Oriunde am trăi pe circumferința acestui pământ “zidit” de Dumnezeu, orice om ajuns la vârsta senectuții și a pensionării, dispune de timpul necesar pentru a reflecta asupra vieții sale. Izvorul revelației divine, Sfânta Scriptură afirmă că, timpul din clepsidra existenței noastre, se scurge ca un vis trecător, foarte repede.
Ne amintim că mai ieri am fost copii nedezlipiți de bunii noştri părinți. A venit vârsta iluminării noastre prin anii de școală. A venit tinerețea cea minunată și plină de farmec, anotimpul primăverii iubirilor noastre. Apoi ne-am maturizat. Am întemeiat familii după tradiția creștină și ne-am angajat în luptele încrâncenate pentru asigurarea pâinii existențiale.
Fiecare dintre noi ne-am zbuciumat să împlinim cele două porunci cardinale, care le rezumă pe cele zece ale Decalogului, pe care Profetul vizionar Moise, le-a primit pe înălțimea Muntelui Sinai, pentru poporul ales al lui Dumnezeu și, preluate apoi de creștinism:
1. Să-l iubim pe Dumnezeu cu toate puterile noastre;
2. Să iubim pe aproapele nostru ca pe propria noastră persoană.
În aceste două porunci este cuprinsă filozofia întregii noastre vieți. Fericit este cel care reușește să le împlinească prin fapte concrete! Concentrându-mă asupra amintirilor vieții mele, îmi răsar înaintea ochilor mei sufletești, chipurile de neuitat ale părinților din care am odrăslit, în localitatea Crăciunești, astăzi cartier al Sighetului Marmației, din nordul României, Europa.
Tatăl meu s-a numit Mihai și a fost miner, o profesie a oamenilor curajoși. Zilnic intra în “catacombele pământului”, în întunecimea acestuia, nefiind sigur dacă va mai vedea lumina zilei. Din pacate, boala profesională a celor mai multi mineri este silicoza, provenind din particulele infime de praf, care inhalate în plămâni duc la blocare acestora, scurtându-le drastic viața.
Sunt foarte sigur, că a existat o discuție intimă, între cei doi părinți, referitoare 1a viitorul celor cinci copii dăruiți de Dumnezeu. Apoi tatăl meu “a plecat” la cer. A rămas tot “greul” pe umerii mamei mele, Maria. Noroc că am avut o mamă credincioasă și luptătoare. Dumnezeu i-a fost mereu alături. I-a ascultat și i-a îndeplinit toate rugăciunile, îndeosebi cele pentru copiii săi orfani de tată. A avut un suflet curat și smerit. Şi-a dus povara “crucii” fără a se plânge cuiva. Mai târziu, Dumnezeu a învrednicit-o să-și culeagă din roadele ostenelilor sale.
M-am născut în 04.03.1948 în Crăciunești unde mi-a răsunat spre cer țipătul puiului de om, anticipând glasul viitorului preot slujitor. Inspirați, neprețuiții mei părinți, mi-au pus numele Teodor, care se tâlcuiește “darul lui Dumnezeu”. Anii cei plini de candoare i-am trăit alături de iubiții mei frați și de ceilalți copii din satul natal, alcătuit din români și ucrainieni ortodocși. Dumnezeu cel Unul în ființă și întreit în persoane și Măicuța Sfântă a voit să Le devin slujitor și de aceea au abătut pașii mei, timizi de copil, spre portalul Seminarului Teologic din inima Clujului transilvănean.
După examenul de admitere1962/1963 am fost declarat “admis” și am început procesul de pregătire și formare intelectuală și spirituală pentru nobila misiune de slujirea în lume a Mântuitorului nostru lisus Hristos și a Sfintei Sale Evanghelii. Am avut profesori de mare ținută academică și morală, exemple magistrale. Aceștia s-au aplecat cu migală, răbdare și dragoste asupra sufletelor noastre, pe care le-au şlefuit până le-au transformat în diamante. Despre cei cinci ani petrecuți în Seminarul Teologic de la Cluj păstrez în inimă o comoara
de amintiri deosebite. Poate cu un alt prilej voi reveni cu amănunte și le voi povesti.
In anul 1967/68 absolvind școala teologică clujană, m-am înscris la concursul pentru examenul de admitere la Institutul Teologic Universitar Sibiu. După probele scrise și orale susținute am reuşit, devenind student teolog. În primăvara anului 1971, după susținerea examenului de licență am fost declarat absolvent al acestui institut, disponibil și vrednic de a primi harul Preoției, prin hirotonire. Mai înainte însă, destinul vieții mele a fost unit tainic cu cel al domnişoarei profesoara Mariana, prin sfânta taină a căsătoriei, oficiată solemn înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, lângă tâmpla Sfântului Altar. A urmat apoi “sfințirea întru preoție” administrată de vrednicul întru pomenire Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului Î.P.S. Teofil Herineanu, pe seama parohiei Podeni, protop. Turda. Aici am slujit, cu toată râvna și elanul pe care ți-l conferă energia tinereții, între credincioșii acestei parohii, conducându-i cu iubire și drag spre mântuire, hrănindu-i cu învățătura Evangheliei Mântuitorului nostru lisus Hristos, oficiind sfintele taine și toate ale preoției.
Vreme de câțiva ani, după evenimentele revoluționare din 1989, am reflectat împreună cu soția asupra viitorului vieții noastre și a celor două fiice, Luminița și Cristina, ființele cele mai dragi dăruite de Dumnezeu. Conștienți că Atotputernicul Dumnezeu este Unul și Acelaşi în orice colț al Pământului și Universului, pe care le-a zidit cu înțelepciune și iubire, am hotărât să continuăm “slujirea preoției” pe tărâmul binecuvântat al continentului Americii de Nord, unde s-au pripăşit în timp istoric, un număr semnificativ de confrați de-ai noștri români.
Trecând cu succes peste o serie de “bariere” și piedici care se opuneau intruchipării visului nostru, având un geamantan în care se rezuma toată averea noastră materială, însoțit de preoteasa mea înțeleaptă și dragă, care mi-a inspirat mult curaj, precum și cele două fiice aflate la vârsta plina de candoare a adolescenței, am zburat cu emoție, “peste zări și țări” și am aterizat pe pământul binecuvântat al Americii. Aici toate ne-au umplut de uimire. Nu ne mai săturam privind minunile științei și ale progresului fantastic înregistrat de această națiune slăvită. Îi mulțumeam lui Dumnezeu pentru toate, neîncetat.
continuarea in numarul urmator