Angela Furtuna

Accente paradoxale: totalitarism şi dictatură; bahic şi dionisiac; plăcerea textului şi voluptăţile intertextuale

Unul din marile merite ale Monicăi Lovinescu este acela de a fi scanat şi deconstruit cu fineţe, didactic, mecanismele subtile care târăsc societăţile fragile în ipostaze ce paralizează democraţia; astfel, ea trage concluzia că[1], „fără îndoială, momentul determinant de trecere dintr-un sistem totalitar într-unul de dictatură a fost acela al apariţiei primelor mărturii asupra lagărelor, închisorilor şi supravieţuitorilor”. Cea mai fină analistă a sistemului comunist (cf. celui mai fidel discipol al său din spaţiul românesc), Monica Lovinescu observă faptul că O zi din viaţa lui Ivan Denisovici s-a dovedit tot atât de importantă în Rusia ca şi Raportul Hruşciov, iar cotitura reală în procesul de democratizare de la Praga a fost constituirea Clubului 231 (după numărul articolului de lege alocat disidenţei), grupând victimele neocomuniste ale terorii staliniste din Cehoslovacia. În România, revizuirea procesului Pătrăşcanu anunţa un început de recuperare parţială a memoriei (foarte prudent, deoarece se limita la victimele comuniste), dar în loc să iniţieze un curent, a fost oprit. Iar în literatura română, după câteva excepţii ale aluziei, tăcerea continuă să domnească, şi tabuul e din nou instaurat”[2]. Făcută la începutul anilor '70, această constatare reconfirma adâncirea regimului de la Bucureşti în procesul de restalinizare (neo-stalinizare) care avea loc după celebrele Teze din 6 iulie 1971, practic fiind în chestiune Expunerea cu privire la programul PCR pentru îmbunătăţirea activităţii ideologice, ridicarea nivelului general al cunoaşterii şi educaţia socialistă a maselor, pentru aşezarea relaţiilor din societatea noastră pe baza principiilor eticii şi echităţii socialiste şi comuniste, ţinută de Nicolae Ceauşescu în faţa Comitetului Executiv al PCR; cele 17 propuneri vor marca pentru multă vreme stilul politic de la Bucureşti, prin creşterea puterii şi a controlului partidului-stat – după modelul nord coreean şi cel chinez – şi prin funcţia de dominaţie a propagandei, care îşi însuşeşte şi subordonează presa scrisă şi audio-vizuală, toate instituţiile de cultură (edituri, cinematograf, ansambluri de artă tradiţională, teatru, operă, operetă, filarmonică, uniunile de creaţie ale scriitorilor, artiştilor plastici şi ale muzicienilor etc.), invocând obligativitatea militantismului oficial. Lumea scriitorilor şi Uniunea Scriitorilor din România sunt supuse unor campanii de divizare şi de fărâmiţare, de antagonizare şi de manipulare, care se adaugă fenomenului colaboraţionist, popular şi foarte extins în România acelor ani. În epocă, Monica Lovinescu va cerceta şi va urmări cu acribie, ipostaziind la rândul ei cele patru trăsături ale scenei literare din România, valabile pe durata dejismului şi a ceauşismului, până în 1989: „curaj redus şi intermitent; statutul social transformat într-un criteriu estetic; eficacitatea unor metode de corupere şi o ruptură între generaţii, cu mulţi opozanţi tineri gata să compromită şi nişte scriitori bătrâni gata să reziste”[3]. În anii 2000, asistăm la o reluare a practicilor enumerate. Monica Lovinescu era preocupată tocmai de acest atac asupra memoriei literaturii române, care generase în masă efecte ce vor face, mult mai târziu – şi în zilele noastre –, obiectul unor mari dispute: stările amnezice şi colaboraţionismul [4]: „Avem o literatură fără memorie, în care încercările de transgresare hotărâtoare, cum a fost Ostinato, al lui Paul Goma, n-au putut să vadă lumina tiparului. Or, numai memoria e în stare să redea unei societăţi peste care a domnit totalitarismul o respiraţie normală sau cvasinormală. A scrie despre ce s-a întâmplat în societatea totalitară din România de-a lungul stalinismului nu corespunde dorinţei de a redeschide răni ce altfel s-ar cicatriza singure, ci e unica metodă de a trece cu adevărat pragul dacă nu spre un tip de societate liberă, cel puţin spre una de tip dictatorial. În acest domeniu, primordial, cenzura veghează ca să nu se poată ieşi din structura tipic totalitară”. În timp ce tot ce era legat de cenzura comunistă avea rolul de a submina funcţiile mnezice, de a aboli orice sistem de referinţă raţional şi de a modifica raportul dintre fiinţă şi lume, mecanismul creaţiei suferea la rândul său procese de degenerare ireversibile.

Un alt factor mutagen esenţial implicat în mutilarea personalităţii în sistemele totalitare –, şi reţinută şi de Monica Lovinescu[5], pe urmele Hannei Arendt, este „dispreţul ideologic al faptelor, al realităţii. Numai într-un climat în care este distrus contactul cotidian cu realul, năzuinţa totalitară de schimbare a omului şi a lumii poate să aibă şanse de succes”. În chestiune este deplasarea referenţialităţii într-un sistem de axe virtuale şi plasarea omului în centrul unui univers virtual, fie el ideologic pur[6]: „crearea unei a doua limbi (cea ideologică, din ziarele şi cărţile de propagandă), limba moartă sau limba de lemn, a fost un element preponderent în ruptura declarată cu realul. Domnia totală a limbii moarte s-a mai fărâmiţat, dar o regăsim lesne în discursurile oficiale (ale scriitorilor, ca şi ale oamenilor politici), ca şi în atâtea editoriale şi articole năpădind presa la ocaziile festive. O analiză semantică a limbajului de azi din România ca şi în alte ţări din Răsărit, ar putea, cu mare utilitate, să dezvăluie balastul cuvintelor moarte, ce adorm gândirea şi se instalează ca tot atâtea ecrane între om şi lumea înconjurătoare. Nu numai gândirea se atrofiază prin întrebuinţarea lor sistematică, dar şi realitatea, astfel ignorată, se estompează”.

De la limba de lemn din regimul totalitar şi până la limba de coduri resemantizate virtual (specifice mediului hipnotic media şi internautic de azi), psihologia existenţială şi auctorială şi-a urmat drumul, în mod irepresibil. Ecranele dintre om şi lumea înconjurătoare au deveni din ce în ce mai subtile şi eficiente: eticul suferă atacurile cele mai radicale. Existenţa şi creaţia par că încep să fie asumate în status de navigare senzorială aseptică, robotică şi amorală ce decurge sub impulsuri automatice printr-o pastă psihică specifică semiconştienţei şi lipsei de responsabilitate. Sensul plăcerii textului (vezi cazul special românesc) se îndepărtează, la noii contemporani, de definiţiile bathesiene, care savurau şi valorificau din plin, cândva, esenţa omului kalokaghatic; astfel, astăzi, plăcerea textului pare să se fi impregnat, prin intermediul voluptăţilor intertextuale, cu natura decadentă care a făcut, în antichitate, diferenţa între spiritul bachic roman şi cel dionisiac elen.

Angela FURTUNĂ
aprilie 2013

* La Fălticeni şi Suceava, în zilele de 8 şi 9 aprilie, cu ocazia împlinirii a cinci ani de la plecarea Monicăi Lovinescu, au avut loc Conferinţele Doinei Jela, Decernarea Premiului Naţional Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca ediţia 2012 către scriitoarea Doina Jela (oferit începând din 2009 de Consiliul Judeţean Suceava, de Programul Internaţional Zilele Monica Lovinescu condus de scriitoarea Angela Furtună şi de Juriul Internaţional condus de Acad. Basarab Nicolescu), precum şi lansările cărţilor Monica Lovinescu. Est-etica, vol. I, Geneze, Editura Vinea, 2012, de Angela Furtună, Cazul Nechita Dumitru, ediţia a II-a, Editura Curtea Veche, 2010, de Doina Jela, precum şi Viaţa cealaltă şi moartea cealaltă, ediţia a II-a, Editura Vinea, 2012, de Nicolae Tzone. Evenimentele au fost organizate de Consiliul Judeţean Suceava – Biblioteca Bucovinei, Primăria Fălticeni, Alexandria Librării, Uniunea Scriitorilor Filiala Iaşi, Institutul Cultural Român Filiala Moldova, Galeria Oamenilor de Seamă Fălticeni, Muzeul Ion Irimescu Fălticeni, Editura Vinea, Curtea Veche Publishing. USR - Filiala Iaşi şi ICR - Filiala Moldova au fost reprezentate de preşedinte, scriitorul Cassian Maria Spiridon şi, respectiv, vicepreşedinte, scriitorul Marius Chelaru.