Puţini mai știu că „Ştiinţa literaturii” (1926) a lui Mihail Dragomirescu (estetician, critic literar, universitar, membru de onoare al Academiei Române din 1938), operă pe care a avut inspiraţia să o publice în franceză (iar în ediţie franceză s-a aflat într-o variantă mult amplificată, în patru volume), nu numai că e citată de autori precum Benedetto Croce, de exemplu, dar a fost cartea după care japonezii au învăţat teoria literaturii.
În clipa în care japonezii, la începutul secolului trecut, au venit în Europa şi au vrut să vadă, să se pună la punct, să se sincronizeze cu evoluţia culturii europene, au dat peste cartea lui Mihail Dragomirescu, în franceză, şi au adoptat-o ca fiind cea mai bună sinteză pentru această disciplină. Au tradus-o şi au folosit-o acolo, la ei, în Japonia. Iar japonezii nu sunt singurii care au urmat acest traseu prin care ne-au descoperit pe noi, românii.
Peste puțin timp, se vor împlini 160 de ani de ani de la nașterea lui Mihail Dragomirescu (n. 22 martie 1868, Plătărești, Călărași – d. 25 noiembrie 1942, București).
Tardiv, dar cu recunoștință: e omul de la care am învățat multe, bunăoară, dedublarea limbajului sau cum să stăpânim (ce iluzie, totuși!) limbajul psihologic în explicarea operei de artă.
O operă teoretică ce are ca obiect capodopera, produsele genialității: “Știința literaturii” (1926).
Trebuie să recunoaștem. Înaintea unor întemeietori autohtoni precum Tudor Vianu, G. Călinescu sau D. Caracostea, Dragomirescu a fost primul nostru teoretician al literaturii. El devenea și un precursor autohton al structuralismului, oricât de controversat. Schemele, construcțiile și clasificările lui Dragomirescu pot părea azi bizare, însă rigoarea arhitecturii conceptuale și reflecția filozofică de însoțire constituie provocări cu miză epistemologică veritabilă. Nu mulți mai sunt dispuși să le asume. E greu să mai găsești azi poeticieni.
La fel, o carte a lui Marino a fost tradusă în Japonia, pe lângă traducerile lui din lumea franceză.
O explicaţie a precarităţii sintezelor de teorie literară poate fi aceea a interstiţiului comunist. Este aici o circumstanţă atenuantă dar asta nu ne foloseşte. Nu puteai să faci teorie literară în anii aceia, din ‘50 până în ‘90, fără să te raportezi la ideologia dominantă şi fără să fii aservit acestei ideologii. De aceea toată lumea a încercat să facă altceva: istorie literară, critică literară…În tot acest timp, însă, şi în libertate, alţii au construit sisteme teoretice, lumea a mers mai departe, iar noi am rămas în urmă.
Din păcate, nici nu vom mai recupera. Dorința pare că lipsește azi aproape cu desăvârșire. Iar cei care mai cred în știința literaturii se împuținează. Totul a devenit exod și război, paranteze infinite, circumstanțe favorabile falsificării istoriei.
.
Iarnă, într-un an plin de încercări cumplite. Tentații de abdicare de la rațiune. În jur, veșnice controverse radicale. Excese, ideologizări și falii.
Mi-e dor de acea “gândire întrebătoare”, pe care o teoretiza, complex și subtil, filosoful și sociologul Edgar Morin (104 ani!), cel care și-a gândit viața și și-a trăit gândirea, prețuit și invocat adesea și de Monica Lovinescu.
... Gheorghe Crăciun (Vatra, 1994, nr.3) credea că formula “poate fi una dintre cele mai bune definiții ale intelectualului: ea trece printr-o morală a reflecţiei şi a desacralizării intelectului, ea e obsedată de adevărurile lumii, şi nu de fantasmele literaturii. Intelectualul e un critic al ideologiilor şi pentru el literatura există doar în măsura în care şi ea poate fi o expresie a antidogmatismului, a nonconformismului politic, etic, existenţial.
De aceea ar trebui să spunem că Monica Lovinescu e promotoarea unei „critici a intelectului“ (artistic). Monica Lovinescu pare exclusiv preocupată de morala actului intelectual, de onestitatea şi îndreptăţirea gestului creator. Practică o critică a „primului cerc“, e un critic din antecamera criticii. E şeful de cabinet al criticii estetice, „muza sa cârtitoare“. Discursul său este unul desfăşurat în faţa porţilor purgatoriului etic şi acest discurs e exigent, spontan, liber, exact. El e colocvial pentru că e viu şi e direct pentru că în graba sa chirurgicală n-are timp de pierdut. De aici rezultă un stil simplu, fluent, aproape oral, specializat în distincţii rapide, având o certă notă de cozerie erudită, dar şi tăios, aspru, neconcesiv şi neconciliant, recurgând la formula aluzivă doar în cazurile limită”.
În vremea ideologiilor, lucrul a fost dificil. A născut ură.
Da.
Dar vremea ideologiilor s-a întors.
.
Jules Monnerot - despre care Monica Lovinescu a scris, și căruia i-a luat un interviu pentru Radio Europa Liberă (în vremea când numele lui era cenzurat în țara lui natală, Franța), și care a plătit scump dragostea sa pentru libertate - observa undeva că ,,ideologia înseamnă a transmite o boală, iar sociologia a o radiografia“. Monica Lovinescu adaugă, prin critica specială, vocația celui ce crede în terapie și, în perspectiva unor vremuri ce vor veni, în avertizare, în profilaxie.
.
Cum de mai sunt în viață?
Vorbesc cu cărțile, animalele și plantele.
Am ajuns la vârsta când oamenii cu care aș fi interesată să vorbesc s-au rărit (iar cu acești oameni speciali puteai face conversație, lucru ce a devenit o raritate în zilele noastre, când toți vorbesc și nimeni nu ascultă, într-un fel de sporovăială monomană sau un solipsism digital), iar cei care au avut cu adevărat ceva de spus s-au mutat în cărți. Pe care le-am adus lângă mine. Pentru tăcerile cu rost ale scrisului.
Cu ei vorbesc. Deși cea mai mare calitate a mea e că știu să ascult.
În seara asta, mai pe răcoare, am vizitat câteva unghere ale casei și am vorbit cu câțiva autori neliniștiți. Cu toții, apropiați sau vecini cu epoca mea de azi. S-au solidarizat într-un cor de întrebări:
- Cum de mai ești în viață?, ziceau.
- Mă mir și eu, am răspuns. Dar adevărul e că mereu sunt cu ochii pe voi.
Și sunt curioasă să văd ce urmează.
.
Luciditatea versus îngrijorările
Trei meditații pe tema salvării omenirii în criza (multi-criză) actuală:
Bertrand Russell (Viitorul omenirii și alte eseuri deloc populare, traducere de S.G. Drăgan, București, Humanitas, 2021).
Luciditatea și îngrijorările sunt combustibilul acestor meditații asupra prezentului și a viitorului. Trei teme se desprind. Sintetizez:
I. Război - Pace:
“Nu e rezonabil nici să sperăm că dacă nu se întreprinde nimic decisiv, războaiele totuși nu vor avea loc. De când lumea, ele au izbucnit din când în când și, de bună seamă, vor izbucni din nou, mai devreme sau mai târziu, în caz de omenirea nu adoptă vreun sistem care să le facă cu neputință” (p. 65).
II. Cruzime - Compasiune:
“Oricine își dă seama că orice maniac criminal va deveni și mai criminal dacă e făcut să sufere”, fiindcă „cei supuși la pedepse rareori învață să simtă bunătate față de oamenii care îi pedepsesc. ” (p. 138).
III. Fanatism - Cunoaștere rațională (dogmă - anti-dogmatism):
“Omul e un animal rațional – mie, cel puțin, așa mi s-a tot spus. Pe parcursul unei vieți îndelungate, am tot căutat dovezi în favoarea acestui enunț, dar deocamdată nu am avut norocul de a da peste ele, deși am scotocit prin numeroase țări, întinse pe trei continente. Dimpotrivă, am observat cum lumea se afundă mai departe în sminteală. Am văzut mari națiuni, aflate pe vremuri în fruntea civilizației, cum sunt duse de nas de către predicatori ale unor absurdități bombastice. Am văzut cruzimea, persecuțiile și superstițiile crescând rapid, în salturi, încât aproape că am atins punctul în care elogiul raționalității trece drept semn că persoana care-l formulează trebuie considerată o relicvă care, din păcate, a supraviețuit unei ere apuse” (p. 104).
.
Cum să reziști unei ocupații?
Cum să abordezi ocupantul (străin sau intern despotic)?
Tăcerea generează o realitate psy submarină care permite vieții să continuie, iar asupra ocupantului deversează o toxină ce îl va eroda până la stârpire.
.
Vercors. Mi-am amintit și am recitit Le silence de la mer.
Sub un pseudonim fantasy, Jean Marcel Adolphe Bruller oferă o scriitură elegantă, o estetică a clasicului bine temperat, o etică omenească dar și catharctică. Cel demonic poate fi învins: de către mecanismul abraziv al rezistenței prin muțenia toxică.
.
Intelectualii din România au ajuns într-o situație catastrofală.
În 1986, apărea la Paris volumul: Les intellectuels en France. De l’affaire Dreyfus à nos jours, ORY (Pascal) et Jean-François SIRINELLI, Armand Colin, Paris, 1986.
M-a interesat definiția dată, la vremea aceea, intelectualul (vezi p.10): “un om al culturalului, creator sau mediator, pus în situația de om politic, producător sau consumator de ideologie”.
Definiția, deși aplicabilă în Occident mai ales perioadei sfârșitului secolului al XIX-lea și marii părți a secolului XX, pare încă valabilă în România. Aici, intelectualul încă este deopotrivă creator și mentor, fiind în mare parte implicat în Educație. În ultimii ani, însă, s-a produs - prin evoluții politice accelerate - o marginalizare a intelectualilor față de toposul public al comunicării, al deciziei și al transmiterii de cunoștințe și metodologii către tineri, mai ales către aceia apți la rândul lor de a deveni intelectuali.
Este o situație catastrofală.
Volumul Intelectualii din România - Configurații culturale (Editura Mega, Cluj-Napoca, 2014), semnat de istoricul Lucian Nastasă, conține studii și documente ce interoghează multipolar fascinanta problemă a intelectualilor din România. Îl recitesc cu interes, căci actuala criză din Educație și viața publică, ce complică tabloul realității românești, scoate din nou în evidență o mega-criză de sistem ce afectează însuși viitorul nației: ea s-ar putea codifica prin “bomba intelectualilor”.