În capitală
Ne-am făcut loc printre mulțime. Conduceam foarte încet. Oamenii ne-au observat și strigau la noi: “Muzungu, muzungu!”. “Ce înseamnă Muzungu?” - l-am întrebat pe Juvenal. “Albu”, mi-a răspuns scurt Juvenal. Mi-am dat seama că eu și unchiul meu eram ... albi. O să auzim cuvântul acesta de sute de ori în timpul zilei. Mi-am dat seama că eram diferiți, că eram ...albi, culoare cu care localnicii o asimilează cu: om bogat, om cu bani, persoană care nu este de a noastră, persoană străină …
Cu toate că pe avion ni s-a dat ceva gustare, aceasta a fost doar o ... gustare. Eram obosiți după peste 30 de ore de când am plecat de acasă. Eram obosiți și flămânzi. Trebuia să mâncăm ceva. Unchiu meu știa un loc unde se putea mânca ... în siguranță. Ne-am așezat la masă. Ni s-au adus băuturile răcoritoare. Eu am ales coca cola, că “e safe” (în siguranță). Era rece și bună aproape ca în reclama lor. Am așteptat să ni se ia comanda. A trecut peste o jumătate de oră bună, timp în care discutam planurile zilei și ale celor câteva zile cât o să dureze șederea noastra aici. Nu ne-am dat seama că deja trecuse atâta timp. Eram flămânzi. “De ce durează atâta?”- am întrebat nedumerit pe Juvenal și Richard. Juvenal a chemat pe unul din chelneri și l-a întrebat în limba lor, probabil aceeași întrebare. Acesta a crezut că noi ieșisem doar la ... un suc, o practică folosită de localnici, deoarece mâncatul la restaurant nu era un lucru obișnuit pentru locuitorii de aici. Dar noi eram flămânzi și ne aștepta un drum lung și obositor. Ni s-a spus că la restaurantul lor, nu se servește încă micu dejun ci doar prânzul.
Am plecat după ce am plătit băuturile răcoritoare. M-am gândit că o să mâncăm ceva pastramă (jurkey) pe care am adus-o cu mine din State. Ne-am oprit să cumpărăm ceva apă. Aceasta era rece și bună, dar nu aveam după ce o bea. Ne aștepta un drum de vreo 4 ore până la destinația finală. Și eram “rupți de foame”. Aproape la ieșirea din oraș, am zărit printre mulțimea de pe marginea drumului un băiat de vreo 13 ani care căra pe cap un cofraj mare de 24 de ouă. Mă gândeam că dacă le scapă jos, se fac ouă praf..
Deodată mașina oprește brusc în dreptul lui. Copilul avea ouă fierte de vânzare. Am cumpărat cam două pentru fiecare. Nu am avut pâine și le-am mâncat pe loc, doar cu sare. Eu vroiam să împărtășesc din pastrama mea cu unchiul meu și cu ceilalți doi pasageri de pe bancheta din spate, însă unchiu meu m-a oprit prompt. “Este carne plină cu chimicale și hormoni din America și nu cred că este sănătoasă pentru prietenii noștrii, ei nu sunt obișnuiți cu așa ceva” - mi-a spus unchiul meu pe un ton convingator. Și i-a convins și pe ceilalți 2 să nu se atingă de pastrama oferită de mine. Am fost puțin dezamăgit. Eu cumpărasem această mâncare delicioasă pentru noi, nu chiar ieftină, tocmai cu acest scop: ca să o folosim când avem nevoie. Am îmbucat dintr-o bucată uscată dulceagă de pastramă americană împreună cu oul fiert și am pus pachetu înapoi. Parcă mi s-a mai alintat foamea puțin.
Eram încă în Bujumbura, în orașul capitala țării. Treceam print-o zonă unde locuiau înstăriții țării. Erau case destul de frumoase și impunătoare. Mi s-a spus să nu fac poze sau sa filmez pentru că pe acolo locuiesc și politicieni și persoane oficiale ale țării, lucru adeverit și de gardienii înarmați care stăteau la porțile impunătoare ale unor proprietăți.
La ieșirea din oraș, am fost opriți de o patrulă a poliției. Drumul era închis cu conuri de plastic portocalii. Unchiul meu l-a întâmpinat pe polițistul îmbrăcat în uniformă albastră cu “Imana Isagire” (Domnu să te binecuvinteze - în limba localnicilor, limba kirundi). Polițistul ne-a privit suspicios însă a fost surprins să audă un alb vorbind dialectul lor. Ne-a lăsat să trecem după o scurtă convorbire cu unu dintre pasagerii din spate.
Am ieșit afară din oraș. Începeam să întâlnim vegetația locului: majoritatea bananieri, palmieri și ienuperi. Aproape de destinația finală, la o altitudine mai mare, am întâlnit și un soi de molizi, din familia coniferelor.
Îmi dădeam seama că suntem într-o climă ecuatorială, zona fiind doar la câteva sute bune de kilometri la sud de ecuator. Nici vorbă de zonă deșertică, uscată cum este concepția noastră despre Africa.
Șoseaua șerpuia pe coamele dealurilor sau a munților de joasă înălțime. Am trecut prin “sate” și “orașe”. Dar peste tot, pe parcursul drumului am întâlnit mulțimi de “oameni”. Bărbați, femei și ...copii (foarte mulți copii). Concepția noastră despre viață este total diferită de cea pe care o cunoaștem noi ... “albii”.
Populația era covârșitoare de culoare neagră. Am văzut foarte puțini albi în cele câteva zile cât am stat aici.
VA URMA