Ultimele referinţe la presă ale preşedintelui s-au bucurat de o interpretare uşurică, ba chiar uşuratecă, în sensul că au fost înregistrate doar ca parte a campaniei dumisale neîntrerupte împotriva celei de-a patra puteri în stat – a cîinelui de pază al democraţiei, cum mai este poreclită presa iar, în alte părţi, chiar este! Doar că, procedînd astfel, comentatorii au aruncat şi copilul odată cu apa murdară din balie. Pe lîngă ritualicele de-acum „atacuri” la adresa presei, declaraţia preşedintelui mai făcea referinţă la ceva, la ceva important – scăderea autorităţii statului, disoluţia instituţiilor fundamentale ale acestuia. Or, acest proces este periculos şi vizibil cu ochiul liber. De bună seama, nu presa îl provoacă, cum pare să creadă preşedintele, dar în curs de tabloidizare/manelizare/telenovelizare ca şi generală, cum se întîmplă să fie, aceasta nici nu este un obstacol serios contra procesului disolutiv. Pînă la urmă, nu presa i-a făcut curaţi pe d-nii Năstase şi Mitrea înainte de confruntarea cu tribunalul, nu ea a mărit bugetul Camerelor, nici nu a acordat noi privilegii demnitarilor, chiar şi pe vremuri de criză. Nu presa a eliberat infractori periculoşi sub pretexte ridicole, nici nu i-a pus pe cei 50 (cincizeci, Dumnezeule!) de ofiţeri şi subofiţeri de la Poliţia Rutiera din Iaşi să-şi dea cinstea de ruşine. În toate aceste împrejurări şi în alte sute, poate mii, că nu se zdruncină autoritatea instituţiilor cu cîteva excepţii, demnitarii şi funcţionarii statului român s-au descurcat şi singuri ca nişte oameni mari! Şi atunci e normal ca autoritatea instituţiilor, dar şi cea a statului român în ansamblu, să se tot ducă pe apa Sîmbetei.
Presa s-a mulţumit doar să relateze asupra acestor evenimente, ceea ce e chiar rolul său, că de o presă enconomiastică bănuiesc că s-a săturat toată lumea. Şi presa a făcut-o după puterile sale, din păcate neînsemnate, şi cu priceperea sa, iarăşi din păcate, cu mici excepţii, de tot precară. Pentru că e absurd că crezi poţi riposta la fenomene de o aşa gravitate cu ştiri transformate în glumiţe, dezbateri cu personaje publice extrase din cimitirul elefanţilor şi simularea controversei de idei şi principii prin aducerea faţă în faţă a unor personaje despre care ştie pînă şi idiotul satului că se duşmănesc de moarte, dincolo de tema punctuală abordată. Înainte de a reproşa presei că e „vîndută” mogulilor şi jurnaliştilor că sînt nişte „tonomate” – nu exclud aceste fenomene, dar nu cred în proporţiile lor cosmice! –, preşedintele, dacă nu ar fi fost orbit de criticile ce i se aduc, ar fi putut observa precaritatea mass media băştinaşe. Iar criza în care am intrat, nu mi se pare nici aceasta de bun augur! De bună seamă că sînt cîteva publicaţii quality, nişte emisiuni de radio şi TV care adăpostesc dezbateri reale şi un număr, dar nu foarte mare!, de comentatori care ştiu despre ce vorbesc şi reuşesc să-şi păstreze echilibrul. Dar cu cîteva flori nu se face primăvara, nu izbuteşti să faci nici măcar un buchet cît de cît reuşit! Şi teamă îmi este că presiunea crizei nu va conduce la sporirea numărului acestora – ar însemna să ne trezim din pumni şi nu ştiu dacă sîntem în stare, cum nu se dovedesc capabili nici politrucii, demnitarii, funcţionarii efectivi ai statului – ci, dimpotrivă vom asista la o rărire întinsă pînă spre dispariţie. În fond, cînd totul se duce pe rîpă, de ce ar face presa excepţie?
Liviu Antonesei
Dreptatea şi nedreptatea preşedintelui
- Scris de Liviu Antonesei
- Categorie: Liviu Antonesei