MUNTELE TABOR locul unde s-a produs Schimbarea la față (partea a II-a)
Prima menţionare a existenţei unei fortăreţe pe acest munte o avem încă din secolul III î.Hr, când o armată seleucida s-a aşezat aici. În anul 66, locul va fi refortificat de către Iosif, în cadrul Primei Revolte Iudaice, însă în următorul an ea va cădea sub Împăratul roman Vespasian. În anul 348, Episcopul Chiril al Ierusalimului spunea că pentru el, “Muntele Tabor este cel pe care s-a urcat Hristos, iar nu Muntele Hermon”, după cum mărturiseau unii.
Până la sfârşitul secolului al IV-lea, pe munte se va fi înălţat deja o biserică creştină. Până în anul 570, trei biserici bizantine se vor înălţa pe munte, sau cel puţin o măreaţă mânăstire cu trei capele, închinate lui Hristos, lui Moise şi lui Ilie. Până în secolul al VII-lea, pe Muntele Tabor se înălţa deja o puternică mânăstire fortificată, asociată cu călugării armeni. În secolul al IX-lea, aici este menţionat un episcop grec.
Muntele Tabor a fost văzut drept măreţ loc sfânt şi în perioada cruciaţilor, când aici se aflau o mulţime de chilii cu călugări sihaştri. Un stareţ latin este numit în această mânăstire, la puţin timp după anul 1099. Mânăstirea greco-ortodoxă a fost pusă sub îndrumarea unei comunităţi benedictine între anii 1103-1128. În aceasta vreme, trei biserici bizantine sau trei simple capele existau încă pe munte.
Armata musulmanilor a atacat şi devastat mânăstirea în anul 1113, însă aceasta va fi reinfiinţată peste doi ani, în 1115. La un moment dat, în cadrul secolului al XII-lea, vechea biserică bizantină cu trei abside va fi înlocuită cu o basilică romanică cu trei abside. Aceasta va încadra piatra pe care se crede că ar fi stat Hristos, în momentul Schimbării la Faţă. În partea nordică şi sudică a mânăstirii se întind clădirile mânăstirii benedictine, incluzând o capelă şi o baie.
În anul 1183, o parte a armatei lui Salah al-Din a urcat muntele şi a pustiit mânăstirea grecească, însă nu a reuşit să devasteze şi mânăstirea catolică, puternic fortificată până în anul 1187. Începând cu anul 1212, doi conducători militari Ayyubid (Adil si Mu’azzam Isa) au construit puternice ziduri şi fortificaţii de jur-imprejurul platoului Muntelui Tabor, având drept scop supravegherea drumului ce ducea spre Acre. Fortificaţia avea 13 turnuri. După un atac aproape reuşit al cruciaţilor, în anul 1217, Mu’azzam a dărâmat fortificaţiile.
În toată această perioadă se pare că Mânăstirea Schimbarea la Faţă a supravieţuit neatinsă, mulţimi de pelerini continuând să vină aici spre închinare şi binecuvântare. Muntele Tabor avea să ajungă din nou în mâinile francilor, între anii 1229 si 1241. În anul 1255, aceasta a fost dată în grija Cavalerilor de Malta, însă în anul 1263, sultanul Baybars va distruge biserica mânăstirii, întreg muntele fiind transformat în parc de vânătoare pentru memeluci.
În secolul al XIV-lea, comunitatea locală creştina se va ocupa cu scoaterea la lumină a ruinelor vechii mânăstiri de pe Muntele Tabor. În data de 6/19 august, creştinii urcau pe munte cu prapuri şi cruci, spre a sluji Sfânta Liturghie, obicei împământenit peste secole. În anul 1631, Fakhr al-Din a dat franciscanilor dreptul de a locui pe Muntele Tabor, dept recunoscut şi de otomani, în secolele XVII-XVIII. Franciscanii au locuit în camerele rămase în picioare din vechea cetate, în fosta baie, până la descoperirea ruinelor bisericii cruciate, în anul 1858. Tot acum începe şi reconstruirea acesteia. În anul 1924 va fi terminată actuala biserică, zidită peste ruinele celei din secolul al XII-lea.
Platoul muntelui este împărţit în zilele noastre, între greco-ortodocşi (nord-est) şi romano-catolici (sud-vest). În partea vestică a muntelui se află ruinele fortificaţiei lui Iosif.
VA URMA