Datorită unor evenimente, recente, fără precedent legate de țara Israel și „centrul scoarței terestre”, orașul Ierusalim, încep luna asta să scot în relief corespondența scripturală a ceea ce se întâmplă ca și semne ale vremurilor.
Luni, 28 iulie 2025, Arabia Saudită și Franța, la New York au organizat Conferința ONU privind o soluție cu două state la conflictul israeliano-palestinian fără a avea reprezentați ai Israelului și a SUA. Conferința de două zile a avut loc la doar câteva zile după ce Parisul și-a anunțat decizia de a recunoaște oficial Palestina ca stat, primul membru al G7 care face acest lucru. Scopul conferinței a fost relansarea sprijinului internațional pentru soluția cu două state, în care un stat palestinian independent cu capitala în Ierusalimul de Est ar coexista pașnic cu Israelul cu capitala în Ierusalim.
Uniunea Europeană și Liga Arabă și-au exprimat sprijinul printr-un document de șapte pagini convenit la conferința Națiunilor Unite, care solicită o soluție cu două state și sfârșitul regimului Hamas.
Joi, 24 iulie 2025, Franța, prin președintele Emmanuel Macron, a declarat că soluția cu două state va fi pe ordinea de zi ale Adunării Generale a ONU din 22-23 Septembrie 2025.
Tot joi, 24 iulie 2025, Canada prin prim-ministrul Carney, a declarat că susține o soluție cu două state, care ar garanta pacea și securitatea – pacea și siguranța – pentru israelieni și palestinieni.
Luni 11 August 2025, Australia a anunțat că va recunoaște Palestina ca și stat la Adunarea Generală ONU din septembrie.
Marea Britanie prin guvernul condus de Keir Starmer intenționează să recunoască oficial statul Palestina în luna septembrie, în lipsa unui acord de încetare a focului în Gaza și a unui angajament clar din partea Israelului pentru soluția celor două state.
În urma atacurilor din 7 octombrie 2023 urmat ca răspuns a războiului din Gaza, și alte guverne au reluat discuțiile privind o soluție cu două state. La 26 septembrie 2024, ministrul saudit de externe, prințul Faisal bin Farhan Al Saud, și ministrul norvegian de externe, Espen Barth Eide, au coprezidat o reuniune a reprezentanților a aproximativ 90 de țări, desfășurată în marja Adunării Generale a ONU, pentru a lansa o alianță globală pentru o soluție cu două state.
Ne așteptăm ca SUA și Israel să respingă recunoașterea unui stat palestinian în Consiliul de Securitate al ONU evitându-se, astfel, lansarea creării a două state.
Calificarea unui stat de drept
Dreptul internațional privind crearea unui stat se bazează în general pe Convenția de la Montevideo din 1933. Aceasta enumeră patru criterii specifice pentru calificarea unui stat de drept: o populație permanentă, un teritoriu definit, un guvern și capacitatea de a intra în relații cu alte state. Palestinienii ar putea fi o populație permanentă dar nu are un guvern stabil (Autoritatea Palestiniană are doar un control limitat asupra Cisiordaniei și niciun control asupra Gazei) și apoi au granițe disputate. Ar trebui să se ajungă la un acord cu privire la posibila viitoare capitală. Israelul consideră întregul Ierusalim drept capitala sa, în timp ce palestinienii cred că Ierusalimul de Est este al lor.
Unicitatea Israelului constă în a fi proprietatea specială a Creatorului
Țara Israel este o țară unică, fiind proprietatea specială a Domnului Dumnezeu, confirmând acest adevăr cu câteva versete ale Sfintelor Scripturi: „...căci țara este a Mea; căci voi nu sunteți decât străini și călători cu Mine” (Lev. 25:23). „... țara Mea pe care v-am dat-o...” (2 Cron. 7:20).
Foarte pe scurt, prezint mai jos dovezi ale Sfintelor Scripturi și a documentelor istorice, a dreptului țării Israel de a exista în această parte a lumii.
Pe vremea lui Avram, evreul, era un popor, Amoriții, un popor idolatru, care trebuia ras de pe fața pământului ca să nu împânzească tot pământul cu idolatria lor, și să nu se repete o catastrofă mondială similară cu potopul lui Noe. Domnul Dumnezeu l-a luat pe Avram, în care a văzut un potențial al credinței în ascultare.
Domnul i-a mai zis: “Eu sunt Domnul care te-am scos din Ur, din Haldeea ca să-ți dau în stăpânire țara aceasta.” … Și Domnul a zis lui Avram: “Să știi hotărât că sămânța ta va fi străină într-o țară care nu va fi a ei; acolo va fi robită și o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani. Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu: și pe urmă va ieși de-acolo cu mari bogății. Tu vei merge în pace la părinții tăi; vei fi îngropat după o bătrânețe fericită. În al patrulea neam, ea se va întoarce aici; căci nelegiuirea amoriților nu și-a atins încă vârful.”… În ziua aceea, Domnul a făcut un legământ cu Avram și i-a zis: “Seminței tale dau țara aceasta, de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat. (Genesa 15:7-18).
Nu avem detalii despre păcatele amoriților, dar avem o referință când se menționează viața lui Manase, împăratul lui Iuda: a făcut ce este rău înaintea Domnului, după urâciunile neamurilor pe care le izgonise Domnul dinaintea copiilor lui Israel. El a zidit din nou înălţimile … a ridicat altare lui Baal, a făcut un idol al Astarteii, … s-a închinat înaintea întregii oştiri a cerurilor şi i-a slujit… A zidit altare întregii oştiri a cerurilor … Şi-a trecut pe fiul său prin foc; se îndeletnicea cu ghicirea şi vrăjitoria, şi a ţinut la el oameni care chemau duhurile şi ghiceau viitorul. A făcut din ce în ce mai mult ce este rău înaintea Domnului, mâniindu-L...(2 Regi 21:2-6) Domnul a vorbit și a zis: Manase, împăratul lui Iuda, a săvârşit aceste urâciuni, … mai rău decât tot ce făcuseră înaintea lui amoriţii şi … a făcut şi pe Iuda să păcătuiască prin idolii lui (2 Regi 21:11)
La intrarea în țara promisă Iosua menționează aducerea lui Israel în țara amoriților și îndepărtarea de dumnezeii amoriților: V-am adus în țara amoriților, care locuiau dincolo de Iordan, și ei au luptat împotriva voastră. I-am dat în mâinile voastre; ați pus stăpânire pe țara lor, și i-am nimicit dinaintea voastră... Acum, temeți-vă de Domnul și slujiți-I cu scumpătate și credincioșie. Depărtați dumnezeii cărora le-au slujit părinții voștri dincolo de Râu și în Egipt și slujiți Domnului. Și dacă nu găsiți cu cale să slujiți Domnului, alegeți astăzi cui vreți să slujiți: sau dumnezeilor cărora le slujeau părinții voștri dincolo de Râu, sau dumnezeilor amoriților în a căror țară locuiți. Cât despre mine, eu și casa mea vom sluji Domnului.” (Iosua 24:8-15)
Profetul Amos și el a fost foarte specific când a scris: Eu v-am scos din țara Egiptului și v-am povățuit patruzeci de ani în pustie, ca să vă dau în stăpânire țara amoriților. (Amos 2:10)
În drumul spre țara promisă, Balac, împăratul Moabului, când a văzut tot ce făcuse Israel, amoriților. (Numeri 22:2) l-a chemat pe Balaam să-i blesteme. Printre altele Balaam a spus cu privire la poporul Israel: Binecuvântat să fie oricine te va binecuvânta şi blestemat să fie oricine te va blestema! (Num. 24:9). E aceiași promisiune făcută lui Avraam: Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine. (Genesa 12:3) Și ca să fie și mai clar că promisiunea merge spre Israel ca fiul a lui Isac și nu spre Ismael: Isac zis lui Iacov (Israel) Blestemat să fie oricine te va blestema şi binecuvântat să fie oricine te va binecuvânta (Genesa 27:29)
Pământul pe care îl ocupă Israel, în prezent (și mult mai mult pe care încă nu-l ocupă, dar cu siguranță îl va ocupa) le-a fost dat de Domnul Dumnezeu ca stăpânire veșnică (Geneza 12:1-3, 7, 14-15; 16:18-21; 26:3; 28; 35:10-12; Exod 6:7-8 și Psalmul 105:8-11).
Poporul Israel au luat în stăpânire acest dar al Domnului Dumnezeu acum peste 3.500 de ani și au trăit acolo timp de 1.500 de ani, până când au fost expulzați cu forța de către asirieni și romani, datorită îndepărtării de Domnul Dumnezeu. După alungarea lor ultimă, în anul 70 AD, pământul a rămas liber și pustiu. Puținii arabi care locuiau acolo se considerau a fi sirieni, deoarece cea mai mare parte a pământului era deținută de proprietarii sirieni care nu locuiau acolo.
În această perioadă lungă de timp, nu a fost un popor să pretindă că acolo e o țara a lor. La subiect fiind, nu a existat niciodată un stat palestinian cu un guvern palestinian. Nici nu a existat o limbă sau o cultură palestiniană.
Când evreii au început să se întoarcă în patria lor pe la sfârșitul anilor 1890, au cumpărat pământul la prețuri exorbitante. Țara era atât de pustie, încât arabii nu și-au putut da seama de ce o doreau evreii atât de mult. De exemplu, până în 1900, aproape toți copacii din Israel fuseseră tăiați. În secolul al XX-lea, pe măsură ce evreii reveniți au început să recupereze pământul, au ajuns să planteze peste 250 de milioane de copaci pe o perioadă de 100 de ani.
La sfârșitul Primului Război Mondial, zona care era cunoscută sub numele de Palestina era pur și simplu o provincie a Imperiului Otoman, al Turciei. Deoarece turcii s-au alăturat Germaniei în timpul Primului Război Mondial, teritoriile imperiului Otoman s-au împărțit între britanici și francezi. Zona numită Palestina a fost atribuită britanicilor, iar mai târziu ei au început să o conducă ca mandat al Societății Națiunilor.
Cu un an înainte de sfârșitul Primului Război Mondial, britanicii au emis Declarația Balfour în noiembrie 1917. În ea, ei au precizat clar că intenția lor era să facă din Palestina o patrie pentru poporul evreu. La acea vreme, Palestina era formată din teritoriul care astăzi include Israel plus Iordania. Dar în 1921, Secretarul Britanic pentru Colonia, Winston Churchill, a decis să dea arabilor două treimi din Palestina pentru a stabili Mandatul Transiordaniei. Această zonă și-a primit deplina libertate în 1946, când a fost reconstituită ca stat Iordania.
În noiembrie 1947, Organizația Națiunilor Unite a votat pentru a împărți și mai mult această fărâmă de pământ, împărțind-o între evrei și arabi pentru a crea un stat pentru fiecare. Evreii s-au simțit trădați, dar au acceptat oferta. Arabii au refuzat.
Israelul a revenit la existență ca stat la 14 mai 1948. În aceeași zi, arabii ar fi putut profita de rezoluția ONU și ar fi putut crea un stat palestinian pentru ei înșiși. Dar ei voiau tot pământul, așa că au atacat noul stat evreiesc cu intenția de a-i alunga pe evrei în mare.
Pământul pe care îl locuiesc evreii azi, le-a fost dat de Dumnezeu și legiferat de către Organizația Națiunilor Unite.
Unicitatea Ierusalimului
Orașul Ierusalim este singurul oraș de pe planetă pe care Dumnezeu și-l rezervă personal. Domnul Dumnezeul Creației, care în realitate deține fiecare atom al existenței, le spune clar locuitorilor Planetei Pământ că acestea sunt locurile Sale geografice pe care le rezervă pentru Sine. Domnul, avertizându-i pe cei care ar vrea să facă rău Ierusalimului, se referă la acel oraș astfel: „Căci așa vorbește Domnul oștirilor: «După slavă, El m-a trimis la neamurile care v-au jefuit; căci cine se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Lui»” (Zaharia 2:8). Voi reveni cu detalii în următoarea ediție, înșirând acum, doar versete specifice:
Domnul spusese: “În Ierusalim Îmi voi pune Numele.” (2 Regi 21:4) (2 Cronici 33:4)
Casa despre care Domnul spusese lui David și fiului său Solomon: “În Casa aceasta și în Ierusalim, pe care l-am ales din toate semințiile lui Israel, vreau să pun pentru totdeauna Numele Meu. (2 Regi 21:7)
Ierusalimul l-am ales, pentru ca în el să locuiască Numele Meu, și pe David l-am ales, ca sa domnească peste poporul Meu, Israel!” (2 Cronici 6:6)
muntele Meu cel sfânt, la Ierusalim - zice Domnul (Isaia 66:20)
Ce poți face tu și eu? Rugați-vă pentru pacea Ierusalimului! Cei ce te iubesc (Ierusalime) să se bucure de odihnă. (Psalm 122:6)
Soluția cu două state respinsă de palestinieni
De-a lungul istoriei, de când Palestina a fost îndepărtată de Imperiul Otoman, în 1918, au existat cel puțin cinci ocazii când arabilor li s-a oferit posibilitatea de a-și crea un stat propriu palestinian, și, de fiecare dată, au refuzat:
1) În 1936, guvernul britanic a numit Comisia Peel pentru a recomanda o soluție la conflictul evreiesc și arab din zonă. Comisia a oferit arabilor 80% din pământ. Arabii au spus: „Nu!”
2) În 1947, Organizația Națiunilor Unite a aprobat împărțirea pământului în două state. Evreii au primit 56%. Din nou, arabii au spus: „Nu!”. Drept urmare, Israelul a fost stabilit pe zona propusă de ONU pentru statul evreu, precum și pe aproape 60% din zona propusă pentru statul arab. Israelul a preluat controlul asupra Ierusalimului de Vest, care trebuia să facă parte dintr-o zonă internațională. Iordania a preluat controlul asupra Ierusalimului de Est și a ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Cisiordania, anexând-o în anul următor.
3) În 1967, după războiul de șase zile, evreii s-au oferit să permită arabilor să creeze un stat care să includă Gaza și Cisiordania. Liga Arabă a răspuns cu „The Three Nos” – Fără pace cu Israelul. Nicio recunoaștere a Israelului. Nicio negociere cu Israelul.
4) În 2000, cel mai liberal prim-ministru din istoria Israelului, Ehud Barak, i-a oferit lui Yassir Arafat posibilitatea de a crea un stat care să includă Gaza, 94% din Cisiordania și Ierusalimul de Est. Moderatorul Summitului Camp David, președintele Bill Clinton, a spus că tot ce a putut spune Arafat de la începutul până la sfârșitul negocierilor a fost „Nu!”.
5) În 2008, prim-ministrul Israelului, Ehud Olmert, i-a oferit lui Mahmoud Abbas, liderul OLP, posibilitatea de a crea un stat care să includă toată Cisiordania. Abbas a spus: „Nu!”
Având în vedere aceste date ale istoriei, mă opresc aici scriind ce a spus odată cel mai faimos diplomat al Israelului, Abba Eban: „Palestinienii nu au ratat niciodată o oportunitate de a rata o oportunitate”. (“The Palestinians have never missed an opportunity to miss an opportunity.”)
Ce spun Sfintele Scripturi despre împărțirea Israelului și a Ierusalimului
Din lipsă de spațiu, citiți, aici o listă cu versete la subiect, care pot fi dezbătute pe larg și la care voi reveni în altă ediție: în zilele acelea şi în vremurile acelea, când voi aduce înapoi pe prinşii de război ai lui Iuda şi ai Ierusalimului, voi strânge pe toate neamurile şi le voi coborî în valea lui Iosafat. Acolo, Mă voi judeca cu ele pentru poporul Meu, pentru Israel, moştenirea Mea, pe care l-au risipit printre neamuri, împărţind între ele ţara Mea. (Ioel 3:1,2)
Iată, vine ziua Domnului, când prăzile tale (proprietățile tale) vor fi împărţite în mijlocul tău. Atunci voi strânge toate neamurile la război împotriva Ierusalimului. Cetatea va fi luată, casele vor fi jefuite, şi femeile, batjocorite; jumătate din cetate va merge în robie, dar rămăşiţa poporului nu va fi nimicită cu desăvârşire din cetate. Ci Domnul Se va arăta şi va lupta împotriva acestor neamuri, cum S-a luptat în ziua bătăliei. Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe Muntele Măslinilor, care este în faţa Ierusalimului, spre răsărit; Muntele Măslinilor se va despica la mijloc, spre răsărit şi spre apus, şi se va face o vale foarte mare: jumătate din munte se va trage înapoi spre miazănoapte, iar jumătate, spre miazăzi. (Zaharia 14:1-4)
“Iată, voi preface Ierusalimul într-un potir de ameţire pentru toate popoarele dimprejur şi chiar pentru Iuda, la împresurarea Ierusalimului. În ziua aceea, voi face din Ierusalim o piatră grea pentru toate popoarele. Toţi cei ce o vor ridica, vor fi vătămaţi, şi toate neamurile pământului se vor strânge împotriva lui. (Zaharia 12:2-3).
“Așa vorbește Domnul oștirilor: “Cetățile Mele vor avea iarăși belșug de bunătăți, Domnul va mângâia iarăși Sionul, va alege iarăși Ierusalimul.” (Zaharia 1:17; 2:12; 3:2)
Îi voi aduce înapoi, și vor locui în mijlocul Ierusalimului; ei vor fi poporul Meu, și Eu voi fi Dumnezeul lor cu adevăr și dreptate.” (Zaharia 8:8)
voi căuta să nimicesc toate neamurile care vor veni împotriva Ierusalimului. (Zah. 12:9)
(VA URMA)
”Ce vă zic vouă, zic tuturor: Vegheați !” v-o spun eu pentru că de fapt a spus-o Domnul Isus (Marcu 13:37).