E destul de jenant să ai un preşedinte care agravează ipocrizia naţională decorând orice mort mai celebru care-i iese în bătaia telecomenzii. Recent, deşi sunt sigur că Traian Băsescu nu a citit un singur rând scris de Alexandr Soljeniţîn iar dacă o fi auzit despre rolul jucat de dispărut în radiografia politică a secolului trecut aceasta s-a întâmplat la frizer, omul de la Cotroceni a decis că o omagiere postumă nu are cum să strice în an electoral. Aşa că, hodoronc-tronc, ilustrul defunct s-a văzut miruit cu Ordinul Naţional “Steaua României”, în grad de Mare Cruce, “pentru curajul şi demnitatea de care a dat dovadă, remarcându-se ca una dintre cele mai mari conştiinţe ale Rusiei secolului XX, şi pentru contribuţia avută la îmbogăţirea patrimoniului literaturii universale”.
Într-o ţară măcar aproximativ normală, gestul ar oglindi respectul firesc depus la poalele unui vârf al demnităţii mondiale. Din nefericire, în ciuda zvonacilor plătiţi cu propoziţia, România nu se află nici pe departe în această postură. Să vedem mai la vale cât le pasă românilor de la cârmă despre valorile lor istorice. Printre cele mai populare figuri date de neam lui însuşi, Nicolae Ceauşescu se plasează constant pe un loc fruntaş în clasamentele nostalgiei masochiste. În Decembrie 1989, câţiva români dirijaţi de KGB l-au făcut pe Cârmaci una cu pământul, l-au suit în coşciug şi l-au transportat clandestin la Cimitirul Ghencea. Destinaţia înhumării a fost aşa de bine tăinuită, încât nici azi nu se ştie cărui ateu a aprins bătrânetul pios mii de lumânări. Fiul dictatorilor, Valentin Ceauşescu, încearcă de ani de zile să afle locul în care sunt îngropaţi părinţii săi, a fost nevoit să apeleze la justişie, unde a obţinut câştig de cauză, dar Ministerul Apărării, gestionarul execuţiei şi al ceremoniei funerare, susţine că nu are nici cea mai vagă idee unde ar putea să-şi petreacă somnul de veci Carpatul şi Tovarăşa. nu-i ipocrit şi scandalos?
Oficialităţile patriei ţin suspendate sute de probleme: ample fraude şi trucaje economice, crime comandate de la Palat, deraieri sociale, derapaje morale, mistificări parlamentare, învăţământ derizoriu, asistenţă medicală medievală, corupţie înfloritoare şi tot ce mai poate fi găsit în inventarul unei ţări prinse la cotitură de conflictul a două sisteme divergente, iar preşedintele patriei decorează un mort de care n-a auzit până atunci. Sunt români care-şi rumegă celebritatea în agonia mizeriei (Paul Goma este unul dintre ei), există familii dezbinate din cauza condiţiilor de trai şi copii puşi să se prostitueze de proprii părinţi, puţinele creiere formate în ţară o şterg cu prima ocazie, bestialitatea individuală capătă proporţii apocaliptice. N-ar mai fi multe de făcut pentru întregirea dezastrului unei ţări aflate spre sfârşitul ciclului istoric actual, decât lustrul perfid al unei generozităţi care nu ajută nimănui.
Când Monica Lovinescu a trecut la cele veşnice, mai mulţi intelectuali fini au militat pentru decretarea unei zile de doliu naţional, pentru a cinsti memoria regretatei conştiinţe şi rezistenţa spiritului în faţa tăvălugului totalitar. În configureţia aberantă a contextului comunist, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au reuşit, în ciuda unor inerente erori de percepţie şi judecată, să se ridice la statutul de erou naţional. Dar cum activitatea anticomunistă dusă de ai noştri este mai iritantă decât cea a străinilor, autorităţile care au acordat onoruri postume eroului de la Răsărit au preferat să nu dea curs omagierii personalităţilor autohtone.
Intelectualul român nu a cedat. La iniţiativa unui grup condus de Horia Roman Patapievici şi Vladimir Tismăneanu, Bulevardul Primăverii urmează să fie rebotezat Monica Lovinescu, iar Strada Herăstrău să devină Virgil Ierunca. Un reporter al Evenimentului zilei s-a deplasat la faţa locului, să vadă ce părere are cetăţeanul afectat din zonă. Ei bine, cetăţeanul nu este prea încântat, deoarece schimbarea denumirii îl costă la buzunar. După cum singur s-a exprimat, “E de dat bani să schimbi buletin, permis de conducere. Aici e vrăjeala“. După ce i-a înjurat pe iniţiatorii proiectului atât de îndesat încât niciun cotidian altminteri slobod nu a putut reproduce în natură, nea Dorin Frumuşelu a expus şi raţionamentul moral al problemei: “Cum să se cheme aşa? S-au tâmpit ăştia de tot? Păi ce, ăştia doi au murit de foame cu noi pe aici?”
Pe Bulevardul Primăverii, la nr. 50, locuia prima familie a ţării, alcătuită din Nicolae şi Elena Ceauşescu. E greu de admis că “ăia doi” mureau de foame ori că acceptau în vecinătatea lor sărăntoci pe cartelă. În conflict sunt două răzbunări ale istoriei. Pe de o parte, ar fi drăguţ ca strada pe care locuia dictatorul să poarte numele unuia dintre cei mai înverşunaţi duşmani ai săi, în timp ce lui nu i se ştie nici măcar amplasamentul locaţiei pământeşti de veci (despre cealaltă nu există dubii).
Zilele acestea a fost dat publicităţii rezultatul unui sondaj de opinie realizat de Agenţia pentru Strategii Guvernamentale, din care reiese că aproximativ 30% din studenţimea română “ar prefera instaurarea unui regim autoritar dacă acesta ar asigura creşterea nivelului de trai al populaţiei.” Frumoasă ironie evolutiv economică: urmaşii comuniştilor, perpetuatorii mentalităţilor şi prădăciunilor de anţărţ, organizaţi în echipe specializate, au jefuit ţara în asemenea hal încât generaţia crescută în regim democrat doreşte revenirea monstruozităţii social-politice care a făcut posibilă învârtirea în cerc la care asistăm acum cu gurile căscate.
Sociologul universitar Mihaela Miroiu a comentat astfel afacerea: “Să crezi că era mai bine înainte de Revoluţie şi să preferi instaurarea unui regim totalitar este o prostie. Aceşti tineri şi părinţii lor nu au trăit traumele din anii ‘50 despre care s-a vorbit la televizor şi nu cunosc situaţia studenţilor din ultimile două decenii comuniste, în care numai opt la sută din populaţia activă făcea facultatea şi avea obligeţii pe care tinerii din ziua de azi nici nu şi le imaginează. Ei habar nu au că aşa-zisul loc de muncă asigurat de stat era, de fapt, domiciliu forţat la ţară şi că sistemul nu încuraja decât lipsa de competitivitate. Probabil şi părinţii acestor tineri nu erau deranjaţi de faptul că şi leneşul, şi harnicul primeau acelaşi salariu.”
Un alt expert în traume populare, Cristian Pârvulescu, explică: “Este de înţeles acest procent de tineri care cred că era mai bine înainte de 1989, ţinând cont că pe alte categorii de vârstă numărul nostalgicilor comunismului este mult mai mare. Familiile acestor tineri le transmit informaţii greşite. Este un proces psihologic prin care comunismul devine o perioadă idilică şi toate aspectele negative sunt uitate”. Amnezia şi ignoranţa pregătesc venirea dictaturilor, la un loc cu nemulţumirile iscate de traiul democraţiei schimonosite.
Dintr-o ştire colaterală aflăm că de la toamnă va fi introdusă în programa de studiu liceal, cu caracter opţional, Istoria Comunismului, ca să ne amintim mai bine. Uitarea nu este o boală cu specific românesc. Orice fel de propagandă, indiferent cu câtă înverşunare ori inteligenţă este dusă, ajunge la saturaţie, sfârşind în dezgust şi plictiseală. Popoarele sunt destinate să treacă prin acelaşi loc de mai multe ori. Dacă suma defectelor individuale ale celor care compun o naţie este mai mare decât cea a caracterelor morale, inexorabil se va ajunge în impasuri similare.
S-ar putea spune, oare, că România se îndreaptă spre comunism în zbor? Vor reuşi s-o oprească decorările prezidenţiale şi edilii stradali? Va pune o piedică regenerării bolşevice manualul de istorie a comunismului? Poate că spre comunism nu vom mai zbura planând din tot înaltul (dar fiţi, totuţi, cu ochii pe enclavele fostelor ţinuturi sovietice agitate de Kremlin). Comunismul a fost concluzia contextului internaţional, şi nu doar consecinţa firească a îndelungatei decăderi populare, care poate lua diferite chipuri.
Preluăm o ştire din Evenimentul zilei (13 August a.c.): “În cazul familiei Moroi din comuna Stolniceni-Prăjescu am decis suspendarea ajutoarelor pentru că toate lucrurile aduse copiilor au fost vândute pe băutură. Eu am luat rechizite de cinci milioane lei şi le-am mai dat şi alimente. Am constatat că toate darurile au fost vândute pe alcool”, a declarat prefectul de Iaşi, Marius Bodea. Nenorocirea comunistă nu a fost decât transplantul jafului extern facilitat de condiţiile interne: dictatura promiscuităţii, a turpitudinii morale, a nebuniei nepăsătoare şi a căderii religioase. Dezastrul poate fi numit oricum. {ine de inspiraţia de moment a politologilor. Dar consecinţele vor fi mereu aceleaşi, căci inevitabilul s-a produs: România nu mai este în stare să răstoarne echilibrul răului care a cuprins-o. Indiferent ce ar face. Oricât s-ar zbate. Chiar dacă i-ar păsa.