“Norocul e prea puțin și lumea prea multă” ~ Ion Luca Caragiale
Daca luna ianuarie este luna lui Eminescu, in februarie ne amintim cu un suras pe buze de ironicul, genialul si mereu contemporanul Caragiale.
Ion Luca Caragiale s-a nascut in comuna Haimanale, judetul Dambovita la data de 1 februarie, 1852 intr-o familie de aromani recent stabilita pe teritoriul romanesc, din sursele vremii stim ca tatal sau si fratii acestuia s-au nascut la Constantinopol. Inclinatia spre literatura si in special arta dramatica o regasim in ADN-ul acestei familii, ambii sai unchi paterni, Iorgu Caragiale si Costache Caragiale au fost actori, Costache fiind deasemenea si profesor de arta dramatica, si totodata cel dintai director al Teatrului National din Bucuresti.
Cu asemenea mostenire genetica si cu un acut simt al comicului, era imposibil ca marele nostru Caragiale sa nu se remarce in literatura noastra romaneasca printr-o opera variata si mereu de actualitate.
Caragiale ne deschide o usa inspre universul omului simplu, Mitica Popescu, dar si inspre arhetipurile ce stapaneau societatea in care traia, un june-prim de pe vremea lui, Stefan Tipatescu -“Conu’ Fanica” are si in ziua de astazi, pe arena politica, un omolog. Nu vreau sa starnesc simpatia sau antipatia politica a celor ce vor citi acestor randuri, cu toate acestea sunt convinsa ca daca sunteti la curent cu viata politica romaneasca, aveti deja in gand un nume sonor sau chiar mai multe! Si pot sa spun fara sa gresesc prea mult ca ne intrebam adesea in plina campanie electorala asemeni cetateanul turmentat “eu cu cine votez”?
Caragiale a avut curajul sa observe omul in totalitatea lui, cu bune si rele, sa puna sub lupa dar mai ales in luminile rampei ca pe un piedestal “defectul” si privit de la distanta si fara subiectivism, sa ne ofere prilejul sa-l recunostem si sa incercam sa-l corectam. Personajele sale sunt memorabile si chiar daca ne sunt prezentate intr-o lumina putin favorabila, adesea invaluite in sarcasm si ironie, pastreaza totusi ceva din umanitate ca un intreg si ajungem, fara sa vrem sa le detestam dar si indragim, intr-o oarecare masura. Ce sentiment de usurare pentru personaje dar si pentru noi ca spectatori cand scandaloasa “scrisoare pierduta” ajunge in mana “adrisantului”…radem cu ele, de ele, dar aceste personaje reprezinta si au reprezentat chiar din prima zi in care au vazut lumina scenei, realitatea.
Caragiale a vazut ironia si autoironia asemeni unui remediu universal, rasul asemeni unui panaceu; si-a propus prin comediile sale sa ne dea o educatie si totodata o metoda de vindecare…e ca si cum ne-ar fi spus, “luati aminte si nu fiti ca ei”. Fireste, noi avem libertatea sa interpretam opera lui asa cum dorim dar ar trebui sa nu uitam ca exista o lectie de morala in fiecare dintre comediile lui.
Romania zilelor noastre tanjeste dupa pana ascutita si verva lui Caragiale!! Doar ascultand stirile zilei, demisia presedintelui Iohannis, ascensiunea lui Calin Georgescu si scandalul imobiliar Nordis, ma intreb si eu ce perle ar mai fi nascocit nenea Iancu, ca doar “trădare să fie, dacă o cer interesele partidului,
Opera lui Caragiale este mereu de actualitate; timpul nu a reusit sa asterne valul uitarii peste personajele sale. Va invit sa faceti o incursiune in universul caragelian si pret de cateva clipe sa traiti savoarea altor vremuri si alaturi de indragitele sale personaje, sa radeti sau sa plangeti, toate multumite lui Nenea Iancu!