De peste o săptămînă urmăresc campania electorală şi am o senzaţie stranie, amestecată – pe de o parte, de deja vu, pe de altă parte, că trăiesc într-o lume complet suprarealistă, de fapt transrealistă, în care a dispărut orice contact între discurs şi realitate. Senzaţia de deja vu este legată de chipuri, de feţele eternizate ale politrucilor noştri – pe unele le ştiu din cei aproape douăzeci de ani de pluralism, cînd nu chiar dinainte!, pe altele, măcar de vreun deceniu. Şi asta începînd cu cele principale, autodesemnaţii candidaţi la funcţia de premier, şi sfîrşind cu falsele prospături – aproximative vedete din showbiz sau sportive – aruncate prin multele colegii electorale care au împînzit patria. Faptul că s-a schimbat sistemul de vot nu pare să fi condus partidele măcar la gîndul vreunei înnoiri substanţiale a cadrelor. Aceleaşi mutre şi aici, la Iaşi, pe panourile de afişaj sau în „dezbaterile” electorale, aceleaşi mutre şi cînd bîntui obstinat pe televiziunile naţionale în căutare de noutăţi, măcar în ce priveşte feţele, dacă nu şi ideile. Dau fie peste obosiţii domni Tăriceanu, Stolojan şi Geoană – cel din urmă măcar are lungi şi distractive pasaje de delir pur! –, fie de membrii „guvernelor” posibile ale acestora, de la chelneraşul Orban la şmecheraşul Berceanu ori „oracolul” – cum naiba să-i spui cuiva care-ţi visează 1000 km de autostradă în următorii patru ani?! – Marian Sârbu. Pînă la urmă, singura figură nouă, nouă în sensul politic al termenului, văzută într-o săptămînă şi ceva de campanie, rămîne dl. Theodor Paleologu. Chip plăcut, discurs logic, fără stridenţe, fără atacuri politicianiste. Cu totul remarcabil. Dar ce şanse are în faţa electoratului nostru obişnuit cu altfel de politicieni? Şi dacă, printr-o minune cîştigă, cum naiba se va simţi această floare rară patru ani între ipochimenii pe care acum îi întîlneşte doar pasager? Sigur, mi-ar plăcea un parlament alcătuit din asemenea persoane, dar unde-s candidaţii din care să răsară ei? Or mai fi cîţiva prin colegii îndepărtate de capitală? Încă ar fi bine, măcar nu s-ar simţi singur pe lume în Parlamentul patriei junele Paleologu. Pe vremea părintelui dumisale, mai erau totuşi cîţiva inşi cu care putea schimba nişte vorbe, chiar încerca vreo iniţiativă parlamentară cu adevărat importantă, deci nu doar... egoistă.
Şi dacă stăm cum stăm cu mutrele, cu ideile stăm şi mai prost, indiferent că ne uităm pe „programul” de patru file în 15 puncte al PSD, pe cel mai articulat al PNL ori pe cărămida de 500 de pagini a PD-L. Idei puţine, iar unele de-a dreptul fixe! Peste tot aceeaşi transcendere a realităţii – toţi dublează salariile, toţi refac în întregime infrastructurile, toţi dau autostăzi „la tot cartierul” de la 500 de km în sus, toţi repară toate şcolile şi fac puzderie de spitale noi! Să fie primit, doar că avem o problemă – resursele, ultima chestiune ce-i preocupă de parcă s-ar crede christoşi şi pot înmulţi banii cum cel autentic pîinea şi vinul. Aş vrea să fiu limpede – nu sîntem ameninţaţi de criză, aceasta este deja peste noi şi e abia la început, nu la apogeu. Resursele interne vor scădea, pe măsura scăderii producţiei, a reducerii creşterii economice. Creditul deja s-a scumpit. Cum ştim să le folosim pe cele europene nerambursabile, din păcate, am arătat! Sînt deci curios cum se vor traspune acele minuni – „avem planuri minunate!”, spunea şi tovarăşul Ceauşescu! – de pe hîrtie în cenuşia noastră realitate. De-abia aceasta este problema, dar de cînd se ocupă politrucii aborogeni de probleme?