Dacă-i lăsăm de-o parte pe lăudătorii din oficiu şi pe înjurătorii calificaţi ai preşedintelui, discursul acestuia privind situaţia din Moldova a fost primit de opinia politică şi de cea civică cu interes şi nuanţat. Unii dintre receptorii oneşti, fără parti pris-uri declarate ai acestuia, se întrebau, de pildă, dacă, aşa „patriotic” cum părea la suprafaţă, discursul nu risca să rămînă suspendat cumva în zona pur declarativă, dacă nu demagogică. Prin urmare, consistenţa acestuia nu poate fi măsurată decît prin consecinţe. Cred că se întrevăd deja măcar două dintre acestea, care îl scot din zona exclusiv declarativă. Mai întîi, înregistrez una de natură externă – UE şi-a înăsprit puţin vocea în privinţa autorităţilor de dincolo de Prut, cerîndu-le acestora încetarea represiunii şi respectarea drepturilor omului, abia după discursul ţinut de preşedinte în Parlament. Sigur, UE nu şi-a înăsprit vocea chiar de tot, cerînd de pildă respectarea Tratatului semnat de statul moldovean în chestiunea introducerii vizelor pentru români, nici nu a cerut repetarea alegerilor falsificate – cînd numărul votanţilor morţi aproape îl egalează pe al celor vii, e greu să vorbeşti despre alegeri corecte! –, dar aşa este birocraţia UE, nu-şi forţează brusc vocea ca să nu răguşească!A doua consecinţă este internă, cu puternice ecouri internaţionale – simplificarea procedurilor legale de redobîndire a cetăţeniei române de către basarabenii, de origine română, care doresc acest lucru. Poate este prima dată, din pricina rapidităţii cu care a promovat Ordonanţa de urgenţă, cînd apreciez faptul că dl Boc nu este decît un pseudonim al preşedintelui! Desigur, autorităţile UE, cu preşedinţia cehă în frunte, şi-au manifestat „preocuparea”, „îngrijorarea” etc, dar ce altă soluţie ar fi avut România pentru a-i proteja pe românii basarabeni? Mai ales cînd, însăşi „măreaţa Uniunea”, cestălaltă, de tip nou, n-a găsit instrumentele necesare pentru a impune respectarea drepturilor omului dincolo de Prut şi nici măcar respectarea Tratatului semnat de autorităţile de la Chişinău? În fapt, România n-a solicitat UE şi celorlalte foruri internaţionale anularea consecinţelor Pactului Stalin – Hitler, deci reunificarea, nici n-a intervenit militar pentru a-şi proteja cetăţenii, ci a oferit o soluţie individuală de salvare din ghearele unui regim criminal pentru circa un milion de persoane. Care vor deveni un milion de cetăţeni europeni. Cred că bătrîna UE ar trebui să vadă în asta mai degrabă un cîştig ( şi demografic!), nu o pierdere. De altfel, în ciuda primelor declaraţii, „îngrijorate”, cum nu au fost faţă de represiunea brutală de la Chişinău, UE va adopta punctul de vedere exprimat în articolul din Financial Times – aşa „indisciplinată” cum e România, trebuie susţinută de structurile UE, şi în general, în transformarea aderării în veritabilă integrare, dar şi în chestiunea specifică legată de absorbţia a circa un milion de noi cetăţeni, români şi europeni totodată! Nu ştiu dacă autorităţile române s-au consultat cu cele europene în chestiune – nu am acces la diplomaţia secretă ori discretă, iar la suprafaţă am asistat doar la întîlnirea ministrului de externe cu omologul ceh – dar cred că au procedat bine. Asta în prima fază, pentru că, cu prilejul vizitei ministrului nostru de Externe în Anglia şi în Parlamentul European, România a început să-şi pronunţe punct