Mӑrturisesc dintru început cӑ visul american nu a fost niciodatӑ în trecut visul meu. Crescutӑ cuminte într-un dulce sat moldovenesc, aspiraţiile mele, înalte de altminteri, erau circumscrise unui spaţiu mult mai restrȃns. Chiar faptul cǎ am ajuns profesoarӑ de romȃnǎ la un liceu din București pӑrea vecinilor din satul natal un act temerar, ca și cum îmi croisem drum cu hachetta prin jungla dȃmboviţeanӑ. Eram, pȃnӑ de curȃnd, într-un punct la mijlocul vieţii cȃnd aspiraţiile deveniserӑ deja certitudini și mӑ simţeam, recunosc fӑrӑ falsӑ modestie, mȃndrӑ, pentru cӑ le împlinisem “on my own”. Dar viaţa pune uneori puncte de care nu ai cum sӑ nu ţii seama, iar Dumnezeu are modul lui de a face planuri dincolo de puterea noastrӑ de a prevedea sau de a înţelege.
O idilӑ de tinereţe s-a transformat, dupӑ un ocol de 20 de ani, într-o poveste maturӑ și minunatӑ, un adevӑrat love story romȃno-romȃno/american pe care, poate, o sӑ v-o spun vreodatӑ, cȃnd ne vom împrieteni mai bine. Pe scurt, alegȃnd sӑ-l urmez în ţara lui adoptivӑ, am ales sӑ trӑiesc și eu visul american.
“Și ce-ai sӑ faci tu în America?”, m-au întrebat prietenele, colegele și rudele curioase și surprinse de hotӑrȃrea mea, știindu-mӑ bine înfiptӑ cu picioarele în pӑmȃntul autohton. “Nu știu”, le-am rӑspuns cu sinceritate, dar deloc îngrijoratǎ. “La asta o sӑ mӑ gȃndesc mȃine”, mi-a venit în minte celebra replicӑ a lui Scarlett O’Hara, cu atȃt mai mult cu cȃt urma sӑ mӑ stabilesc în Atlanta. Cȃt de greu poate fi, îmi spuneam înainte de plecare, încercȃnd sӑ conștientizez posibilele impedimente care mi-ar fi putut îngreuna adaptarea. Ȋn definitiv, ziceam atunci, și Bucureștiul era pentru mine tot un fel de America la 20 de ani și uite cӑ l-am cucerit. Ȋnsӑ, vorba veche, cu socoteala din tȃrg nepotrivitӑ cu cea de acasӑ. Aici am dat piept cu o altfel de lume, croitӑ dupӑ alte tipare decȃt cele ştiute pânǎ atunci care, înainte de a mǎ speria prin ineditul ei, mǎ fascina mai degrabǎ. Venisem plinǎ de energie şi pregǎtitǎ sufleteşte sǎ îmi croiesc drum în lumea nouǎ, sǎ tai liane şi hǎţişuri figurate ca sǎ ajung în luminişul meu, dar aici pǎrea cǎ nu mai era nimic de fǎcut. Autostrǎzile largi cât sǎ fluidizeze traficul din Bucureşti în 5 minute chiar şi la o orǎ de vârf, semnele de circulaţie şi marcajele pe care nimeni nu le încalcǎ, nu pentru cǎ pânǎ la capǎtul strǎzii eşti oprit de poliţie, ci fiindcǎ respectarea regulilor e un mod de viaţǎ firesc asumat, vânzǎtoarele cu surâsul veşnic lipit de faţǎ pentru care dictonul “Clientul nostru, stǎpânul nostru” nu e un dicteu automat, comercianţii dispuşi oricând sǎ negocieze şi pentru care nu s-a inventat conceptul “Marfa vândutǎ nu se mai schimbǎ”, spaţiile vaste între diferite locaţii pe care le strǎbaţi obligatoriu cu maşina (am vǎzut la un moment dat, abia dupǎ vreo douǎ luni americane, trei pietoni care traversau tacticos pe zebrǎ şi nicio maşinǎ de pe cele patru benzi nu a claxonat) şi care îţi dau sentimentul cǎ respiri prin toţi porii, marea diversitate etnicǎ ce te face sǎ te gândeşti altfel la aproapele tǎu, întrucât şi tu eşti un simplu om în mulţime, coloritul inedit al accentelor pe care limba englezǎ le capǎtǎ în aceastǎ uriaşǎ baie de oameni şi care m-a fǎcut sǎ nu mǎ mai simt complexatǎ de engleza mea, echilibrul în care trǎiesc oameni atât de diferiţi, pentru cǎ “political correctness” nu e o sabie a lui Damocles, cum se vede uneori din afarǎ, ci o armonie a sinelui cu sine şi cu semenii, toate astea şi multe altele la un loc m-au facut sǎ simt cǎ America, deşi are totul, mǎ primeşte şi pe mine, îmi face şi mie loc. Dacǎ ştiu sǎ mi-l fac. Conceptul de “ţarǎ a tuturor posibilitǎţilor”, un pic perimat de crizǎ, rǎmâne în continuare valabil, nu neapǎrat prin prisma oportunitǎţilor, de altfel deloc neglijabile, ci prin felul în care îţi schimbǎ mentalitatea. America nu-ţi dǎ voie sǎ încremeneşti în proiect, te desfide sǎ te autodepǎşeşti, sǎ-ţi testezi limitele. Poate îl parafrazez ori reinterpretez facil pe preşedintele J. F. Kennedy, dar cred cǎ, luptând fiecare pentru visul lui, se ajunge în final la un singur mare vis, American dream, urzit nu din raze de lunǎ, ci gândit şi construit ca o reţea solidǎ de structuri şi instituţii care te susţin, te ridicǎ atât cât îţi permit baierele propriului vis. La care poţi sǎ te gândeşti începând de mâine, dar obligatoriu în fiecare zi.
Nu ştiu cum e în altǎ parte a Americii, dar aici, în sud, pǎmântul roşu al Georgiei are puteri magice. Odatǎ ce l-ai simţit sub tǎlpi, îţi cresc rǎdǎcini neştiute, ne(pre)vǎzute şi începi sǎ te simţi acasǎ. Mǎ credeam din spiţa Vitoriei Lipan şi iatǎ-mǎ-s oleacǎ de Scarlett!