Bărbații
În general tineri (nu am văzut mulți care arătau peste 30 de ani) erau peste tot. Mulți dintre ei, cărau alte persoane, saci cu cărbuni, ciorchini de banane, lemne sau alte obiecte cu biciclete lor ... multifuncționale.
De cele mai multe ori, încărcătura de pe bicicletele lor depășea orice concepție de mărime sau siguranță din lumea noastră ... a albilor. Pentru că zona este deluroasă, aproape muntoasă, drumul fiind marcat de pante mari, urcarea acestora cu bicicleta se făcea destul de dificil, mai ales când încărcătura de pe bicicletă depășea cu mult chiar greutatea biciclistului. Uneori este nevoie de două persoane, sau mai multe pentru a impinge “vehiculul pe două roți” pe panta abruptă în sus. Dacă erau norocoși, se prindeau de câte un camion care și acesta urca cu greu panta abruptă scoțând un fum gros, negru, poluant. Uneori, pentru urcatul pantei, era nevoie de o forță ieșită din comun, socotind după standardele noastre, a albilor. Dacă m-ar pune cineva să împing o bicicletă cu o încărcătură așa de mare, în sus pe pantă, aș fi “gata în 5 minute”. Judecând după normele noastre, acești bărbați sunt sau super umani, determinați, sau nu au încotro, pentru că așa își câștigă ei existența aici, acesta este stilul lor de viață..
Coborârea pantelor se făcea și ea cu o măiestrie uluitoare. Nu de puține ori îi vedeam cum coboară panta cu o viteză extraordinară, chiar și de 60-70 km/hr (Ne-am pomenit de câteva ori conducând în spatele lor și autovehiculul nostru indica la bord 60-70km/hr). Dacă biciclistul se accidenta sau dacă accidentul este chiar mortal și nu este implicat un autovehicul, poliția nici măcar nu era involvată. Bărbații ăștia sau sunt de pe alta planetă sau frica de moarte nu exista în concepția lor. Prin “sate și orașe”, stau în grupuri la taifas, sau așteaptă să îți vândă ceva, iar când am vrut să le fac poze sau chiar numai dacă ne zăreau în mașină, strigau după noi “Muzungu” (Albule).
Femeile
Sunt îmbrăcate în general, din cap până-n picioare, în rochii de culorii vii, au părul tuns scurt aproape ca al bărbaților. Au un mers mândru, tandru, elegant și o privire dârză, impunătoare. Și acestea sunt diferite decât femeile ... noastre albe. Sunt un fel de cărăuși sau dispozitive vii multifuncționale. Cară obiecte și lucruri pe cap ca și când s-ar fi născut cu o capacitate în plus decât femeile pe care le cunoaștem noi. Nu de puține ori le vezi cărând un bidon de 20 de litri de apă sau ulei de palmier pe cap, cu copilul mic în spate, înfășurat într-un fel de scutec, având ceva în mână și urcând sau coborând panta abruptă a dealului.
Le vezi și cum spală hainele cu mâna, pe marginea drumului, într-o baltă sau râuleț care curge din munte. Apoi întind rufele la soare pentru a se usca.
Copiii
Ah, copiii! Sute, mii de ei. Încerc greu să-mi stăpânesc emoțiile când încerc să compar copiii “noștri” cu copiii “lor”. Cu ce am fost noi mai buni Doamne? Tu chiar ne-ai dat haru să ne comparăm cu acești copii și într-o zi să ne promiți că o să fim în cer ca ei? Când ne-ai spus că dacă nu vom fi ca niște copii, cu nici un chip nu vom intra în Împărăția Ta, oare Te gândeai la inocența copiilor din Burundi?
Noi, i-am văzut numai pe drumul nostru de aproape 4 ore nord, spre granița cu Rwanda. Dar ei sunt mult mai mulți și pe alte drumuri.
Mulți dintre ei sunt îmbrăcați sumar, cu haine rupte și murdare, pe care noi le-am numi ușor zdrențe sau cârpe, murdare și neschimbate de săptămâni sau chiar luni de zile. De cele mai multe ori sunt desculți. Îi vezi peste tot, pe drum și pe marginea drumului.
Hainele pe care le poartă, sunt doar dintr-o bucată sau două, un tricou sau o rochiță. Atât.
Noțiunea de pericol sau siguranță nu cred că face parte din gândirea lor. Cresc de mici să nu cunoască frica. Nu prea știu ce sunt obiectele electronice. Nu am cam văzut așa ceva în mâinile lor. În schimb i-am văzut cărând bidoane cu apă și ulei de palmier. Bidoane galbene de câte 10 sau 20 litri unu. Acestea sunt folosite de atâtea ori că culoarea galbenă a plasticului aproape a dispărut. Cărau și câte două. Cărau și grămezi de lemne și alte obiecte. Stăteau și numai pe marginea drumului și priveau la mașinile care treceau din când în când, sau îi întâlneam mergând pe marginea drumului. Dacă încetineam mașina, se uitau la noi, realizau imediat că suntem albi și o luau speriați la fugă și dispăreau ca nişte năluci printre bananierii sălbatici de pe marginea drumului sau se apropiau de noi cu o oarecare precauție și mirare.
Au o inocență și o frumusețe în priviri care trece prin tine. Privirea lor te face să te simți mic și neînsemnat. Parcă ai vrea să le spuni cât de mult îi iubești, că totul va fi bine, să le dai ceva să simtă și ei măcar gustul unei bomboane sau ciocolate din lumea noastră “mai civilizată” dar îți dai seama că eforturile tale ar fi în zadar, ba chiar periculoase. Sunt mulți, mult prea mulți, iar dacă le dai o bomboană, se adună o mulțime pe lângă tine și ajung la scandal pentru o bomboană sau o ciocolată și te trezești că faci mai mult rău decât bine.
Acesta este este stilul lor de viață. Asta este soarta lor. Nu este vina lor că s-au născut aici. Ei sunt aici pentru ca să ne învețe pe noi ce este umilința și facerea de bine. Să apreciem mai mult binecuvântările pe care ni le-a dat Dumnezeu. Sunt printre ei și copii a lui Hristos, răscumpărați prin har, moștenitori ai vieții veșnice, părtași cu noi împreună la veșnicie dar sunt și mult mai mulți care nu au auzit niciodată de Hristos, care au nevoie să audă Vestea Mântuirii prin Jertfa Lui. (va urma)