Istoria banilor se identifică cu istoria oamenirii, cele două entitați fiind greu de separat. Primii "bani" ai omenirii au fost sarea, ceaiul, condimentele, sau produsele animale și agricole, logistic un capital perisabil și dificil de administrat. Între anii 3000 și 2000 î.Hr. în Mesopotamia, s-au pus bazele sistemului bancar de astăzi, templele și palatele dovedindu-se locuri sigure pentru depozitarea produselor agricole și a materialelor prețioase, iar câteva sute de ani mai târziu, în Babilon, Codul lui Hamurapi legifera activitătile bancare. În China, în 1200 î.Hr., schimburile comerciale erau facilitate prin intermediul cochiliilor de scoici-în esență, primii “bani” ai omenirii. Cetațile grecești Atena și Corint au început să emită moneda proprie în 575-570 î.Hr., iar un sfert de veac mai târziu, legendarul rege Cressus producea în Lidia monede de aur și argint. Capturat de persani, Cressus a deschis drumul primilor bani spre Persia. Un secol mai târziu, mai multe orașe din Grecia și Asia Mica, în insulele din Marea Egee și sudul Italiei produceau monede proprii, cele mai valoroase fiind cele de aur, urmate de cele de argint și apoi cele de cupru. Romanii au adoptat ideea monedelor din metale prețioase de la greci, și astfel au intrat in folosință pe teritoriul roman și al provinciilor cotropite.
China, asemeni celorlalte popoare ale lumii folosea aurul și argintul drept monedă de schimb pentru schimburile de sume mari, bronzul fiind destinat tranzacțiilor de zi cu zi. Pragmatici, chinezii au dat hârtiei (o altă invenție a chinezilor!) o întrebuințare practică și astfel s-au născut „banii zburatori”, în esență, scrisori de credit pentru transferul sumelor mari de bani, folosite între comercianții chinezi. Guvernul a realizat importanța acestui sistem monetar practicat de către comercianții privați și a preluat această operațiune lucrativă în folosul și beneficiul sau, emițând bacnote tipărite oficial.
Prima utilizare reală a banilor de hârtie a fost în provincia Szechwan, și ironic, s-a datorat lipsei frecvente a cuprului, unul dintre componentele celor mai folosite monede, cele de bronz. În lipsa cuprului, chinezii au inceput să folosească hartia drept materie primă pentru emiterea banilor. Primii banii de hârtie au fost emisi în perioada Dianstiei Song în 1023, și pentru început, au fost introduși prudent, pe o perioadă specifică de timp, într-o zonă restransă și în cantităti mici. Bacnotele de hârtie erau emise cu un termen de expirare de trei ani de zile urmând a fi înlocuite cu alte bacnote pentru o taxă de 3%, un mod eficient pentru guvern de a-și spori veniturile.
Kublai Khan, conducătorul imperiului chinez din sec. XIII, rămâne în istoria omenirii drept cel ce a impus bacnota de hârtie, instituind acești bani drept monedă oficială impusă obligatoriu de guvern, refuzul acestor bani garantând sentința cu moartea. Pentru a consolida poziția favorizata a bacnotelor de hârtie, Kublai Khan a confiscat tot aurul și argintul supușilor săi, chiar și pe cel al comercianților străini.
Primul european care a intrat în contact cu banii de hârtie, Marco Polo a fost impresionat de folosința banilor de hârtie, în esență – „o promisiune”, cum i-a perceput el și ne-a redat pe larg modul în care erau emiși și folosiți în China, în jurnalul său de călătorie, Călătoriile lui Marco Polo: „Toate aceste bucăti de hârtie sunt emise cu o solemnitate la fel de mare ca și cand ar fi de aur sau argint pur, și pe fiecare bacnotă mai multe oficialitati iși aplica șigiliul și își înscriu numele. Când toate pregatirile au luat sfârșit, un Înalt Ofițer al Khan-ului aplică și sigiliul special ce i s-a incredințat în acest scop, forma de sigiliu rămâne imprimată în roșu, și banii devin astfel oficiali. Orice falsificare este pedepsită cu moartea. În fiecare an, Khanul produce cantități enorme de bani fără a cheltui nimic, o valoare ce echivalează toate bogățiile lumii.”
Cum era de așteptat, succesul banilor de hârtie nu s-a înregistrat cu același succes în toate colțurile lumii: în Persia, introducerea sa forțată, în 1294 a dus la o prabușire totală a comerțului. În sec. XV, folosința banilor de hârtie a devenit precara până și în China, țara sa de origine. Cauza principala a fost emiterea nejustificată a banilor de hârtie ce a dus la deprecierea bruscă a bunurilor și, implicit, inflație. Începând cu 1455, banii de hârtie au disparut din China pentru câteva sute de ani. În Europa, banii de hârtie au fost introduși de către Banca din Stockholm în 1661, urmată îndeaproape de Banca Angliei care în 1694 emitea pentru prima dată așa-zisele „note de rulare la numerar”.
Primele monede au aparut pe teritoriul României la malul Marii Negre, în cetățile grecești. Au circulat atunci drahme și tetradrahme de bronz ori argint, și stateri de aur. Geto-dacii au imitat monedele grecești, folosind însă tehnici de batere a acestora mult mai primitive. Leul a devenit monedă națională în 1867, și începând cu 1890 sistemul bănesc al țarii s-a axat exclusiv pe aur, urmând tendințele băncilor straine. Monedele de aur românești aveau o valoare egala cu cea a monedelor corespunzătoare din Franța, Italia, Belgia și Elveția. E greu de crezut în criza economică globală în care trăim, că în urmă cu o perioadă de timp relativ scurtă pe scara istoriei, banii noștri aveau această valoare și impuneau un astfel de respect printre țările europene!
Pe scurt, aceasta este istoria banilor, sunt convinsă ca dupa ce veți citi acest articol veți privi altfel moneda sau bacnota din palmă. Banii sunt importanți, avem nevoie de ei, ne conferă un statut social, siguranță, ne îndeplinesc necesități vitale sau capricii, dar să nu uitam....”cu bani poți cumpăra un ceas, dar nu poți cumpara timpul.”