Având în vedere faptul că redacția a primit multe întrebări în legătură cu acest subiect, oferim cititorilor, în afară de numărul de telefon și e-mail-ul redacției, contacte la care pot scrie direct întrebările lor. La întrebările dumneavostră se va răspunde în numărul următor - vă rugăm să precizați dacă nu doriți să vi se publice numele.
Marius Trăstănetz – Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.
Milan M’Enesti – Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.
Interviu acordat publicației Romanian Times de domnul Milan M’Enesti, Doctorand la Education Methodology, Policy and Leadership, College of Education - University of Oregon
(continuarea interviului din numărul trecut)
RT: La ce te referi când spui „modalitate educațională”?
MM: În primul rând vreau să precizez că este o mare diferență între educația românească – atât cea pe care o știm noi, cât și cea prezentă – și educația Americană. Iar când spun educație nu mă refer doar la modalitatea de predare sau de relație școlară (între professor/profesoară, elev și părinte) ci sunt obligat să includ și sistemul de testare. Ca să răspund la întrebare cât se poate de scurt nu am să fac comparație între cele două sisteme ci doar am să arăt în mare la ce mă refer când spun „modalitate educațională”. În America nu există un control centralizat în ce privește educația, ca și în multe alte forme de coordonare și conducere; pot spune că nici măcar la nivel de Stat educația publică nu este centralizată. Problema se pune astfel: este destul de ușor (considerând trecerea legii prin House și Senat) pentru guvernul statal să dea o lege despre ce și cum să se facă în școli comparat cu punerea în aplicare (implementation) a legii respective. America are o puternică istorie în ce privește descentralizarea educației, în care școlile publice aveau putere de decizie locală asupra metodologiei de predare a subiectelor și a sistemului de testare. După cum spuneam mai sus, abia din 1965 s-a început o tentativă de control la nivel de stat pentru a accentua responsabilitatea școlilor în folosirea banilor publici. Spun o tentativă fiindcă nici în prezent nu există un sistem concret, fiabil în a obliga școlile elementare (1-8) și secundare (9-12) la o programă școlară care să realizeze o absolvire la un procent ridicat. Este foarte mult de vorbit despre modalitatea graduală de la 1965 până în prezent. Chiar dacă legea federală No Child Left Behind (2001) a fost mult mai „agresivă” tot nu a reușit să aducă rezultatele dorite pentru 2014. Din această cauză Președintele Obama a aprobat derogări la cerințele legii NCLB, începând cu 2012, derogări la care toate statele au făcut apel. Dar nu se poate spune că legea a fost amânată ci s-au permis ca în locul ei să fie create noii sisteme de răspundere (accountability); prin sisteme de răspundere trebuie să înțelegem crearea de noi planuri de învățământ (curriculum; cum este Common Core State Standards Initiative-CCSS) și noi sisteme de testare (cum este Partnership for Assessment of Readiness for College and Careers-PARCC și Smarter Balanced în Statul Oregon) care să se alinieze la CCSS. Și de data aceasta conducerile statelor Americane nu au ajuns la un comun acord în folosirea aceluiaș sistem de testare; câteva state au convenit să folosească PARCC and Smarter Balanced dar numărul lor se modifică pe zi ce trece. Deasemenea, nu toate statele au aderat la CCSS, numai 45. Informații referitoare la CCSS, PARCC, Smarter Balanced și alte sisteme de testare se pot găsi foarte ușor pe internet, plus istoria educației de la ESEA (1965) încoace.
RT: Putem spune că toate aceste modificări au creat o mai mare zăpăceală decât au aranjat lucrurile?
MM: Dacă e să privim de la nivelul școlilor sunt convins că toți profesorii și administratorii consideră acest lucru … și e pe bună dreptate. Dar – un mare DAR – privit de la înălțime, toată această aparentă încurcătură de fapt începe să aranjeze mult mai bine sistemul școlar public, decât era înainte. Cât de bine, însă, o va spune doar viitorul! Ca o comparație, ce se întâmplă în acestă perioadă – care s-ar părea că va ține cu siguranță vreo doi ani, dacă nu mai bine – poate fi asociat cu momentul în care cineva se hotărăște să facă ordine într-un garaj plin cu vechituri și lucruri noi. Numai ca acest „garaj” reprezintă 51 de state și 16 teritorii, care fiecare are diferite probleme socio-politico-economico-cultural-sociale. Este foarte adevărat că acum trăim timpuri „foarte fierbinți” în ce privește educația K-12 (de la grădiniță la clasa a 12-a). Norocul este că America are resurse economice puternice (cu toate că este datoare cu câteva trilioane) și că sistemul academic (colegiile și universitățile) este totuși considerat ca cel mai bun din lume, și colaborează în strânsă legătură pentru rezolvarea acestor probleme.
RT: Totuși nu pot înțelege un lucru: din ce spui reiese că educația în școlile publice primare în Statele Unite a fost și este la pământ. Cum se face că sunt atât de mulți care termină universități, masterate și doctorate, chiar și post-doctorate?
MM: Deși întrebarea pare a fi dificilă, răspunsul nu este greu de dat. Dacă ar fi să scoatem studenții internaționali, studenții care au venit aici (cu părinți sau fără) la o vârstă de liceu sau după liceu, pe cei care au terminat școli private (având părinți bogați și cu situație socio-economică considerabilă) și pe cei care s-au înscris la studii universitare la o vârstă matură, am ajunge la un număr care ar putea fi depășit foarte lejer de multe ori dacă sistemul de educație K-12 American ar fi bine pus la punct, așa cum se vrea în prezent.
RT: Ce te face să crezi lucrul ăsta? Cunoști vreo statistică referitoare la acest lucru?
MM: O statistică specifică la această situație nu cunosc, dar cunosc statistici despre adolescenții care au renunțat la școală înainte de a termina liceul (drop-outs), iar numărul lor este considerabil. Ca să nu mai vorbim de cei care au renunțat la școală imediat cum au terminat 12 clase. Cunosc tineri în Portland, cu care am stat de vorbă, și care mi-au spus ori că urăsc școala (aceștia fiind mai direcți), ori că nu văd cu ce i-ar putea ajuta mai multă școală. Partea proastă a lucrurilor este că e din ce în ce mai greu să găsești o muncă stabilă și cât de cât bine plătită având doar liceul – astăzi sunt tineri, dar când vor avea și familii … E-adevărat că afacerea cu case de bătrâni îi salvează pe mulți, ori direct, ori indirect, dar ce s-ar întâmpla dacă nu ar exista această soluție? Și din câte știm atât noi cât mai ales cei care au acest tip de business, este din ce în ce mai greu să menții o astfel de afacere, ținând cont că Department of Human Services (DHS) și Oregon Health Authority (OHA) strânge cureaua din ce în ce mai mult. Trebuie ținut cont de faptul că în ziua de azi doar cu liceul nu se mai poate găsi ușor o muncă stabilă și bine plătită.
RT: Să revenim la Romanian-American Academy of Arts (R3A). În această încurcătură educațională cu ce ar ajuta școala românească? Poate garanta succes deplin copiilor noștri?
MM: Am curajul să spun că da: poate garanta succes copiilor noștri atât timp cât această școală păstrează și dezvoltă design-ul propus. M-ai întrebat despre „modalitatea educațională”. Acestă școală are dreptul de a-și forma propriul sistem de educație atât timp cât aduce rezultatele dorite de sistemele de examinare/testare. Dar, această școală nu este școala statului Oregon, chiar dacă folosește în mare parte banii publici și nici a unor indivizi. Școala este în primul rând al comunității române prin copii care studiază în ea; în mod indirect a părinților care au copii la școală și al celor care chiar dacă nu au copii la școală ajută la bunul mers al școlii. Această școală nu reprezintă doar locașul unde copii români încep să învețe cum să învețe, ea este și un simbol puternic al comunității românilor din aria Portlandului. Garantez că după ce acestă școală va exista toți românii vor fi mândri că este o școală românească în Portland, chiar și cei care nu au cu nimic a face cu ea.
RT: Dacă va avea rezultate bune!
MM: Dacă nu va avea rezultate bune va fi închisă de district, așa că … E important ca cititorii să înțeleagă modalitatea în care acestă școală este aprobată și criteriile legale pe care funcționează. Ca să existe, R3A trebuie să aibă un sponsor legal, în cazul de față un district școlar cum ar fi David Douglas School District. Acest sponsor – deci districtul școlar – este obligat să controleze periodic cum funcționează școala nu numai ca sistem educațional dar și ca sistem financiar. Partea majoră a fondurilor școlii este formată din banii publici, iar diferența necesară este formată din subvenții (grants) de la State of Oregon sau/și de la Federal Department of Education, sau/și donatii private. Deci, școala este sub supraveghere continuă să-și deruleze obligațiile în mod eficient.
RT: Care va fi rolul tău în acestă școală? Vei fi directorul școlii? (Dan Vaida, Vancouver, Canada)
MM: Nu. Nu vreau să fiu directorul școlii fiindcă sunt alte persoane cu mai multă experiență administrativă decât mine. E-adevărat că specializarea mea este în educație și despre școlile tip charter, dar mult mai concret eu mă specializez pe concepțiile de evaluare, conducere și îmbunătățire a sistemului educațional nicidecum în administrarea unei școli; deci e vorba mai mult de teorie, sau mai corect spus de legi și sisteme educaționale. Licența pe care o dețin îmi dă dreptul să fiu director de școală dar prefer să nu încurc pe cel, sau cea, care are experiență practică și bogată în domeniul școlilor din America. Este ideal ca directorul școlii să fie un român sau o româncă, dar cum orice început este dificil consider că este mult mai bine să angajăm un american sau o americancă cu experiență în conducerea unei școli; la acest moment nu știm niciun român/româncă care are experiență de director de școală. După perioada de început, sperăm să putem avea pe unul sau una din profesori/profesoare care să facă cei doi ani de licențiere ca school principal și să preia conducerea școlii. Această dorință este împărtășită de toți membrii actuali ai bordului R3A.
RT: Bun, și care este rolul tău? Te vei limita doar la ajutarea înființării școlii?
MM: Nu, dimpotrivă, doresc să ajut cât pot de mult nu numai la înființarea acestei școli dar și la bunul ei mers. Sunt dispus, la fel ca și ceilalți/celelalte persoane implicate în această acțiune să pun la dispoziție toată cunoștința mea în domeniu pentru a crea nu doar o simplă școală primară ci un exemplu de școală K-12.
RT: Cine sunt „ceilalți” și ce rol au în acest demers?
MM: „Ceilalți” sunt mulți și fiecare are rolul lui/ei. Pot spune că sunt treizeci și trei de români din zona Portland, unul din Vancouver, Canada și unul din Madrid, Spania, în total 35 de români și un american, Professorul Keith Hollenbeck, de la University of Oregon, cel care a ajutat la începerea acestui proces și continuă să ajute. Din aceste 36 de persoane cei care sunt permanent activ și nu au renunțat la a continua efortul – fiindcă toată această muncă este voluntară – sunt membrii prezenți ai Bordului R3A: Marius Marin, Licinia Stoian, Simona Sava, Andreea Gruia și Daniel Țecu, la care li s-au alăturat recent George Sîngeorzan și Dan Pantea ...
VA URMA