"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

“Libertatea de expresie” este un termen nou, mult prea des vehiculat în adunarile noastre si este mai ales folosit în a explica sau scuza anumite forme de ‘închinare” precum dansul, fâlfăirea steagurilor imbinată cu dansul, “râsul sfânt”, şi altele... Şi dacă analizezi finalitatea, scopul sau necesitatea acestor forme, ajungi la concluzia că acestea nu sunt altceva decât forme, fără o utilitate practică sau aplicatie spirituală. “Creativitatea” s-a extins apoi la jocurile de lumini, artificii acustice şi altele asemenea acestora. Şi, bineînţeles, odată cu acceptarea lor în numele “libertăţii de expresie” ele au devenit “misiuni” sau “slujbe”... Ei bine, nu vreau să fiu vitriolic în această meditaţie întrucât nu cred că aici este vorba de atitudini malefice ci mai degrabă de consumare de efort în lucruri care nu zidesc deşi poţi zice că nici nu dărâmă. Ele tind să creeze un climat festiv în serviciile divine si sunt menite să “adauge” sau să “înbogăţească” climatul închinării. Serviciile divine devin un scop în ele şi pentru ele însele...

 

Şi astfel mă întorc la vechea mea durere sau rană, omul care trece dintre noi în dincolo şi corzile inimii lui nu au fost auzite de nimeni... Desigur, obiectul închinării noastre nu suntem noi. Audienţa noastră este Dumnezeu şi prin El noi devenim obiectul de reper prin care lumea judecă ceea ce credem noi. Mireasma care trece de uşa bisericii, melodia cereasca, starea de graţie a inimii ar trebui să fie ţinta creativităţii noastre, ea ar trebui să îndulcească apele amare ale circumstanţelor în care ne zbatem, şi, nu rareori, ea orchestrează circumstanţele. Este mireasma lui Cristos! Au fost cazuri când duşmăniile cele mai acerbe au fost uitate pentru o vreme când sunetul unui cântec comun, al unei colinde, au unit inimile în ambele părţi, în prima linie a frontului. Nu rareori, pentru o vreme, inimile s-au înălţat deasupre celor mai crude circumstanţe poleind haosul peste care domnea ura cu lumina şi sarea unui cântec care rezona cu cerul. Un proverb sârbesc spune că “cine cântă n-are gânduri rele”. De câte ori harfa lui David n-a potolit focul urii în care ardea Saul, de câte ori pacea cea mult tânjită de Saul cobora în compania cântecului? Ea, pacea adusă de harfa lui David, era ca stropul de apă în arşiţa iadului, stropul după care tânjea bogatul atunci când cerea ca degetul lui Lazăr să-i atingă buzele.

Desigur, omul cu starea firească a inimii lui nu poate şi nici nu vrea să genereze sublimul ascenderii in mai presus de fire. Acolo şi numai acolo, în dincolo de fire, starea de haos se reaşează într-o ordine de neînţeles în care pacea sfidează ura şi odihna există chiar în miezul celui mai chinuitor travaliu. Creativitatea umană, îndraznesc să afirm, în deplinul înţeles al cuvântului, coboară cerul, pentru o clipă măcar aici în realmul nostru al tânjirii după absolut. Deaceea cred că termenul de creativitate este puţin prea forţat atunci când vorbim despre adevărata artă. Artistul adevărat există doar în procesul traducerii divinului în limba inimii omeneşti sub puterea inspiraţiei. Tot ce credem că am produs sau creat a existat dinainte. Solomon spunea, probabil sub imperiul unei supreme revelaţii că “nu este nimic nou sub soare”. Să ne imaginăm neliniştea sculptorulu înfăţişându-se cu un bloc inform de piatră... Acolo, în blocul inform de piatră există sau coexistă toate formele pe care inspiraţia unui artist le poate scoate la iveală. El, artistul, devine mediul prin care cerul atinge pământul cu boarea sublimului, cu adierea perfecţiunii. El, artistul, varsă lacrimi şi sudori de sânge în agonia muririi faţă de sine devenind purtătorul stropului de răcoare pentru buzele arse în chinul desprinderii de nădejde, în chinul iadului... Ceea ce se naşte acolo, în adâncul nepătruns al inimii are o sursă şi o menire eternă. Ceea ce nu zideşte dărâmă, iar arta pentru artă este un nonsens. Cristos este întruchiparea desăvârşirii şi El însuşi s-a aşezat ca o pulbere de lumină peste cugetele celor ce-L caută. Mireasma Lui suntem noi şi nu prin noi înşine ci prin ceea ce aducem în lume înspre potolirea furtunilor, vindecarea inimilor zdrobite, propovăduirea nădejdii, sublimul cântărilor, uitarea de sine şi bucuria slujirii.

Eu cred că Biserica este menită să fie, după cuvântul lui Cristos, sarea şi lumina pământului. Deci frumusetea şi înţelepciunea simbolizate prin lumină precum şi bunul gust simbolizat prin sare îşi au sursa în Cristos. Voit sau involuntar atingem câteodată cerul şi cântecul sau poezia se întrupează în adâncul cel mai de nepătruns al inimii... Doar o inimă atinsă de veşnicie le poate naşte spre binecuvântarea tuturor celor înfrăţiţi cu durerea. Această inimă atinsă de veşnicie va înceta într-o zi să bată dar ceea ce s-a auzit dinlăuntrul ei va continua să trăiască.

Avem compozitori profesionişti, scriitori profesionişti, avem mulţi care îşi asumă hectare de cer prin educaţie universitară... De ce totuşi avem atât de puţini ascultători unşi care pot vedea diamantele în adâncul nămolului, care pot aduce la lumină şi la auz comoara celui al cărui nume mic doar Dumnezeu îl ştie.

Hei,ce-aţi zice de o astfel de trezire: veniţi, după agonia căutării feţei lui Dumnezeu, si aduceţi-vă ofranda inimii cutremurate de prezenţa Lui! Poate ca unele cuvinte ar trebui rearanjate, poate că unele cântări ar trebui finisate, dar veniţi! Vom avea urechile inimii deschise, “profesionistul” te-ar putea duce de mână pentru ca ceea ce ai găsit tu căutându-l pe Dumnezeu să lumineze lumea! Hei, căutaţi-L pe Dumnezeu şi apoi veniţi la festivalul luminii şi al sării, veniţi şi cutremuraţi pământul cu frumuseţea lui Cristos! Işi va găsi şi Madona un loc unde să-şi plece genunchiul şi Hollywoodul s-ar trezi sub puterea unei frumuseţi adevărate...

+ntre noi, pe o bancă a unei biserici s-a mai făcut un loc gol. Este adevărat, fratele era în vârstă dar cine ştie dacă nu durerea a atârnat mai greu decât toate bucuriile din bilanţul socotelilor finale? Este o meditaţie tristă, iubite cititor, dureroasă este concluzia acestei meditaţii. Cu adevărat dureroasă. Cum te poţi bucura de puterea şi menirea aripei trăind într-o cuşcă? Şi oricât de mult am lărgi colivia, există tristeţea gândului că cineva te ţine în ea.