Genetica spune cǎ ochii albaştri se moştenesc de la bunici, nu de la pǎrinţi. Nu mai ştiu care este explicaţia şi nici nu are importanţǎ prea mare ce cromozomi se combinǎ misterios pentru asta. Mai important mi se pare misterul prin care primim de la bunici ceva ce se depune în noi mai albastru şi mai strǎlucitor decât orice ochi frumoşi. Nu aş putea sǎ mǎ gândesc vreodatǎ la formarea mea completǎ ca om fǎrǎ sǎ-i includ cu dragoste, cu nostalgie şi cu respect pe bunicii mei. Am sǎ vǎ vorbesc puţin despre ei, nu neapǎrat pentru cǎ mǎ simt încǎrcatǎ de nostalgia copilǎriei mele miraculos de frumoasǎ, cât pentru a vǎ ruga sǎ vǎ gândiţi fie şi pentru un minut la cei bǎtrâni şi dragi plecaţi ori nu în alte tǎrâmuri mai verzi şi la ce nestemate albastre v-au lǎsat nu în ochi, ci în suflet.
Pe bunicul patern nu l-am cunoscut niciodatǎ, dar de el mǎ leagǎ o întreagǎ poveste pe care am auzit-o de la tatǎl meu şi de la bunica şi pe care eu însǎmi am scris-o şi rescris-o în imaginaţie toatǎ copilǎria. Plecat pe front, în al Doilea Rǎzboi Mondial, a fost luat prizonier în Uniunea Sovieticǎ şi, la un moment dat, a dispǎrut fǎrǎ urmǎ. Mica, aşa cum îi spuneam eu bunicii dinspre tatǎ, n-a primit nici scrisoare cu dungǎ neagrǎ, nici vreo altǎ veste de la el. L-a aşteptat însǎ toatǎ viaţa, chinuindu-se cu doi copii mici şi cu speranţa cǎ, într-o zi, Ion al ei o sǎ aparǎ. Nu ştiu dacǎ la cei 92 de ani ai ei când a murit mai spera sǎ se întoarcǎ, dar sunt sigurǎ cǎ a avut un ultim gând şi pentru el. Povestea lor e una dintre cele mai duioase poveşti de dragoste, de viaţǎ, de moarte şi de fidelitate pe care le-am auzit vreodatǎ.
Tot o poveste de dragoste îi leagǎ şi pe ceilalţi doi bunici ai mei din partea mamei. Orfani amândoi, sǎraci deopotrivǎ, s-au luat de tineri şi şi-au construit o familie aşa cum şi-ar fi dorit ei sǎ fi avut. Bunelul sau Tataie cu calul, cum i s-a spus în funcţie de generaţiile de nepoţi, a fost omul cel mai harnic şi mai devotat familiei pe care l-am întâlnit şi, din fericire pentru noi ai lui, încǎ mai este. Caii lui, botezaţi invariabil Gheorghiţǎ, erau modele de animale supuse, ca şi cum ştiau cǎ toatǎ familia îşi pune încrederea şi speranţa în ei. Calul şi Bunelul erau una când era vorba de muncǎ, pentru cǎ ştiau cǎ fetele şi bǎiatul trebuie sǎ meargǎ la şcoalǎ ca sǎ aibǎ altǎ soartǎ. Ȋndemnul adresat de bunica mamei şi surorilor ei m-a urmǎrit şi pe mine toatǎ viaţa: “Fiţi deştepte, mamǎ, cǎ lumea geme de proşti!”. De la bunica Ileana Ruxanda nu am moştenit, din pǎcate, ochii ei limpezi şi albaştri, dar sper cǎ macar o fǎrâmǎ din bunatatea şi din altruismul ei mi s-au transmis şi mie.
De Mica, alǎturi de care am crescut, mǎ leagǎ o mulţime de amintiri, cu atât mai mult cu cât am descoperit cu timpul câtǎ înţelepciune se ascundea în sfaturile ei simple de femeie de la ţarǎ. Dincolo de coloratura pe care o dǎ savoarea regionalismelor prin polisemantismul limbii noastre dulci, am gǎsit principii de viaţǎ atât de creştine, de parcǎ erau vorbe dintr-o Biblie pe înţelesul tuturor. Ce poate fi mai înţelept decât îndemnul la cumpǎtare şi la curǎţenia conştiinţei: “Sǎ nu te culci niciodatǎ cu capul greu!”? “Nu ieşi neregulatǎ la cap pe drum, cǎ lumea nu te judecǎ întâi dupǎ ce ai în cap, ci dupǎ cum arǎţi” (a se înţelege cǎ în dulcele grai moldovenesc, “neregulatǎ” înseamnǎ “nearanjatǎ, neglijentǎ”)! O altǎ maximǎ savuroasǎ pe care mi-a spus-o când am plecat la liceu, la oraş, şi cǎreia nu prea i-am înţeles sensul atunci, dar pe urmǎ a devenit un crez de viaţǎ a fost: “Mamǎ, ai grijǎ sǎ nu laşi bǎieţii sǎ fie în largul lor şi în strâmtul tǎu!” E un îndemn la cuminţenie şi la curaţenia trupului care pare din alte vremuri, acum când sexul pare un sport. Gândiţi-vǎ câtǎ bunǎtate, iertare şi înţelegere se ascunde în sfatul pe care l-am primit de la Mica şi care unora, în vremurile noastre, o sǎ li se parǎ idealist: “Sǎ nu faci rǎu cu bunǎ ştiinţǎ, cǎ rǎul se întoarce împotriva ta, da’ numai binele se întoarce înzecit asupra ta!” Câţi dintre noi respectǎm principiul ǎsta creştin de a întoarce şi celǎlalt obraz şi nu cǎdem în ispita de a rǎspunde cu aceeaşi monedǎ la rǎutaţi?! Suntem simpli muritori supuşi greşelilor şi ne lǎsǎm uneori în voia impulsurilor de moment. Ne-ar trebui poate un cod secret care sǎ ţina într-un echilibru perfect inima, sufletul şi mintea. Bǎtrânii noştri pare cǎ l-au deţinut, dar noi îl mai ştim? Sau ne dorim sǎ-l mai ştim?
Astǎzi v-am spus o poveste. O poveste adevǎratǎ despre nişte oameni frumoşi, adevǎraţi şi cuminţi.