"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Nu de puține ori, în ultimii ani, m-am întrebat dacă nu cumva instituția profesorului de limba și literatura română este pe cale de dispariție, devenind, posibil, în curând, o raritate în România.

Pe vremea Dictatorului, din cauza faptului că Literele, Filosofia sau Istoria erau facultăți ideologizate la extrem, am ales calea de a fugi de flagelul doctrinar totalitar, și m-am apărat pentru un timp – în ciuda vocației confirmate de copil minune în umanioare, arte și creație –  prin angajarea în zona studiilor de colegiu și universitare ale științelor exacte, strălucind și la acestea. Dar am avut, totuși, șansa unei inițieri filologice de elită, unde eminenta profesoară de limba și literatura română, IULIA LEO-MIZA, mi-a deschis și cizelat adevărata cale către dragostea pentru limba română, literatura și scriitorii ei. Această întâlnire a fost salvatoare pentru ceea ce aveam să devin, abia peste un arc de timp de alți treizeci de ani, adică scriitoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România și a PEN CLUB România, afiliat PEN CLUB Internațional. Înfruntând vremurile tragice prin care trece România și după Dictatură –  prin slăbirea sistemului educațional, dar și prin exilarea masivă a populației românești și, astfel, prin crearea celei mai mari diaspore din lume la vreme de pace – , mă însoțește în marea călătorie prin lumea scrisului românesc uriașa mea bibliotecă particulară de acasă: ultimul bastion de apărare a culturii, limbii și identității românești, acum grav amenințate din nou prin drastica scădere a numărului de vorbitori, cititori și scriitori în limba strămoșească. Așa începe drumul alături de profesorii de libertate românească. Se dovedește a fi o cale îngustă, destinată numai celor meniți să izbutească în ciuda tuturor greutăților.

*
    
Interesul meu constant pentru limba și literatura română mi-a atras atenția, recent, asupra unei cărți emoționante, care tezaurizează amintiri ale absolvenților de studii filologice la Universitatea din Iași, și care relatează situațiile înfruntate sacrificial, sub Dictatură, dar cu dragoste de românism, de către acești eroi fără moarte: filologii români.
    
Prof. univ. dr.  Ion-Horia Bîrleanu și scriitorul Aurel Brumă coordonează un superb volum de memorii și evocări, intitulat „Plecând, am să rămân –  Cartea filologilor – Iași – ’64/ ’69”, apărut la Editura Performantica, Iași, 2020.

Autorii își plasează sinceritatea abordării sub semnul eticii memoriei și salvării ei:
    
“Ce să așezi într-o răscruce de drumuri, de vieți (iar la noi sunt cu mult peste o sută) altceva decât o troiță ori o fântână? Troița o iconim, pe cât se poate și se cuvine, cu amintirea celor plecați dintre noi (profesori, colegi și colege); fântâna, pentru a recupera prospețimea timpului consumat (deloc „pierdut”), ani în care fiecare dintre noi era „tânăr și la trup curat”.

Primul și cuvenitul Cuvânt de respect este pentru cei care, lipsiți de alternative la terminarea facultății (sau devotați ideii de a fi dascăli), și-au asumat, cei mai mulți, destinul jertfelnic al apostolului rural, netemători că se vor pierde cumva în praful, noroiul și inerțiile satului românesc de curgere spre final de mileniu. Sunt adevărații păstrători ai destinului luminătorului.

În rândul următor, ca într-un amfiteatru temporal, așezăm colegii și colegele care au devenit ei înșiși formatori de formatori, cadre universitare, la Iași, Suceava, Pitești și nu numai.

În sfârșit, dar deloc ultimii sunt cei care, în condiții diferite, au ales o altă cale decât cea didactică, motivați însă de pietrele de temelie pe care, în cincinalul universitar de patru ani și jumătate!, le-au asumat cu voie sau fără de voie. Din melanjul acesta uman se desprind, cu sustentații valorice diferite, publiciști, artiști plastici consacrați, membri ai corpului diplomatic, muzeografi și o vrednică slujitoare a albastrului dumnezeiesc.

Indiferent de ce va spune unul sau alta, (arta denigrarii a evoluat peste poate de mult), Cartea aceasta va rămâne. Lipsesc multe, enorm de multe semnături dar, atât cât s-a putut, prin osârdia celor care au trimis fotografii din colecțiile personale (Titi Ceuca, Felicia Popescu, Cella Negoițescu, Olimpia Șaiu, Ortansa Cojoc, Jan Pavel, Elena Lupu, Aurel Bruma, Silvia Grigorescu, Nicolae Sturzu, Ion-Horia Bîrleanu, Traian Cosma) figuri, portrete se recompun”.
    
Cartea este o bijuterie unică, demnă de a fi așezată la loc de cinste, printre bibliile ce au salvat poporul român în nenumăratele sale încercări de a-și păstra, de-a lungul unei istorii zbuciumate, singura avere ce nu-i putea fi răpită: limba românească și pe luminători. Poveștile incluse în acest (sper) doar prim volum se ticluiesc în jurul unor fotografii din tinerețea autorilor, păstrate de zeul timp și salvate de zeița norocului, deci cu atât mai valoroase cu cât, în acei ani, fotografiile erau rare și nu foarte tehnic reușite. O adevărată Arhivă despre felul în care cei fără de putere au avut, totuși, puterea de a învinge greutăți ce azi par de neimaginat.

*
...Dintre acești magiștri întemeietori și luptători pentru succesul scrisului și al catedrelor filologice din România, mie viața mi l-a scos în cale – ca om, dar și ca mentor – pe profesorul universitar, publicistul, scriitorul și cercetătorul Ion-Horia Bîrleanu, cercetător la Institutul de Filologie Română “A. Philippide” din Iași, cu stagii importante la catedră la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași și la Universitatea Ștefan cel Mare din Suceava, unde a fost și decan la Facultatea de Litere, timp de două mandate. Îi cunosc și apreciez opera, articolele științifice, cărțile, la care am poposit, adesea, pe drumul documentării unor studii masterale, ulterior proiecte, articole și cărți semnate de mine. Mai ales lucrările d-sale de Dialectologia limbii române, Terminologia creștină de origine latină din limba română, Folclor literar românesc, Sociolingvistică, Etnolingvistică, Comunicare etc. mi-au adus informații notabile. O amintire cu totul specială, dublată de recunoștință eternă pentru spiritul său civic și umanist, o port profesorului Ion-Horia Bârleanu pentru modul curajos și onest, prompt și eficace prin care a înțeles să mă apere, în anul 2003, de noua cenzură de partid și de poliție politică, printr-o depoziție depusă în fața Puterii, ce îl situează pentru totdeauna de partea intelighentziei românești ce apără dreptul la libertate: fusesem dată afară în mod abuziv de la revista Bucovina Literară (unde fusesem timp de patru ani redactor, autor al multor proiecte), de către o grupare de scriitori condusă de I. Beldeanu și C. Arcu, vechi colaboratori ai structurilor propagandei și securității ceaușiste. Motivul excluderii mele stătea în “vina” de a fi cerut, la ședința lunară de redacție, să public un număr de revistă dedicat MONICĂI LOVINESCU (încă trăitoare, la Paris), la împlinirea de către aceasta a vârstei de 80 de ani. Revista avusese, însă, sistematic, de-a lungul timpului, conform mărturiilor mele (cu probe) și ale cercetătorului Eugen Dimitriu (cu dovezi, și acestea), o atitudine ostilă față de Monici. Domnul Ion-Horia Bîrleanu a avut, însă, demnitatea să intervină de partea mea, în calitatea domniei sale de decan la Litere și de ilustru profesor universitar de limba și literatura română; intervenind  la conducerea finanțatoare din Consiliul Județean Suceava a revistei literare, a precizat acesteia, răspicat: Domnule Președinte, suntem în anul 2003, România nu mai dă afară scriitori din rațiuni politice! (Totuși, după mazilirea mea, revista bucovinenilor a rămas pe vecie în mâinile agenților urii, care au ordonat excluderea ori cenzurarea și marginalizarea mea din toate tipăriturile locului ori din țară; Rețeaua lor și a urmașilor lor domină spațiul nordic de peste 50 de ani și impune Bucovinei un spirit înghețat în curente radicale și dominat de unitatea ascensiunilor neo-extremiste de stânga și de dreapta, imprimată adânc în conștiința multor oameni de condei și de catedră, care predau, din păcate, acest spirit mai departe, copiilor nevinovați).
    
Dar de-a lungul acestui război dus pentru modernizarea gândirii, contează gesturile și solidaritățile dintre intelectuali, în toiul fiecărei bătălii. Apărându-mă pe mine, atunci, în 2003, de asasinatul iconic și social, și de cenzura totalitară încă activă și atroce, ajutându-mă să nu fiu răpusă de oamenii urii, profesorul Bîrleanu apăra, de fapt, libertatea de exprimare românească, valorile reprezentate de toți scriitorii români, printre care ne număram și eu, și Monica Lovinescu, în calitatea noastră de reprezentanți ai limbii și literelor românești, atât de încercate de eșecurile totalitare ale secolului trecut. Chapeau, Domnule PROFESOR  BÎRLEANU! Și, întotdeauna, MULȚUMESC PENTRU SOLIDARITATE! Desigur, de la tatăl dumneavoastră, care a suferit mult de pe urma abuzurilor ceaușiste, ați deprins nu numai dragostea pentru limba și literatura română, ci și curajul de a apăra demnitatea și libertatea scriitorului și profesorului român, sub tirania vremurilor grele, ca și vocația plurilingvistică și diversitatea culturii autentice.

*
...Revenind la cartea care face obiectul acestui articol: „Plecând, am să rămân –  Cartea filologilor – Iași – ’64/ ’69”, apărut la Editura Performantica, Iași, 2020. Dintre capitolele cărții, scrise alert și atrăgător de către profesori și colegi filologi de la UAIC, selectez, din rațiuni speciale deja devoalate mai sus, amintirile profesorului Ion-Horia Bîrleanu (adresând publicului invitația de a parcurge și celelalte intervenții, din care va câștiga enorm). Acesta își mărturisește recunoștința față de trei mentori, atribuindu-le talentul și forța educațională ce au contribuit esențial la formarea și la devenirea sa profesională și umană:

 “Cariera de filolog mi-a fost determinată de trei mari magiștri. Primul – și până în cel de-al patrulea an de facultate crezusem că avea să rămână, pentru totdeauna, și cel mai important – a fost tatăl meu, primul profesor de la care am învățat, în clasele gimnaziale, nu numai gramatica limbii române, ci și respectul și prețuirea față de valorile culturii poporului meu. Însa în toamna anului 1967, în viața mea de student la filologie au apărut alți doi profesori care aveau să-mi marcheze definitiv viitorul: Gavril Istrate, de la care am învățat istoria limbii române literare, și Vasile Arvinte, de la care am învățat istoria limbii române și toponimia. În ceea ce-l priveste pe profesorul Vasile Arvinte, relația noastră de colaborare și – în măsura în care doi oameni aparținând unor generații atât de diferite pot deveni prieteni – de prietenie a început încă după prima oră de curs ținută de Domnia Sa la grupa noastră: în pauză, Profesorul m-a întrebat cum mă numeam, ce preocupări de studiu aveam la acea vreme și care dintre materiile cuprinse în programa analitică a specializării pe care o urmam îmi plăcuseră, până atunci, cel mai mult. Poate destinul, poate felul Profesorului de a conversa „aproape prietenos” cu studentul – nu neapărat timid, ci doar plin de respect – în fața Domniei Sale m-au determinat să-i împărtășesc mai mult decât crezusem vreodată că aș fi putut avea curajul să spun unui cadru didactic. I-am povestit despre lecturile mele, despre miile de cărți din biblioteca tatălui meu, despre interesul și respectul meu pentru graiurile populare, care conțin informații nebănuite cu privire atât la formarea și la evoluția lor, cât și la destinul utilizatorilor lor. I-am povestit, pe nerăsuflate, că sunt dintr-un sat de ardeleni veniți în Moldova și că mama îmi fusese prima învățătoare, iar tatăl, primul profesor de limba română. M-a ascultat, dacă pot spune așa, cu o „răbdare iscoditoare”, fără a observa, nici Domnia Sa și nici eu, că pauza se terminase de mult.”
    
Am dorit să folosesc acest pasaj din mărturiile incluse în carte de către profesorul Ion-Horia Bîrleanu despre magistrul său, profesorul Vasile Arvinte, pentru că anul acesta se împlinesc zece ani de la plecarea la ceruri a celui din urmă (petrecută pe 11 decembrie 2011).  Vasile Arvinte a fost unul dintre reprezentanții notabili ai științei filologice la Iași, profesor la Facultatea de Litere de la UAIC și cercetător la Institutul de Filologie Română “A. Philippide” din Iași, membru de vază al școlii lingvistice moldave, întemeiată la sfîrșitul secolului al XIX-lea de către Alexandru Philippide, din care fac parte iluștri savanți și universitari, precum Iorgu Iordan, G. Pascu, H. Mihăiescu, D. Găzdaru, Gr. Scorpan, G. Istrate, Gh. Ivănescu, N.A. Ursu, Ștefan Giosu, Al. Andriescu, L. Leonte, Ion. A. Florea, Ion Nuță, St. Dumistrăcel, Mircea Ciubotaru, D. Irimia, Dragoș Moldovanu, C-tin Frâncu, Adrian Turculeț.
    
“Închei aici această scurtă evocare, în speranța că rândurile de mai sus reușesc să surprindă câte ceva din personalitatea complexă și charismatică a celui ce a fost VASILE ARVINTE, un OM care, trăind ca un bărbat adevărat, a predat ca un adevărat profesor, a cercetat ca un adevărat savant și i-a susținut pe cei apropiați și merituoși ca un adevărat mecena”, își încheie, în carte, evocarea profesorul Ion-Horia Bîrleanu.
    
Cuvintele prin care îl fixează în memorie pe dascălul său filolog VASILE ARVINTE, i se potrivesc de minune și autorului, ION-HORIA BÎRLEANU.
    
Magistrul a avut un bun urmaș. Tatăl, un vrednic fiu. Școala de filologie românească, un eminent mentor pentru cei ce vin. Iar românismul și civismul, un brav soldat pentru libertate.
    
Astfel sunt profesorii mei de libertate românească.