Deseori auzim spunandu-se de la amvoanele bisericilor de azi, ca o exprimare a dis-satisfactiilor privitoare la starea Bisericii, nevoia unei “transformari profunde” in abordarea lucrarii, a slujirii... Asta a dus la repetate apeluri la ingeniozitate in ceea ce priveste metodele de evanghelizare, stilul cantarilor, tematica mesajelor de “Duminica” al ultimei jumatati de ora a serviciului. Apoi, ca in oricare institutie sanatoasa se face evaluarea rezultatelor prin numarul celor care vin la servicii de Duminica si apoi prin evaluarea “sanatatii financiare” a bisericii. Daca lucrurile incep sa stagneze se recurge la la analize mai “profunde”, consultanti profesionisti sunt tocmiti sa priveasca si sa ne lumineze prin concluziile lor. Este evidenta sinceritatea preocuparii liderilor bisericilor in vederea imbunatatirii “starilor de lucruri precum si vointa lor de a se angaja cu toata puterea lor, cu spirit de sacrificiu remarcabil in aceasta lucrare. Dincolo de premiza, aceasta lucrare pare impecabila, de o valoare spirituala inexprimabila. Dar lucrurile devin cu totul altfel daca te uiti cu bagare de seama la premiza sau la temelia acestor eforturi.
Imaginati-va ca mergeti la un doctor si el va informeaza de riscul nivelului inalt de colesterol pe care ultimele analize le-au pus in evidenta. Desigur ca imediat iti vei aduce aminte de dieta nesanatoasa care te-a adus la aceasta stare. Iti amintesti de dulciurile irezistibile cu care te delectai fara infranare, de grasimile nelipsite la mesele tale... Ei bine, doctorul spune, este timpul sa-ti schimbi viata! De-acum nu vei mai manca ciocolata de doua ori pe zi ci o vei consuma de trei ori pe zi, iar grazimea hamburgherelor o vei inlocui cu slanina! Suna absurd, nu-i asa? Cu toate acestea, in lucrurile spirituale, noi facem cam la fel... Tocmai “transformarea” pe care am lucrat-o indepartandu-ne de Sursa care este Cristos este cea la care apelam ca ne imbunatatim starea!
“Transformarea” nu inseamna progres ci adoptarea unei alte esente daca pot spune asta. In contextul de mai jus aceasta transformare denota natura, originea umana a lucrarii, o diminuare a reverentei fata de Cel care a facut toate lucrurile desavarsite. Singura lucrare care ar aduce imbunatatirea starii este “intoarcerea” sau, “restaurarea”... Si asta nu inseamna peticirea unui lucru invechit ci o totala renastere in ceea ce Creatorul ne-a menit sa fim... In caz contrar, la incercarea cu foc, se va dovedi desertaciunea eforturilor omenesti atunci cand vor fi cantarite in balanta divina. Deci, efortul nostru ar trebui sa se reduca la expunerea noastra analizei celei fara de gres a Cuvantului intarit prin marturia Duhului in inimile noastre. Trezirea!
Vedeti, aici este vorba de o mreaja in care am alunecat incetul cu incetul prin acceptarea si conformarea cu standardele lumii, si ca urmare cataclismele economice, morale si “naturale” ale lumii devin si ale noastre. Noi nu mai suntem un popor pus deoparte menit sa sareze pamantul ci doar o alta entitate demografica pe orizontala societatii. Noi nu mai suntem in masura sa fim un popor ca solutie la crize ci un popor ca parte din criza. Haideti sa fim putin mai specifici... Biserica are infrastructuri de milioane de dolari care necesita sume imense pentru a fi mentinute si platite. Este deci nevoie de de oameni cu situatie, in stare sa puna umarul sub povara financiara a bisericii... Astfel au aparut pe scena teme “sensibile” care trebuiesc evitate in propovaduire... Lista acestor teme creste odata cu dependenta financiara a bisericii. Vorbirea despre etica in afaceri, smerenia la ospete, dragostea de bani, viata in placeri devine o arie tabu in care pastorul nu poate pasi fara a-si asuma un risc enorm... Implicarea politica a bisericii este de-a dreptul nula intrucat noi depindem de favoarea fiscala, exceptia de la platirea impozitelor, etc. Noi, biserica, suntem tinuti in sah de catre cei de care depindem. Astazi in comitetele bisericilor (vorbesc din experienta) se vorbeste mai mult de bilanturi, credite bancare si sisteme eficiente de incalziere/racire decat de problemele spirituale in care suntem inglodati pana la gat. Opulenta afisata in cladirile uriase, in modernitatea echipamentelor, in salariile lucratorilor poarta dupa ea un pret mult mai mare decat datoria in dolari, lei, marci... Pretul cel mai mare, atat de mare incat nu poate fi exprimat in cifre este cel al dependentei deci al limitarii libertatii noastre de a propovadui Cuvantul in vederea edicarii poporului. Cu alte cuvinte am schimbat dependenta de Isus Christos Domnul care este de drept Capul Bisericii pe dependenta de sistemul social al lumii. Rezultatul final? Hmm... Cred ca va trebui sa trageti voi insiva concluzia. Si pentru ca ne lasam dusi de un duh de slava desarta in construirea acestor lacasuri ne scuzam ca trebuie s-o facem caci “o facem pentru Domnul”. Nu zidurile ci lurarea trebuie facute ca pentru Domnul!
Iata de ce noi auzim de o “ tranformare” necesara si nu de o restaurare, intoarcere, trezire... Cred ca Domnul nu s-ar simti jignit sa vina in mijlocul unui grup care il cauta si il lauda intr-o casa darapanata de mahala. Domnul insusi dormea pe unde apuca, vorbea la poala vreunui munte, de pe puntea vreunui vas pescaresc, in case prin a carei acoperis putea trece o targa cu un bolnav purtata de oameni interesati in vindecarea aproapelui lor. Este advarat, Domnul a cinat si la masa bogatului dar si-a luat cortegiul de de nevoiasi cu El!
Traim vremuri de o maxima incertitudine in lucrurile materiale. Traim vremuri de crize pe care nu credeam ca le vom trai vreodata, necazurile devin ordinea de zi cotidiana in viata noastra. Ne irosim puterile impotriva crizelor in care ne-am lasat tarati, fara sa ne dam seama ca Domnul ne duce prin ele ca noi sa adoptam o adevarata ordine a valorilor dupa care sa traim, sa revenim la principiile fundamentale ale Advarului canonizat prin cea mai inimaginabila jertfa: crucea! Si asta in timp ce noi ne risipim in efortul de a ne mentine pe linia de plutire navigand printr-un sistem care a fost menit sa ne fie ostil!
Da, trezirea este raspunsul! Ea va redeschide buzele celui care purta in adanc imensitatea unui cantec cat pe ce sa fie intrerupt.