- Angela Furtună în dialog cu Simona-Grazia Dima (fragmente de dialog)
***
Simona-Grazia Dima este un nume al excelenței în literatura română contemporană, având notabile apariții și fiind tradusă în multe limbi de circulație internațională. Cele două recente cărți publicate, Armura de lacrimi (Editura Academiei Române, 2025) și Ucenicul din măr (Editura Neuma, 2026), ne vorbesc despre locul României între alte țări ce învață să prețuiască literatura, despre frumusețea umană oferită prin călătoria literaturii și despre vocația rară, de a fi Rege al cuvintelor, pe care o are un scriitor adevărat.
Patru premii pentru Poezie primite deja în România, prezența consecventă pe scena literară publică (cercetare, reviste, antologii, edituri, recitaluri, festivaluri), precum și consecvența de a-și forma un statut de critic literar impecabil ne atrag către o personalitate rară a României de azi. Dialogul purtat recent cu domnia sa, din care redăm aici unele fragmente de interes mai general, este elocvent. Membră marcantă a Uniunii Scriitorilor din România și a PEN CLUB România & Internațional, Simona-Grazia Dima reamintește despre tot ce nu trebuie pierdut privind rolul literaturii române și al scriitorului român în viața culturală internă și internațională.
***
Angela Furtună: - În contextul paradigmei postmoderne și al hipertehnologizării, asistăm la o reconfigurare a receptării textului literar. Cum (re)definiți funcția estetică și ontologică a poeziei, într-un spațiu cultural suprasaturat de discursuri utilitariste și media digitale?
Simona Grazia-Dima: - E firesc să conștientizăm momentul în care scriem, să ne situăm în lume. Cu toate acestea, e indispensabil să ne reamintim că natura noastră esențială ține de subiectivitate și niciun progres al tehnicii nu o va putea înlocui. Așadar, poezia, resort adânc al sinelui nostru, va căuta întotdeauna să se exprime, fără a putea fi redusă la un obiect și va reda sentimentul infinității, atât cosmice, cât și spirituale, textura inefabilă, ascunsă, răspunzătoare de păstrarea elementelor în unitate. E adevărat, societatea se lasă târâtă din ce în ce mai mult de exterioritate, o satisfac pârghiile pregătite pentru a obține anumite efecte, însă existența veritabilă, de o esență cu totul diferită, presupune o autonomie a gândirii și a simțirii, niște nevoi sufletești inconturnabile, iar poezia nu va obosi, sper, să exprime această prețioasă libertate. În momentul în care va dezerta, înseamnă că omul se limitează să trăiască numai pe dimensiunea exterioară a personalității sale – o atitudine sinucigașă. Eu nu pot prezice viitorul receptării. Este posibil ca oamenii să renunțe la savoarea poeziei, dar acesta va fi sfârșitul umanității lor și debutul unei existențe reificate, mecanice, sublunare, întruchipând trădarea legilor spiritului.
***
Angela Furtună: - Calitatea dumneavoastră de membră a Uniunii Scriitorilor din România implică o perspectivă din interior asupra sociologiei câmpului literar românesc. Cum caracterizați evoluția instituțională a statutului scriitorului în perioada post-tranziție și care sunt mecanismele structurale care afectează astăzi autonomia literaturii?
Simona Grazia-Dima: - A fi scriitor presupune o vocație, deci, din start, singularizare, încât este benefică existența unor structuri scriitoricești organizate, ale creatorilor reuniți spre a-și proteja interesele, dar mai ales a-și pune în lumină și a-și apăra valorile specifice. Condiția scriitoricească este una dificilă, fiindcă solicită simultan independența creației și constrângerile unui statut lumesc. În aparență scriitorul este un om obișnuit, dar el se deosebește printr-o viață sufletească foarte bogată și prin puterea de a reflecta independent cele experimentate, de a nu fi trăit de altcineva, ci de a propune suveran anumite tipare și structuri. Pentru latura sa strict omenească are nevoie de un standard în acord cu normele societății. De aici și ispita unor compromisuri, spre a fi, așa-zicând, în rândul lumii, inevitabile până la un punct, atunci când această activitate e corelată unui statut instituțional. Scrisul adevărat începe acolo unde se șterge sau nu mai funcționează această mentalitate, adică în momentul genezic, al creației, dacă autorul se poate exprima fără opreliști, răpit de adevărul său intim. În acel moment el este rege. Și dintr-un punct similar s-ar cuveni să purceadă și receptarea. Totuși, ea e cu totul altceva, poate cuprinde notabile doze de conformism, încât o operă foarte originală își va face drum mai greu, îi vor fi preferate scrierile care reflectă șirul pașilor pe un drum deja bătut. Cititorul e prea puțin dispus să depună un efort considerabil pentru a se cufunda într-un univers unic și preferă cele cunoscute, familiare. De aceea, unii scriitori pot alege deliberat căi ceva mai accesibile, spre a înlesni receptarea.
Statutul scriitorului nu este astăzi unul de mare anvergură sau popularitate, deși există cazuri de receptare susținută, dacă s-a făcut un marketing corespunzător. Totuși, rolul suprem al scriitorului ar fi acela de a deschide un drum nou, îndrăzneț în conștiințe, de a fi un revoluționar în felul său, de a iniția dezbateri la înalte niveluri intelectuale, privind opțiunile societății, dar și destinul omului. Restul, secundar, ar urma. La noi, într-o societate preponderent tradițională, asemenea efecte ale artei scriitorului sunt mai puțin probabile, inerția funcționează statornic, dar până la urmă se impun și noile universuri circumscrise de un creator. Din păcate, este nevoie de mult timp și străduință, care, în general, lipsesc, și, astfel, impactul este de multe ori defazat, un mesaj complex, inovator fiind perceput prea târziu. Iar instituțiile rămân adesea în urmă cu intuiția și receptarea. Ele au numai rolul de a sprijini valoarea, dar un creator poate resimți anumite presiuni instituționale ca pe niște chingi, mai ales că punerea laolaltă a scriitorilor constituie, până la urmă, un artificiu, fiecare fiind unic, distinct.
***
Angela Furtună: - Din perspectiva cartei PEN Club, apărarea libertății de expresie este un imperativ etic. Din punct de vedere analitic, care sunt mutațiile conceptuale pe care le suferă noțiunea de cenzură astăzi, trecând de la formele represive clasice, de stat, la cele descentralizate, specifice corectitudinii politice sau culturii anulării (cancel culture)?
Simona Grazia-Dima: - Chestiunea este foarte delicată, deoarece abordarea ei cu succes, în practica scrisului (și a lecturii!), cere o flexibilitate mentală deplină, dar și o cultură extinsă, trăsături în mare parte absente la omul zilelor noastre, grăbit, care trăiește trecutul (și îl judecă) după normele de azi. Gregaritatea generează însă curentele de opinie, deci deține un rol social important. „Judecătorul” altora nu este conștient de greșeala comisă, fiindcă, statistic vorbind, e văduvit de anvergură culturală (ca și de înțelepciune, noțiune deloc desuetă) și din cauza avansului tehnologic, pomenit în prima întrebare. Prin acesta s-a ajuns la o vedere foarte parțială asupra fenomenelor, precum și la o siguranță de sine exagerată, creându-se iluzia că, așa cum se dobândesc, aproape instantaneu, informațiile, printr-o singură comandă, la fel de rapid este îndreptățit oricine să emită judecăți axiologice. Subiectul și-a redus reflexivitatea, disponibilitatea de a-și clădi o cultură temeinică, de a gândi cu o carte în mână, de multe ori acestea îi par zădărnicii, timp pierdut, el neștiind că zăbava, tihna, ignorarea temporalității sunt salvatoare pentru spirit. Nu le mai știe rostul în construcția de sine și crede că lumea este condusă numai prin reguli, iar orice abatere trebuie sancționată, fie și retroactiv, deși în istorie acționau alți factori, alte condiții; în general, alți stimuli. De aici eliminarea unor autori sau a unora din operele lor, de pildă a piesei Neguțătorul din Veneția a lui Shakespeare, luată recent în discuție în Marea Britanie. Sunt multe exemple de dat, și din alte țări, din societatea americană îndeosebi, marcată și de conflicte rasiale, nu voi insista. Astăzi, ca și altădată, revistele, de pildă, au o politică editorială proprie, motivată și de opțiunile conducerii, care se zbate să asigure finanțarea. Acest lucru poate fi privit din afară ca o formă de cenzură uneori, dar este de discutat fiecare caz în parte.
Îmi displac profund fenomenele implicate de cenzură, cazna crescândă a atâtor inși de a citi alternând perspectivele. A trece de la una la alta în timpul lecturii seamănă tot mai mult cu o acrobație periculoasă, inaccesibilă celor pripiți. Teama de a gândi liber, de a înțelege și opinia diametral opusă a altcuiva spune mult despre un climat social, despre nivelul cultural mediu.
Literatura are un merit indiscutabil, care întrece planul pur scriptic. De-a lungul timpului, constant, ea a mișcat mentalul, l-a împiedicat să se osifice, i-a stimulat puterea de înțelegere, de pliere pe realitatea concretă. E un beneficiu de neegalat și sper să ocolim deplorabila stare presupusă de cancel culture, cultura anulării. Devianțele să fie prilejuri de meditație asupra a ceea ce societatea a prețuit într-un actant istoric. Într-un eseu am numit omul o făptură cuantică, eliberând când corpuscul, când undă, pestriț, imperfect, și ideal ar fi să știm alege întotdeauna pozitivul din el. Abia atunci vom înțelege de ce am prețuit unele personalități, ce anume am celebrat în ele. Nu trăim într-o lume a perfecțiunii, încât discernământul, judecata critică, realistă fără a fi îngăduitoare în sensul rău al cuvântului, este absolut necesară în studiul istoriei și al mentalităților omenești.
***
Angela Furtună: - Autonomia esteticului și literatura angajată reprezintă doi poli teoretici majori. Cum se articulează, în opera și viziunea dumneavoastră, tensiunea epistemică dintre fidelitatea față de puritatea formei poetice și datoria etică a scriitorului de a reflecta în literatură și crizele socio-politice ale contemporaneității ce se îndreaptă din nou către totalitarisme?
Simona Grazia-Dima: - Mă identific de mai multă vreme cu un model inspirator, cel al lui T. S. Eliot, printr-o similaritate de cuget, întrucât convingerile mele coincid cu ale acestui creator care vorbea în eseurile sale despre două cerințe ale unei opere izbutite: măiestrie și înălțare. Prin măiestrie înțelegea virtuozitatea tehnică a autorului, calitatea artistică evidentă, atent cultivată a operei sale, iar prin înălțare desemna necesitatea unui ideal etic înalt. El însuși a dat destule dovezi de prețuire a idealului social. A făcut chiar parte dintr-o echipă de pompieri care se întrunea periodic și a avut frecvent inițiative cetățenești, punând preț pe latura altruistă a firii artistului. Este inevitabil, de fapt, în orice epocă (și, pentru că discutăm despre prezent, astăzi) să întrunim prin scrisul nostru aceste două cerințe.
Nu m-am considerat niciodată partizanul artei pentru artă, chiar dacă poezia mea a fost uneori mai puțin înțeleasă ori le-a părut unora ermetică, o rostire sibilinică. Îl invoc aici pe Yorgos Seferis, excedat de acuzele de ermetism aduse poeziei lui. Accentua asupra forței lirismului de a deschide o dimensiune aparte, spirituală și de limbaj, nu neapărat pasibilă a fi înțeleasă la nivel rațional. Cine are bunăvoința de a acorda timp scrisului meu îi va afla negreșit fondul real, niciodată absent, chiar latura militantă ipostaziată de ființele mici, leitmotiv al poeziei mele. În al doilea rând, un artist adevărat nu poate să fie insensibil la nedreptate, crimă, devianță, totalitarism. Scrisul lui îi va reflecta inevitabil reacția la stările de lucruri pervertite, inacceptabile, dar opera sa nu va fi un simplu strigăt nearticulat, ci o entitate puternică, solid structurată, stenică la nivelul adânc al conștiinței cititorilor, cu efecte pe termen lung.
***
Angela Furtună: - Asistăm frecvent la lecturi ideologizante sau deconstructiviste ale textului poetic, care subordonează intenția autorului unor grile de lectură politizate. Cum vă protejați textul în fața acestor reducționisme critice și cum vedeți libertatea hermeneutică a lectorului contemporan?
Simona Grazia-Dima: - Nu am cum să îmi protejez textele de reacția cititorului, oricare ar fi ea: circulația scrisului este liberă și textul se are doar pe sine în sprijinul său, starea de totală expunere și dezarmare îi servește drept unica armură în vederea apărării lui de cei nefamiliarizați cu poezia ori cu un tip special de lirism pe care ea îl reprezintă. Libertatea hermeneutică a lectorului contemporan, pe care o menționați, este, teoretic, nelimitată, dar o îngrădește în chip natural textul însuși, fiindcă există anumite indicii în el în stare să precizeze dacă interpretările sunt credibile sau inadecvate. Iar adevărul va învinge. Cred că acesta este singurul mod corect de a te plasa ca autor în interiorul problemei ridicate aici – să ai răbdare să fii descifrat plauzibil și să nu influențezi hermeneutul, fiindcă el (sau alții) la un moment dat va (vor) intui despre ce este vorba cu adevărat. E liber și să se retragă, să nu te placă. Eu am beneficiat de lecturi minunate și le sunt foarte recunoscătoare criticilor care au scris despre mine. Am observat că viziunile lor asupra creației mele nu se suprapun – fiecare este originală și împreună constituie un evantai de variațiuni pornind dintr-o sursă perceptivă comună: viziunea poetică. Ea aprinde un focar în sufletul lor, prin contagiune.
***
Angela Furtună: - Transmisia culturală și supraviețuirea canonului literar sunt teme centrale în studiile umaniste actuale. Care considerați că sunt vectorii principali ce vor asigura permanența limbajului poetic în memoria culturală a viitorului, în condițiile unei mutații evidente a vectorilor de stocare a cunoașterii de la textul tipărit la cel virtual?
Simona Grazia-Dima: - Formatul scris va reprezenta și în continuare etalonul prezervării tezaurului literar, chiar dacă acesta va circula cu dezinvoltură în multiple formule mediatice. Importantă este însă influența literaturii asupra sufletului și cugetului omenesc. Dacă ea va mai însemna ceva major pentru public, se vor găsi și metodele de conservare cele mai potrivite. Canonul necesită într-adevăr o rediscutare, o aducere la zi, echivalentă unei reale îmbogățiri.
***
Angela Furtună: - La final, deși nu în cele din urmă, țin să exprim admirația pentru drumul pe care vi l-ați construit în literatura română, în această lume zbuciumată dintre două secole pline de istorie. Totodată, vă felicit pentru prestigiosul Premiu pentru Poezie pe care vi l-a conferit Revista „Argeș” în acest an, dar și pentru remarcabilul dumneavoastră volum recent de poezie care deja este vizibil în spațiul public. Cum apreciați că funcționează mecanismul recunoașterii valorii literare în România, comparativ cu alte culturi ce prețuiesc identitatea și care conservă tezaurul simbolic? Ce îmbunătățiri pot fi aduse mediului de comunicare și criticii literare? Ce urmează, în cariera dumneavoastră, care va atinge în curând și o bornă esențială de la momentul debutului absolut: o carte nouă de poezie, o culegere de critică sau poate o abordare memorialistică? Le aștept pe toate cu un statornic interes.
Simona Grazia-Dima: - Mulțumesc pentru aprecieri și felicitările privitoare la recentul premiu, dar și pentru încrederea dumneavoastră în destinul meu scriitoricesc. Premiul acordat de revista „Argeș” este cel de-al patrulea primit din partea unei reviste. Astăzi se dau numeroase premii, eu pun preț pe acest tip de promovare numai dacă astfel se evidențiază originalitatea unei opere, importanța ei. În sine distincțiile nu au relevanță, sunt justificate exclusiv de valoare. Uneori aceasta este menționată convingător, alteori se acordă premii inflaționiste, într-o frenezie mondenă care le aplatizează din start. Ceea ce îmi încălzește sufletul este certitudinea că premiile, acesta și altele, mi-au fost conferite cu sinceritate, de oameni care au crezut în mine, în calitatea creației mele.
Problemele cuprinse în întrebare sunt complexe. Ați atins un punct nevralgic amintind de conservarea patrimoniului simbolic. În opinia mea s-ar cuveni acțiuni mult mai hotărâte în această direcție, pornind de la aspectele de bază: conservarea optimă a manuscriselor, a documentelor originale, a caselor și a obiectelor memoriale, a tot ce e revelatoriu privind cultura noastră, cunoașterea adâncită a biografiilor de creatori, documentarea susținută și continuă, prin cercetări aprofundate, monografii etc. Nu știm nici măcar diagnosticul precis al suferințelor poetului național, există câteva cărți dezvoltând ipoteze diferite. Aprecierile de ansamblu asupra unor creatori sunt grevate de aprecieri pătimașe vizând orientarea politică a celor analizați. Lucrurile trebuie discutate deschis, dar fără ură, fără condamnări retroactive. Cred că, din fericire, ne îndreptăm în această direcție, dar prea lent și cu o anume ambiguitate, chiar nehotărâre.
Într-un context mai larg, dar determinant, inclusiv pentru critica și istoria literară, nu au fost clarificate conceptele de bază ale democrației sau cele privind comunismul, fascismul, rasismul, ceea ce este nu doar regretabil, ci grav pe termen lung. Alte popoare au făptuit mai mult în acest sens, altele mai puțin. În țările cu tradiție culturală, însă, e observabilă măsura, obiectivitatea. Nu există nici atitudinea unei competitivități ieftine, autodistructive, de genul „să-i dam jos pe ăștia, ca să ne instalăm noi”.
M-ar bucura depășirea caracterului parohial, depistabil în optica unor analiști ai literaturii, axați ferm doar pe cultura noastră, nefamiliarizați cu alte spații mentale. Numai de câștigat ar avea o operă prin analizarea ei și în lumina altor filosofii sau culturi, dacă elemente de acest fel sunt conținute în text. Altminteri rezultă o minimalizare inevitabilă a contribuției unor creatori.
La finele anului trecut am publicat antologia Armura de lacrimi, răsplătită printr-un număr de comentarii pe care le socotesc de referință. Totodată, am publicat foarte recent un nou volum de poeme, Ucenicul din măr, urmând să-l introduc curând în circuit. Sper, desigur, să alcătuiesc și un nou volum de critică sau de eseuri, poate pentru la anul.
Vă mulțumesc pentru întrebările inspiratoare, formulate la o remarcabilă altitudine intelectuală.