Moto: Înnoirea gândirii este cu atât mai importantă cu cât piedicile în calea
analizei şi narării obiective a trecutului aparţin partidelor politice şi
organizaţiilor economice ce şi-au construit mitul superiorităţii lor prin
referinţe la valorile nereformate ale trecutului.
(Victor Neumann)
România începe acum o călătorie care amintește - prin circumstanțe istorice și politice, prin urgență și prin complexitate -, perioada de după cel de al doilea război mondial. Trăim o realitate care reclamă soluţii temeinice: pentru ca Istoria României, cea de până acum, să nu rămână înafara… istoriei. Avem mințile luminate care pot duce această nouă bătălie până la victorie?
Lupta pentru cauza României, în presa exilului de după al doilea război mondial, a fost dusă de intelectuali foarte bine pregătiţi, ieşiţi din şcolile bune ale României interbelice sau din cele occidentale. Aderența Monicăi Lovinescu, (aflată în exil) la aceste grupuri de diplomați români și de oameni de cultură surprinși, ca și ea, înafara țării la bolșevizare a fost un element de salvare. (Există, și azi, un exil intelectual românesc vizionar). Printre ei, l-a întâlnit pe Mihail Fărcăşanu, scriitor şi jurnalist, jurist şi patriot anticomunist liberal, care a emigrat în 1946 în condiţiile bolşevizării României, a fost condamnat la moarte în contumacie de către autorităţile regimului de ocupaţie sovietic, a fost primul director al redacţiei de limbă română al Radio Europa Liberă, a scris cu succes publicistică de mare valoare şi un roman premiat de editura Cultura Naţională, intitulat “Frunzele nu mai sunt aceleaşi” (sub pseudominul Mihail Villara).
*
Mihail Fărcăşanu: Gânduri despre libertate, despre rostul poporului român, despre fiinţa umană
Ideile lui Fărcăşanu, publicate şi susţinute în presa vremii (Viitorul, Românul, Curierul Românesc, Revista Română, Luceafărul (cel de la Paris) etc.), revin în actualitate mai mult ca oricând, dovedind faptul că România se găseşte din nou într-un moment greu, de redefinire a priorităţilor, a temelor sale reale şi vitale, de salvare a libertăţii şi a proiectului democrat. Pentru ca acest moment să nu se spulbere în neant, spulberând odată cu el şi viitorul bun al ţării, apelul la minţile luminate de azi şi de ieri, capabile să ofere idei şi proiecte, este vital.
Desprindem aici din paginile publicate de Mihail Fărcăşanu patru fragmente ce conţin câteva memorabile formulări care revin în opera sa sub forma unei profesiuni de credinţă. Aflat în căutarea esențelor unui patriotism pragmatic și benefic, autorul se ferește, totuși, și bine face, de ispita unei ideologii exclusiviste originare a patriotismului. Formația sa înalt științifică și spiritul critic îl feresc de asumarea unui patriotism exclusivist și populist, acordând construcției de idei șansele multiplelor fațete și origini, abordări care au condus și alți istorici de renume, din alte culturi, la un avertisment. Valoarea acestui tip de gândire existentă simultan în istoria culturii europene și româneşti (prin gânditori ca Fărcășanu) este incotestabilă și reprezintă nucleul dur al unui început de speranţă autentică şi pentru generaţiile ce vin.
*
“Ideile trebuie trăite.
Cunoaştem cu toţii răul pe care l-a făcut României lipsa de bărbăţie, emascularea unei părţi din burghezie şi muncitorime, care s-a lăsat aproape întotdeauna remorcată la extremism. Sperând să-şi salveze poziţiile prin tranzacţii şi concesii perpetue şi subvenţionând unii cu bani şi alţii cu persoana lor isteriile politice, ei nu au reuşit decât să-şi mineze propria existenţă ca oameni liberi şi ca stare funcţională a societăţii”.
(“Pentru libertate”, Viitorul, nr. 9429, 18 februarie 1945)
*
“Noi ne-am pierdut libertatea şi lumea întreagă a intrat în marea criză a vremurilor noastre în urma unor circumstanţe a căror trăsătură frapantă este confuzia de idei. A fost combătut totalitarismul şi totalitarismul a fost lăsat să triumfe. Au fost făcute imense sacrificii pentru a se salva libertatea şi libertatea a fost sacrificată. S-a vrut realizarea adevăratei păci şi s-a obţinut războiul rece, cald sau temperat, dar în mod sigur nu pacea.
Independenţa popoarelor şi drepturile omului au fost sacrificate în condiţii umilitoare pentru omenire pentru a se ajunge nu la securitate şi linişte în lume, ci la permanenta nesiguranţă şi teamă. Iar această situaţie nu promite numai prelungirea urmărilor nocive, ci şi creşterea şi generalizarea lor.
Cu toate relele de care suferim, această criză îşi are rădăcinile adânci în falimentul gândirii politice contemporane, iar remediile trebuie căutate în redresarea acestei gândiri.
Cea mai comună eroare de judecată, care apare la prima vedere în domeniul gândirii politice, este tendinţa de a utiliza concepte ale secolului al XIX-lea, în situaţia în care ele nu îşi mai găsesc corespondenţa reală. Vrem să lucrăm cu noţiuni ca tratat, pact, gentlemen’s agreement , într-o lume care este incapabilă structural să satisfacă în totalitatea sa marile angajamente juridice ale civilizaţiei noastre. Fundamentul de drept al lumii occidentale, pacta sunt servanda , nu mai are rădăcini într-o parte a lumii. Ideea de contract a fost izgonită din regiunile în mişcare ale totalitarismului nu dintr-un pur demonism, ci din cauze obiective, bazate pe logica ineluctabilă a unui regim care interzice respectarea pactelor. (…)
Este momentul să afirmăm clar că libertatea este o prezenţă, nu o absenţă.
Ea trebuie să fie puternică, ea trebuie să garanteze un mediu organizat şi sigur, în vederea dezvoltării armonioase a activităţilor materiale şi spirituale. Trebuie să se înţeleagă că libertatea este coexistenţa oamenilor liberi şi că dacă libertatea trebuie să lupte contra tiraniei instaurate, ea trebuie, de asemenea, să lupte contra celei care încearcă să se destabilizeze, contra pericolului slaviei.
Dacă liberalismul a luptat în trecut pentru suprimarea sclaviei sporadice şi parţiale, nu există astăzi niciun motiv pentru care să protejeze pe cei ce lucrează pentru instaurarea sclaviei totale şi sistematice.
“Lumea – a spus Lincoln – nu poate rămâne împărţită între oameni liberi şi sclavi”. Această afirmaţie capătă o teribilă adâncime dacă o raportăm la actualitate. Vedem astăzi foarte clar că pacea, spiritul, cele mai înalte valori morale şi intelectuale ale civilizaţiilor liberale şi creştine nu pot supravieţui într-o lume împărţită între o libertate precară şi o servitute totală. Acesta este motivul pentru care trebuie să negăm astăzi dreptul intoleranţei de a se dezvolta în lume: să-i negăm acest drept nu numai în teorie, ci şi în fapte. Dacă unul din cele mai mari spirite liberale ale lumii moderne – Goethe – recomanda dass gegen Intoleranz muss man intolerant sein este pentru că analizase până în ultimele consecinţe această înfricoşătoare problemă.
Nu mai există astăzi decât o cale care se deschide libertăţii: calea activă, calea angajării. Libertatea nu mai poate fi doar libertate militantă. Ea nu mai poate fi inclusă în acest laissez-faire, ci trebuie să ajungă la faire, adică trebuie “să facă” şi să nu se mai abţină. Iar acest “a face” trebuie să consiste în primul rând în apărarea curajoasă şi decisă a vieţii libere a oamenilor.
Datorită unei experienţe directe cu drama libertăţii îmi permit să atrag atenţia asupra acestor idei.
Fără restabilirea libertăţii acolo unde ea a fost doborâtă de violenţa totalitară, fără condiţionarea oricărei reforme sociale de o bază prealabilă solidă a unui regim de libertate, fără oprirea intoleranţei regimurilor totalitare prin legitima apărare a societăţilor libere, nu va exista o şansă dreaptă pentru instaurarea în lumea noastră a unei veritabile
“cetăţi umane”, pusă la adăpost de pericolele şi crizele servituţii.
Există, în consecinţă, două probleme grave care se pun în faţa conştiinţei liberale a lumii: cea a apărării imediate a libertăţii şi cea a definirii substanţei durabile a unui regim de libertate.(…)
Răul de care suferă lumea noastră este teama de a privi adevărul în faţă. Grija de a opri catastrofa este lăsată pe seama confuziei, a abandonării principiilor şi a indiferenţei. Aceasta este cea mai mare eroare: numai adevărul şi o libertate puternică sunt în măsură să împiedice dezastrul”.
(Comunicare făcută de Mihail Fărcăşanu la Congresul Uniunii Mondiale liberale de la Zürich, 20-25 mai 1948 – Le courier Roumain, iunie-iulie, 1948, Paris, pp. 8-10).
*
“Existăm în măsura în care suntem liberi. (…)
Cine nu se va lepăda de inerţiile, securităţile, tipicurile şi conformismele cetăţii noastre burgheze şi proletare, cine nu va ieşi din zidurile în care ne-a închis civilizaţia încremenită a Academiilor şi tuturor instituţiilor planificate, cine nu va sparge geamul gros al confortului, asigurării şi fricii de foame, nu va putea fi niciodată un om, nu va exista nicioadată. Viaţa lui va rămâne alături de curentul mare al omenirii ca murdăria pe malul râurilor. Şi astfel nu va crea nimic şi nu va fi nimic în tragedia umanităţii”.
(“Libertate şi existenţă”, în Revista Română, anul II, nr. 1-3, ianuarie-martie 1942, director Zaharia Stancu, Editura Prometeu)
*
Relaţia cu vecinul de la Răsărit era văzută acum şaptezeci de ani cu realism şi demnitate.
“Dorim deci cu toată sinceritatea să colaborăm în sectorul nostru politic cu o Mare Putere ca Rusia Sovietică, de care suntem legaţi pentru totdeauna de poziţia geografică şi de istorie. Avem nevoie pentru aceasta de un contact permanent şi de un acord sufletesc, pe care încercăm să-l cristalizăm prin mijloacele ce ne stau astăzi la îndemână. Ţara noastră nu doreşte decât colaborare şi prietenie sinceră în cadrul intereselor generale comune şi al marilor interese de securitate ale statului sovietic”.
(“România în faţa Rusiei Sovietice”, Vitorul, nr. 9336, 21 octombrie 1944)
După război, Fărcășanu a criticat cu indignare evoluţia evenimentelor din ţară, sovietizarea şi tentativele de rusificare, regimul inuman la care era supusă societatea românească şi „abandonarea” ţărilor subjugate de Uniunea Sovietică de către occidentali.
Trăim vremuri în care patriotismul şi dorinţa de libertate a cetăţenilor şi a ţării au fost călcate în picioare de o clasă politică roasă de ambiţii străine spiritului democrat. E nevoie de oameni pricepuți, de caractere și de verticalitate. Istoria se repetă, dar la un nivel de accelerație care poate mătura totul în cale.
Angela FURTUNĂ