Angela Furtuna

Cititorul român nu a putut ajunge la opera scrisă a Monicăi Lovinescu decât după căderea Zidului Berlinului. Iar amintirile despre destinul ei literar nu au urmat linia firească, ci o cale întortocheată, răsturnată, cum îi fusese şi viaţa. Romanul excepţional pe care Monica Lovinescu l-a terminat în 1955, şi care o recomanda drept o prozatoare de viitor[1], apare în România abia în 2007, ca restituire. Întreaga carieră a scriitoarei, de fapt, fusese întreruptă în epocă de căderea Cortinei de Fier şi suprimată brutal prin confiscarea autoarei – printr-un sacrificiu asumat graţie conştiinţei sale morale înalte – de partea jurnalismului şi a militantismului anticomunist. Aşadar, pentru a ajunge la Monica Lovinescu a fost nevoie să cadă mai întâi un zid planetar, dar apoi să se deschidă, cu lentoare şi cu ignobile amânări, arhivele şi jurnalele, să se deschidă şi odăile ascetice şi curate, străjuite de biblioteci bogate, în care trăise tatăl, E. Lovinescu, dar şi mama, Ecaterina Bălăcioiu, sau în care scriitoarea îşi petrecuse o mare parte din existenţă, la Paris, în Rue Pinton, alături de soţul ei, Virgil Ierunca.

La Monica Lovinescu se mai poate ajunge astăzi şi străbătând cărarea din Cimitirul Grădini de la Fălticeni[2] care duce la reuniunea terminus de familie a Lovineştilor, în cripta unde tatăl, fiica, soţia şi nepoţii lui E. Lovinescu, fiind cu toţii cărturari, scriitori şi critici, s-au adunat la sfatul de veci din umbra Bisericii parohiale Sfinţii Voievozi – Grădini (în vechime, Tâmpeşti), cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, adaugând măreţia oamenilor la măreţia copacilor seculari, precum şi cărţi nemuritoare care se împletesc cu inelele de perenitate şi de nobleţe ale trunchiului literaturii române. Nu în cele din urmă, există încă o cale prin care putem ajunge la Monica Lovinescu: urmând firul reînnodat al memoriilor, al mărturiilor, al reconstituirilor, cât încă mai sunt în viaţă prietenii, colegii, rudele şi fiinţele apropiate, precum şi admiratorii. Literatura adevărată pulsează din toate aceste evocări ale unui timp şi ale unei istorii ce ar trebui să fie mai bine cunoscută şi luată în proprietate. Adesea, hăţişurile memoriei joacă feste, iar finalurile fericite redeşteaptă emoţii: astfel se deschid către Monica Lovinescu odăi neaşteptate, ferestre şi firide în care comorile ascunse de timpurile potrivnice ies abia acum la iveală. Aşa este şi povestea poemului În odaia lui E. Lovinescu[3], scris de Gheorghe Grigurcu în 1954, când avea doar 18 ani; tocmai o vizitase pe mama Monicăi Lovinescu, acasă (la reşedinţa Lovinescu) şi se afla sub impresia unei puternice emoţii. Fusese în odaia în care altădată E. Lovinescu oficiase celebrele sale reuniuni de critică şi de spirit cenaclist, ce vor face istorie literară! Respirase acelaşi aer cu strămoşii de viziune, în odaia unde omul de hârtie îşi va fi scris însemnările zilnice, cărţile, discursurile! Marele critic se stinsese de mult, Sburătorul nu mai era prezent decât în inima unor prieteni, Monica Lovinescu se afla în exil. În ciuda izolării, a singurătăţii şi a persecuţiilor politice, acasă în odaie se mai găsea doar soţia lui E. Lovinescu şi mama Monicăi: Ecaterina Bălăcioiu rămăsese o adevărată doamnă a spiritului, restituindu-i poetului adolescent Gheorghe Grigurcu evocări din care răzbătea o încărcătură de istorie şi de literatură pe care acesta o devora sufleteşte cu o patimă ce avea să fie confirmată mai târziu de cariera sa de poet, de anticonformist, de pamfletar şi de critic de poezie[4], pasionat la rândul său de capacitatea eticului de a da sens literaturii. Confirmând, el însuşi, adesea, viziunea lui Kostler privind limbajul secret al destinului în opera literară. După această vizită, revenind în chilia sa de poet, Gheorghe Grigurcu scrie poemul de mai jos:

În odaia lui E. Lovinescu

În odaia cu aer nemişcat, cu portrete

Cu suflete întârziate, ai intrat.

Din zodii clare, pendula de pe perete,

Ca o stea,

Vremea de ieri, vremea de azi a sunat.

Biroul e ca o cruce cu trup răspândit

În rădăcinile inimii, în cotoarele cărţilor aurite

Cu fructe aprinse;

Fluidul nu-i istovit.

Îşi urcă prin trunchiul tânăr inelele nebănuite.

Lucrurile stau, atinse de-o mână,

Topită în aer;

Crescută parcă în revedere, senină

Ca o melodie veche pe care interior o repetai.

Fotografiile au conversat trăiri ca fluturi

Prinşi în mişcarea vieţii: parc’ar sbura

Emoţia ca o primăvară singuratică o fluturi

Umbrită de viaţa ce s’a desfoliat cândva.

Ca un soare îngheţat, masca mortuară

Priveşte împăcată sub noile lumini…

Flori albe, subţiri ca o vioară,

Îşi ţes culoarea din faptă, pe spini.

Bucureşti, 1954

Monica Lovinescu povesteşte, mult mai târziu[5], cum la mijlocul anilor '50, a primit pe căi ocolite, de la mama, un poem intitulat În odaia lui E. Lovinescu şi pe care se mulţumea să-i spună fiicei, din prudenţă pentru autor (pe acele vremi până şi pe „căile ocolite” se puteau strecura ochi şi urechi epoletizaţi), că îl găsise în cutia de scrisori de pe Bulevardul Elisabeta 95h. Multă vreme, mărturiseşte în acelaşi text Monica Lovinescu, a crezut că poemul ar fi fost scris de Nicolae Labiş. „cert este că „sursele” au fost destul de numeroase pentru a ne convinge pe Virgil Ierunca şi pe mine (niciodată nu ne bazam pe un singur zvon sau pe o informaţie unică). Labiş nemairiscând nimic (murise), poemul a fost publicat în revista Fundaţiei Regale Universitare Carol I de la Paris, Fiinţa românească, în chiar primul număr din 1963. Datând textul din volumul amintit[6] cu menţiunea Paris, septembrie 1994, Monica Lovinescu face astfel dreptate Odăii lui E. Lovinescu, mărturisindu-şi public eroarea de fixare a autoratului, ce fusese în mod greşit alocat, între 1963 şi 1994, lui Nicolae Labiş, şi nu, conform realităţii, lui Gheorghe Grigurcu.

Importanţa pe care o dă Monica Lovinescu acestui episod vorbeşte despre adevărata preţuire pe care o avusese faţă de Gheorghe Grigurcu, pe care îl desemnează încă din timpul vieţii drept continuator, al său şi al lui E. Lovinescu[7]: „trecând peste rezerva pe care mi-am impus-o de a nu scrie despre E. Lovinescu şi de a nu mă referi la o atât de celebră ascendenţă (detest specia copiilor abuzivi) îmi este imposibil să nu recunosc în Gheorghe Grigurcu pe criticul prin excelenţă lovinescian. În dubla sa calitate: de estetician şi de combatant pentru a dezbăra cultura de stârvurile şi malformaţiile sale”. Este subliniat de către autoare caracterul constant al atitudinii lui Grigurcu, manifestată încă din timpul dictaturii, de a descuraja veleitarismul, colaboraţionismul şi privilegiile obţinute prin compromis politic de unii scriitori – nu puţini – în ierarhiile critice oficiale ale vremii. Pentru toate acestea a plătit un preţ scump[8]: „marginalizat pe toate planurile (…), singuratic şi însingurat. Cu totul nedreptăţit pe măsură ce încerca să facă dreptate celor alungaţi de gloria oficială şi oficioasă…” Remarcabilă rămâne, aşa cum observă Monica Lovinescu, determinarea cu care Gheorghe Grigurcu, neatins de lehamitea de a striga fără ecou, descifrează montajul-pretext al autonomiei esteticului…”. Cum observaţia ei vine în 1994, descriind un trecut recent, de peste trei decenii, e util să remarcăm că, în acel moment al vieţii sale, Monica Lovinescu se plasa, din punct de vedere etic şi beligerant, în paradigma destul de solitară creată în literatura română de cele două forţe critice ce fuseseră construite pe de o parte de E. Lovinescu, creatorul direcţiei, şi, de cealaltă parte, de Gheorghe Grigurcu, în calitatea acestuia din urmă de continuator fidel şi de apărător nedezminţit al lui E. Lovinescu, împotriva uzurpatorilor; desigur, „e lesne de observat cum „Literatorilor”, Gheorghe Grigurcu le opune atitudinea militantă a lui E. Lovinescu ori de câte ori nu doar literatura se afla la ceas de cumpănă: şi în timpul primului război mondial şi în cursul celui de al doilea. Răspunzând ofensivelor de extremă-dreaptă el le prevedea parcă şi pe cele de extremă-stângă”[9]. Naşterea ideii de etică porneşte adesea, precum în cazul de faţă, de la capacitatea de a admite existenţa bunelor sentimente şi utilitatea recunoştinţei în procesul de clădire a unei culturi moderne întemeiată pe axiologie, pe memorie şi pe adevăr. Monica Lovinescu delimitează binele de răul din lume, remarcând că „pentru ca vremea „spinilor” să treacă, a fost nevoie (din păcate mai este încă) de fidelităţi pe plan estetic, dar şi etic, ca aceea a lui Gheorghe Grigurcu”. Locul său în literatura română este plasat, tocmai de aceea, în lumina aspră a nordului etic.

În Odaia lui E. Lovinescu stăruie, deasupra timpului, nu doar amintirile legate de E. Lovinescu, ci şi urmele trecerii Monicăi Lovinescu, de care ilustrul critic şi tată era nedespărţit. Ele transpar din Agendele Sburătorului[10], în sute de note concise, ca şi din jurnalele şi memoriile ce încep să fie tipărite după 1990. Muntelui uriaş format din cioburi de amintiri i se adaugă necesitatea unui liant restaurator de adevăr.