ea și-a uitat deja chemarea.
Viata in Canada nu este ușoara. Costurile locuirii, taxele, inflatia și presiunile economice fac din intemeierea și creșterea unei familii o responsabilitate tot mai dificila. Nu trebuie sa minimalizam aceste probleme și nici sa le tratam superficial. Dar raspunsul creștin nu poate fi abandonarea muncii, a casatoriei, a copiilor și a responsabilitatii. Raspunsul trebuie sa fie o credincioșie mai profunda, o administrare mai inteleapta și o disponibilitate mai mare pentru sacrificiu.
Trebuie sa muncim atunci cand altii aleg pasivitatea, sa economisim atunci cand cultura ne spune sa consumam, sa construim atunci cand altii distrug, sa investim in copii atunci cand societatea ii considera o povara și sa privim la viitor atunci cand cultura ne spune ca prezentul este tot ceea ce conteaza.
Daca refuzul de a accepta fiecare schimbare culturala drept progres trebuie etichetat intr-un anumit fel, puteti folosi eticheta pe care o considerati potrivita.
Etichetele nu schimba adevarul. Eu vreau sa stau alaturi de creștinii care cred ca Biblia este Cuvantul lui Dumnezeu, ca Isus Christos este Domnul, ca omul este pacatos și are nevoie de har, ca Christos a murit și a inviat, ca Biserica este sfanta, catolica și apostolica și ca nadejdea noastra nu se afla in aceasta lume, ci in Imparatia lui Dumnezeu.
Aceasta credinta nu apartine unei singure tari. Ea nu apartine Americii, Canadei, Europei sau unei anumite denominatiuni. Ea apartine Bisericii lui Christos.
De aceea, chemarea noastra nu este sa ne construim propria mica imparatie in mijlocul unei lumi care se destrama, ci sa fim credincioși acolo unde Dumnezeu ne-a așezat: in familie, in Biserica, la locul de munca, in comunitate și in societate. Sa muncim, sa iubim, sa ne casatorim, sa creștem copii, sa construim, sa economisim, sa slujim și sa transmitem credinta mai departe, avand intotdeauna in vedere ca toate aceste lucruri iși gasesc adevaratul sens numai in Christos.
Poate ca uneori avem impresia ca lucrurile sunt pierdute, ca natiunea unde suntem acum este prea departe de Dumnezeu, ca Biserica este prea slaba și ca generatia noastra nu mai poate fi schimbata.
Dar aceasta este tocmai diferenta dintre creștinism și nihilism. Creștinul nu crede ca istoria este controlata in ultima instanta de puterea omului. Creștinul crede in Dumnezeul care poate aduce viata din moarte, lumina din intuneric, pocainta din razvratire și speranta din ruina.
Raspunsul final la decadenta societatii prezente nu este o ideologie, un partid, o revolutie politica sau o noua strategie economica. Raspunsul este Christos.
Creștinismul canadian poate parea uneori ca se afla in mormant. Bisericile pot fi slabe, institutiile pot fi compromise, iar cultura poate parea ca s-a indepartat atat de mult de credinta creștina incat nu mai exista cale de intoarcere.
Dar noi avem un Dumnezeu care știe drumul afara din mormant. De aceea nu renuntam.
Emanuel C. Pavel, Vancouver BC, Canada