Nu cred că am avut vreun guvern, de la Revoluţie încoace, care să nu fi promis nu va abuza de ordonanţe de urgenţe şi care, la puţină vreme după ce şi-a început guvernarea, să nu fi „legiferat” prin ordonanţe de parcă nu ar exista un Parlament. Din păcate, în fapt, dacă ne uităm la viteza de lucru a aleşilor noştri, Parlament nu prea este, oricum nu atît cît ar trebui astfel încît nevoile de legiferare să fie satisfăcute prompt şi oportun pentru necesităţile vieţii publice. De aici, scuzele guvernelor succesive în ce priveşte abuzul de ordonanţe şi însuşi abuzul! Eu însumi, nu aş vrea să scuz guvernele, deşi înţeleg raţiunile pentru care şi-au uitat aşa repede promisiunile şi s-au pus pe emis ordonanţă după ordonanţă. Mai mult, pot pune deja mîna în foc că la fel va trebui să procedeze şi actualul guvern, cel puţin dacă noul Parlament nu-şi aminteşte că principala raţiune de a fi este legiferarea, nu cenzurarea exceselor legislative ale guvernului. Vreau să fiu limpede – ordonanţa de urgenţă este o procedură legală, cu temei constituţional, adesea poate compensa lentoarea celor două camere ale Parlamentului, dar abuzul de ordonanţe nu mi se pare cea democratică procedură posibilă, chiar dacă Parlamentul poate cenzura ulterior ordonanţele guvernului. Ca să nu mai spun că, adesea, între momentul producerii ordonanţei şi sancţionarea sa – acceptare, modificare, respingere – de către Parlament, aceasta poate produce efecte ireversibile, uneori grave.
Ordonanţa pe baza căreia, prin hotărîre de guvern, contractul de explorare încheiat cu firma canadiană „Sterling Resources” a devenit şi contract de exploatare a rezervelor de petrol şi gaze din platoul continental al Mării Negre, partea ce ne-a revenit în urma sentinţei Tribunalului de la Haga, este un caz şcoală, de manual aş spune, privind consecinţele unei ordonanţe de urgenţă, chiar dacă aceasta n-a devenit lege prin acordul Parlamentului. Deci, Guvernul a dat o ordonanţă de urgenţă, pe baza acesteia, a emis hotărîrea respectivă de guvern, Parlamentul a respins ordonanţa, dar contractul de explorare-explotare încheiat cu firma canadiană e perfect valabil, „beton” în formularea dlui Emil Boc! Dacă aşa este, ca şi preşedintele Băsescu, nu înţeleg motivul gîlcevii. Cum nu pricep ce înţelege dl Boc prin faptul că „va face totul” pentru anularea contractului, dacă acesta e beton?! Într-o, deocamdată ultimă declaraţie, D-Sa spune că ordonanţa aflîndu-se încă la Parlament, ar mai putea fi respinsă! A doua oară? În ce mă priveşte, aş vrea să se poată găsi o chichiţă legală prin care contractul să fie denunţat şi România să poată profita mai bine de resursele care eventual există acolo. Dar dacă soluţie legală nu e, rămînem cu redevenţe de 3 – 13 procente şi fără vreun control asupra destinaţiei petrololului şi gazelor. Oricum, deocamdată, nu sînt foarte limpezi nici volumul, nici dificultăţile în exploatare ale respectivelor reusurse. Nici n-a făcut nimeni vreun calcul dacă nu cumva, pentru statul român, nu e mai avantajoasă perceperea redevenţelor, a impozitelor pe profit şi salarii şi a celorlalte taxe decît participarea la explotare care presupune şi participarea la investiţii şi la cheltuielile de exploatare.
Nu ştiu cum se va sfîrşi acest caz, oricum nu cred că avem prea multe motive de optimism. Pe de altă parte, nu e prima ordonanţă din ultimii vreo 20 de ani dată în favoarea unei singure firme, a vreunui „partener privilegiat”. Pe vremea D-lui Văcăroiu, exdistau hotărîri de guvern valabile cîteva zeci de minute, cît intrau vapoarele nu ştiu cărui ex-general în portul Constanţa! Iar despre desfrîul de ordonanţe şi hotărîri „rapide” de guvern din timpul d-lui Năstase s-ar putea elabora adevărate enciclopedii! Nu vreau să vorbesc de mită, nici de încălcarea voită a intereselor naţionale, că nu am probe. Dar ceva tot vreau! Dacă tot avem Parlament, dacă tot şi-a mărit bugetul pe vremuri de criză, aş vrea ca acesta să şi muncească. Cu cît ar legifera mai repede şi mai bine, cu atît spaţiul liber pentru ordonanţe ar fi mai mic! Şi aş mai vrea, dacă e posibil, nici ca Parlamentul, în loc să legifereze, să nu se mai substituie Justiţiei, absolvind suveran pe membrii săi de întîlnirea cu instanţele şi nici ca preşedintele, excedat probabil că fiecare altceva decît îi este menirea, să facă şi D-Sa la fel, intrînd peste atribuţiilor celorlalte instituţii. Nu ştiu cum naiba, dar în brava noastră ţărişoară, fiecare face mereu altceva decît prevede fişa postului!