A muri cu cântecul încă înlăuntrul nu este o perspectivă atât de rară precum ar părea. O, cât de dureros de comună este! Realitatea care stă în miezul acestei afirmaţii a devenit de la o vreme încoace prilejul unei profunde întristări pentru sufletul meu, atât de profundă încât m-am hotărât s-o expun prin aceste gânduri. Trăim în miezul rostirii divine şi totuşi morţi faţă de aceasta prin nefericita robie infiltrată in miezul fiinţei noastre prin alterarea capacitaţii noastre de a percepe realitatea prin prisma absolutului.
Ca nişte insule într-un pustiu de ape unde nimeni nu se interpune in calea vreunui naufragiu, există acei cavaleri ai visului plimbând plinătatea vreunui cântec in promenadele durerii naşterii acolo unde naşterea nu s-a intâmplat niciodată. Universul s-ar cutremura de intensitatea cântărilor oprite la poarta buzelor, urechile lumii ar surzi de unicitatea sunetelor pentru care nu s-a găsit încă un corespondent terestru. Vreau să spun ca vremea, în curgerea ei a devenit un şir nesfârşit de prilejuri pierdute, de clipe unice pietrificate în uitarea a ceva ce nu s-a petrecut niciodată. Aparent, şi cu asta sunt de accord chiar şi fizicienii din şcoala lui Neils Bohr, un lucru în sine nu există, deci nu face parte din existenţă atunci cănd nimeni nu este conştient de el. Un filosof, mai aproape de vremurile noastre afirma: “Cuget, deci exist.” Hmm… Haideţi să încercăm să împăcăm asta cu ceea ce pionierii fizicii cuantice credeau! Ca fiinţă raţională am dreptul să afirm că exist dar dacă nimeni nu mă vede şi nu aude afirmaţia mea ce se întâmplă? Mai exist?
Aici se încurcă minţile, strălucitoare de altfel, în procesul cunoaşterii şi explicării existenţei. Lucrurile, entităţile, rostite sau nerostite, percepute sau nepercepute, există! Manifestarea lor în realmul nostrum este cu totul altceva. În partea noastră a relatiei om-Dumnezeu noi suntem revelatorii a ceea ce Dumnezeu a întreprins prin creaţie. Ceea ce unii numesc “limbă a inimii”, arta, este un salt în revelare, a înţelepciunii infinite ale lui Dumnezeu materializate în creaţie. Noi, artistii, nu creăm ci revelăm! Creaţia aparţine unui realm mult mai înalt. Idealiştii antici credeau că toate lucrurile pe care le puteam vedea, pipăi, simţi sunt de fapt umpleri ale unor “forme” pre-existente. Forma lui David a existat înainde ca dalta sculptorului să atingă piatra. Nichita Stănescu spunea că a “văzut ideile”… Ce cred eu? Ei bine, mă bucur că mă pot sprijini, în meditaţiile mele de ce mai înaltă şi cea mai adâncă dintre revelaţii: “La început a fost Cuvântul…” În procesul de numire a lucrurilor, cumva, cuvântul rostit de Adam în privinţa lucrului numit a fost o sinteză a formei, a culorii, a atributelor doar în parte fizice ale lucrului creat. Şi Dumnezeu a fost de accord! Lucrul acesta mă face să cred ca de fapt cuvântul rostit de Adam în acest proces trece dincolo de dimensiunea materială a lucrului numit, undeva în sursa lui divină unde amprenta creatorului este mult mai vizibilă. Cineva a numit poezia drept “stare de har” sau un “punct de gratie”. Ioan Chichere, unul din meteorii poeziei post ceausiste, pe care am avut bucuria si tristeţea sa-l cunosc îndeaproape obişnuia sa ne spună, printre sughiţe, că poezia se întâmplă acolo unde conştientul se întâlneşte cu subconştientul. Hmm… Cât de aproape de ceea ce eu însumi cred! Coştientul precum emoţiile şi voinţa ţine de suflet deci este omenesc, subconştientul precum intuiţia şi credinţa ţine de spirit deci este Dumnezeiesc. Dumnezeu, editorul suprem al numirilor pronunţate de Adam nu a gasit nimic de corectat şi a acceptat aceste numiri asa cum au ieşit de pe buzele lui Adam. Acest fapt ma face să cred că actul lui Adam a fost nu o lucrare ci mai degrabă o conlucrare. Ambalajul cuvintelor a fost sufficient pentru realmul terestru in care urma sa traiască şi să moară Adam. Ambalajul, deci forma audibilă sau scrisa a cuvântului nu erau cuvântul în sine ci doar nişte revelări ale cuvântului, ale esenţei divine ale creaţiei. Dumnezeu a creat toate lucrurile prin rostire deci prin Cuvânt. De ce atunci, trebuia Adam să numească lucrurile încă odată? Oh, da, mintea lui Adam a fost un mediu de rezonanţă pentru ca ceea ce a creat Dumnezeu să fie pământeşte perceptibil. Trebuia mai întâi ca Adam să audă ceea ce omeneşte nu putea fi auzit. După cădere, procesul în care a fost prins Adam a fost dintr-o dată întrerupt. De ce? Spiritul lui a murit deci starea de har nu mai exista. De atunci, o nelinişte mare cât toate pierderile suferite de om prin cădere s-a cuibărit undeva în adâncul fiinţei omeneşti care a rezultat într-o neîntreruptă căutare a ceva nedefinit în termini pământeşti… Pe aripile inefabilului omul şi-a strigat deseori disperarea sau aparenta împlinire prin cântec, prin dans, prin angajarea cuvântului în travaliul poeziei, prin transfigurarea sunetului şi a culorii până la graniţele sublimului. Într-un fel aceasta este o continuare a procesului de numire a lucrurilor create de Dumnezeu întrerupte de Adam prin cădere. Doar că, lipsit de prezenţa divină de care se bucura Adam, intuiţia a produs transfigurare, un fel de imagine distorsionată a lucrurilor aşa cum au fost rostite în creaţie. Nu-i aşa că, în acest process omul devine sare şi lumină? Nu poţi căuta sublimul fără ca neliniştea creată prin căderea în păcat să te urmărească…
Privesc locul gol de pe banca bisericii unde obişnuia să şadă cineva care nu mai este. Sunt mulţi între cei trecuţi, în mare parte neştiuţi de majoritatea dintre noi, care au lăsat locuri goale în urma lor, al căror glas nu s-a auzit şi a căror urmă a fost doar aşa, o urmă pe nisip dispărută sub primul val… Şi totuşi, înclin să cred că muzica, cea care ar putea eterniza o trecere, cântecul unic al acesteia, a existat dar a rămas la uşa buzelor inainte de se manifesta prin gustul sării si binecuvântarea luminii spre deliciul semenilor şi spre lauda Creatorului. Nu cred, nu pot să cred că, având în vedere imensitatea capabilităţilor sale, “starea smerită” a omului l-ar limita pe om doar la rutina de zi cu zi a activităţilor legate de necesitaţile materiale ale vieţii pentru că nevoile sale depăşesc materialul… Deci “hrana” pe care o dăm săracilor trebuie sa stature atât foamea în trup cât şi cea în duh. Foamea şi setea de frumos au adus pe lume titani ca Hendel, Bach, Mozart, Bethoven, Rembrandt, Picasso, Shackespearre, Dostoievski, Eminescu, Blaga, etc… De fiecare dată, în prezenţa creaţiei lor, cătuşele devin mai puţin strânse, colivia realmului nostru mai puţin strâmtă, durerea mai suportabilă, întunericul mai puţin tenebros, lumea, în general, mai puţin ostilă. Iată de ce, a muri cu cântecul încă înlăuntru, face moartea mai moarte şi tristeţea cu mult mai tristeţe… Este nu numai locul gol lăsat prin plecare dar şi locul gol unde conlucrare adintre om şi Dumnezeu trebuia să se întâmle, locul gol unde robia, singurătatea, întunericul puteau fi oprite din drumul lor spre exacerbare.
(Va continua)