"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Linia lui Hristos prin istoria omenirii (Ier.22:30).

De vei întreba un specialist în pomicultură de ce fruct anume are caracteristicile pe care le are, el nu va începe analiza fructului începând de la pieliţa cu care-i acoperit, ci de la sâmburele pe care-l are, ce ascunde în el un complex neimaginat de informaţii, lucruri care vor da naştere unui anumit pom, care va da anumite fructe, alimentate într-un anumit fel; nu ca toţi ceilalţi pomi fructiferi. Tot aşa, în „sâmburele” adevărului în care trăim se ascunde duşmănia răului împotriva binelui şi legile spirituale care pot influenţa desfăşurarea întregii istorii a omenirii şi care, indirect, atrage implicarea întregii naturi. De exemplu, când Adam, creat din „adama” (pământ, ţărână) a căzut prin necredinţa în Creatorul lui, fiind amăgit de Şarpe, întregul „adama” (pământul), cu tot ce cuprinde el, împreună cu tot universul (în Cornilescu „firea”), a fost supuse stricăciunii (în Cornilescu, „deşertăciunii”, cf. Rm.8:20), sau „blestemului” (cf. Gn.3:17).

 


În acest „sâmbure” de adevăr, se găsesc doi poli opuşi: Dumnezeu, ce poate fi identificat cu binele, şi Satan, promotor al răului. Nu avem multe informaţii despre „început”, când şi cum anume a avut loc. Folosindu-ne doar de ce anume ne este dat să aflăm că fostul Luceafăr, aflat într-o slujbă de invidiat – Purtătorul de lumină (sau Aunţătorul de lumină, ca Luceafăr de dimineaţă) Strălucitorul, Heruvimul cu aripile întinse (ocrotitor), cel care a fost „desăvârşit” în frumuseţe şi „plin” de înţelepciune, cel la creaţia căruia (sau punerea în slujbă) au fost create instrumente muzicale, cel al cărui oficiu a fost „pe Muntele lui Dumnezeu” – apoi, „Şarpe” (prin viclenia lui), a ajuns, în căderea lui, la nivelul de „Adversar” (Satan). A căzut de la Harul de a se mai hrăni din Dumnezeu, la poziţia de a se alimenta doar din „ţărână”, lucru ce poate fi văzut în „vrăşmăşia” dintre el şi femeie, şi dintre sămânţa lui şi sămânţa ei. Atunci i s-a prezis că va veni ziua în care, ca urmare a faptelor ce i se adună, „Sămânţa” femeii îi va „zdrobi capul”.


Este normal a vedea pe Diavolul luptând cu multă atenţie, de-a lungul istoriei de la Adam la Hristos, ca de va fi posibil, să ocolească acest lucru.


Şi iată, i s-a oferit să vadă prima naştere umană: pe Cain venind în lume din pântecul femeii. El o fi „sămânţa femeii”? Împotriva lui s-a ridicat o adevărată garnizană a răului şi la maturitate, Cain a devenit un ucigaş. Mai e posibil ca Dumnezeu să se folosească de Cain, ca de o „sămânţă” sfântă? O avalanşă de duhuri au năpădit pământul ce-l căuta pe Dumnezeu şi l-au murdărit din cale-afară de rău. Urma ca Dumnezeu să intervină între oameni şi să le spună care este adevărul. Dumnezeu în adunarea fiilor lui Dumnezeu a zis: „Sunteţi Dumnezei, dar toţi veţi muri ca un om oarecare.” Dumnezeu a venit, dar procedura lui a spălat faţa pământului prin potop.


Dumnezeu a ales pe Sem, iar din Sem l-a ales pe Avram. Acest om este destul de statornic în credinţă. Dar se poate face şi aici ceva. În timpul foametei, Sara poate fi întinată cu fiul lui Ham (faraonul Egiptului). Şi dacă Sara nu are copii, „sămânţa” poate fi prin fiica lui Ham (Agar, egipteanca). Dar până la urmă a venit „sămânţa” promisă, Isaac. Ei bine, primul ieşit din pântecul Rebecii, Esau, a fost ţinta atacurilor Satanei: a devenit un om foarte lumesc. Aşa că Satan s-a ridicat şi împotriva înţelepciunii Rebecii şi l-a făcut pe Isaac, care dădea binecuvântarea, să iubească pe Esau mai mult decât pe Iacov şi să-l socotească „sămânţa” moştenitoare a biruinţei înpotriva Şarpelui.


Dumnezeu a întors lucrurile de o asemenea manieră, încât au fost uşor de văzut. Deci ţinta trebuie căutată între cei doisprezece fii ai lui Israel. Cine ar putea fi? Ruben? Şi Satan i-a tulburat senzualitatea tinereţii determinându-l să se urce în patul tatălui său, înjosind-o pe Bilha. Urmează la rând Simeon, Levi şi Iuda. Pe primii doi Satan i-a stârnit cu un duh de răzbunare şi pe Iacov cu un duh de tulburare împotriva lor. Iar pe Iuda cu un duh de nelinişte, de nesiguranţă, şi de teamă ca nu cumva Iosif să moară în fântână; în frământarea lui, Iuda a luat decizia de a-l vinde sclav unor işmaeliţi (cf. Gn.37:27), care-l vor duce în ţara blestematului Ham. Urmează alţi fii, lui Iacov, dar nu de la nevestele lui, ci de la ţiitoare. Iată însă şi primul fiu al Rahelei, Iosif. Pe acesta l-a făcut sclav fiilor lui Ham cel blestemat. Să fi ales Dumnezeu vreun trib care să nu vină prin vreuna din nevestele lui Iacov? A mai rămas, totuşi, Beniamin, „Fiul celei drepte”. Şi Dumnezeu îngăduie ca toată familia lui Israel să ajungă în Egipt, ţara hamiţilor blestemaţi. Iar aici, evreii toţi, au ajuns idolatri, apoi sortiţi pieirii sub mâna crudă a ramsesizilor.


Alături de israeliţi, din Egipt a mai ieşit şi un foarte mare număr de egipteni (din cei ce purtau blestemul asupra lor), preferând să fie alături de poporul lui Iehova care face minuni. Satan a lăsat peste popor un duh de încăpăţânare, iar această gloată mare de blestemaţi au fost folosiţi ca o pârghie spre a determina poporul la rău, la nesupunere faţă de Dumnezeu şi chiar la idolatrie. În sfârşit, reuşita lui Satan ajunge până la afirmţia lui Dumnezeu către Moise: „Văd că poporul acesta este un popor încăpăţânat. Acum, lasă-Mă; mânia Mea are să se aprindă împotriva lor şi-i voi mistui; dar pe tine te voi face strămoşul unui neam mare”. Cu alte cuvinte, singurul trib care a mai rămas cu ceva bun a fost Levi.


Numai că, dacă toate aceste observaţii sunt reale, ele sunt totuşi puţin pripite. Cât despre Levi şi Simeon, Iacov a zis: „Nu vreau să intre sufletul meu la sfaturile lor! Nu vreau să se unească duhul meu cu adunarea lor!” (Gn.49:6) Dumnezeu nu a uitat lucrul pe care-l inspirase în bătrânul Iacov. Dar de atunci lucrurile s-au mai schimbat în sensul că tribul lui Levi s-a alipit de Dumnezeu cu adevărat (cf. Ez.18:19-20).


Pe vremea judecătorilor, Satan s-a luptat puternic la dezmembrarea triburilor, creindu-le o oarecare independenţă unele de altele. El însă nu a uitat că mai rămăsese un trib la care trebuie luptat: Beniamin, Fiul celei drepte. La întărâtat la păcat aşa de rău, că măsurii pe care şi-a umplut-o, drept contra-măsură, Dumnezeu a îngăduit aproape să fie nimicit (cf. Jd.19 şi 20). Beniamin a căzut şi el de pe listă. De unde va veni totuşi Mesia?


Beniamin şi-a revenit spiritual, destul de repede. Şi Dumnezeu alege ca împărat al lui Israel pe Saul. Ce fel de metode a folosit Satan împotriva lui, nu ne sunt cunoscute, dar ştim că Saul a căzut şi în locul lui va veni „un om după inima lui Dumnezeu” (1.Sm.13:13-14). Deci David este ţinta Satanei. Aici vom putea aminti o sumedenie de greşeli ale lui David în toată domnia lui de 40 de ani. Dincolo de relele pe care le-a făcut, au fost anumite fapte deosebit de bune înaintea lui Dumnezeu, prin care David a dovedit a fi meritat aprecierea lui Dumnezeu.


Şi iată că Solomon este urmaşul acceptat de Dumnezeu – ţinta atenţiei lui Satan. A aprins în el senzualitatea şi Solomon a căzut la trei mari examene pe care trebuia să le treacă un împărat peste Israel: „să nu aibe mulţi cai..., să nu aibe un mare număr de neveste..., şi să nu strângă mari grămezi de argint şi aur...” (cf. Dt.17:16-18). Solomon a avut o mulţime de cai aduşi din Egipt, ca nimeni altul; a avut 700 de neveste şi 300 de ţiitoare; iar argintul a ajuns, „tot aşa de obişnuit la Ierusalim ca pietrele (1.Împ.4:26 / 10:26-27 / 11:3). Când a îmbătrânit, s-a împlinit previziunea lui Dumnezeu: inima lui a fost înduplecată de femeile străine spre Astarteia, Milcom, Chemoş, Moloh (Moloc), cărora le-a zidit temple. În felul acesta poporul a fost atras spre idolatrie.


Urmează Roboam, sub care se rupe împărăţia în două regii: Israel la nord şi Iuda la sud. Pentru Satan, lupta s-a restrâns întru căutarea liniei lui Mesia: asupra seminţiei lui David, din tribul lui Iuda. Mai mult, Dumnezeu a promis că urmaşii lui David nu vor fi îndepărtaţi de la faţa lui Dumnezeu. Acest lucru face să se înţeleagă binecuvântarea dată de Iacov lui Iuda: „Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Şilo (şi) de care vor asculta popoarele” (Gn.49:10). Oricum, un lucru este sigur: Cel aşteptat va veni din Iuda, mai precis, prin David, şi „popoarele” Îl vor urma. Dacă e vorba doar de triburile lui Israel, încă nu e mare lucru, dar dacă este vorba de naţiunile pământului? Pe unde va veni Acest Şilo? Prin care familie a lui David?


Lupta a fost atât de înverşunată împotriva ambelor regii, dar mai ales asupra lui Iuda, că nu odată Dumnezeu se simte revoltat împotriva poporului: „...Tu M-ai chinuit cu păcatele tale şi M-ai obosit cu nelegiuirile tale (Is.43:24). Pe Satan l-a interesat întreruperea liniei monarhice a lui David. În felul acesta s-a ajuns ca profetul Ieremia, insuflat de Duhul Sfânt să blesteme pe Coniah: „Scrieţi pe omul acesta ca [fiind] lipsit de copii, ca un om căruia nu-i va merge bine toată viaţa lui; căci nici unul din urmaşii lui nu va izbuti să şadă pe scaunul de domnie al lui David şi să domnească peste Iuda.”


Şi Iuda a plecat în robie. După întoarcere, linia monarhică se întrerupe temporar până la Şilo, după care nu mai este nici un lăstar davidic. Între timp, la putere au venit preoţii, începând dinastia hasmonienilor, cu scopul de a ţine poporul cât mai aproape de Dumnezeu. Însă spiritualitatea poporului a fost la fel; în final, la tronul lui Israel a venit Antipater, tatăl lui Irod cel mare, şi a întemeiat dinastia irodiană. Despre care se crede că nu a fost iudeu, deşi el s-a declarat a fi; Dumnezeu a cerut ca poporul să nu-şi aleagă ca împărat pe un străin de Casa lui Israel, dar Antipater s-a impus. A fost momentul în care să vină Şilo (Mesia, sau Hristosul), cu care s-a încheiat binecuvântarea dată lui Iuda. Problema cea mai mare, pentru Satan, trebuie să fi fost linia genealogică a lui Mesia. Iosif a fost din Solomon, dar el nu a fost tatăl real al Domnul Isus. Maria, mama Omului Isus, a fost din David, dar din familia lui Natan, nu din Solomon. Profeţia dată prin Ieremia s-a împlinit, dar Satan nu a reuşit să pătrundă planul ascuns al lui Dumnezeu cu privire la Hristos. Şi aşa a pierdut bătălia, când „capul i-a fost zdrobit”.