Trecutul nu mai luminează viitorul iar spiritul îşi croieşte drum prin beznă.
(Alexis de Tocqueville)
Războaiele izbucnite în Ucraina și Orentul Mijlociu în ultimii doi ani au afectat puternic scena noastră politică. Fragilitatea românească internă ieșită la lumină primejduiește în mod fatal democrația, favorizând (și desăvârșind) exercițiul restaurațiilor totalitare, ce îi conjugă dintr-o dată pe Ceaușescu și Putin.
Căutarea reperelor dreptei româneşti pare o necesitate și mai acută astăzi decât oricând, dar mereu ineficientă, scriam acum mai bine de zece ani. Concluzia de atunci și-a menținut, din păcate, actualitatea. Dreapta romantică visată (și chiar practicată asiduu, o vreme) de câțiva intelectuali din secolul trecut s-a prăbușit. Cauzele sunt constante, de peste treizeci de ani încoace. Societatea românească post-comunistă (marcată definitiv, trebuie să o spunem, de către ambele regimuri totalitare, de extremă dreaptă şi de extremă stângă, devenite neostaliniste sau măcar troțkiste, tribaliste, fundamentaliste, și care au secătuit-o în ultimii şaptezeci de ani) se comportă mai ales faţă de ideologiile de centru-dreapta şi faţă de democraţie precum un organism extrem de tarat după o boală gravă, din care, deşi a scăpat, nu poate totuşi ţâşni către vindecarea totală, ci se zbate într-o agonie prelungită. Cu prognostic rezervat.
Metabolismul tranziţiei româneşti este mult prea lent, toxic, modificat genetic, dar şi imprecis ca direcţie; în consecință, el nu poate susține trendul de funcţionare a organelor vitale ale democraţiei. Mai mult, așa-zisa dreaptă de azi, funcțională doar cu numele, nu mai avansează pe o doctrină validă, ci asigură restaurația totalitară și s-a transformat de fapt într-un regim mafiot-oligarhic de esență cvasi-putinistă (corupție, abuz, poliție politică).
Un autor interesat de problema convalescenței interminabile a dreptei - inspirat și de curentul de gândire puternic în epocă (și unicul!) ce avea în centru un simbol ca Monica Lovinescu precum și pe intelectualii cercurilor anticomuniste pro-occidentale -, a căutat acum un deceniu, la unii gânditori români celebri în epocă, câteva răspunsuri și diagnostice. Așa s-a născut cartea lui Cristian Pătrăşconiu, intitulată Repere ale dreptei româneşti. O carte-simbol. Zece interviuri realizate de autor în perioada februarie-octombrie 2010 îi aşezau laolaltă, în acel volum – editat în condiţii grafice excelente –, pe Valeriu Stoica (prefaţa şi punerea problemei), Andrei Pleşu, Al. George, Virgil Nemoianu, Neagu Djuvara, Vladimir Tismăneanu, Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Cornea, Horia-Roman Patapievici, Lucian Boia, dar şi pe Devis Grebu, într-o generoasă expunere de grafică sugestivă. Între timp, unii au ieșit din scenă sau au devenit spectatori.
Selecţia autorilor, aşa cum a fost făcută de editor, nu era nici exhaustivă, nici exclusivistă, dar propunându-şi să demonstreze că centru-dreapta românească – atât de vitregită de istoria noastră recentă – este o sferă aflată în curs de precipitare, al cărei nucleu trebuie identificat cu prudenţă şi al cărei sistem de referinţă trebuie definit cu nuanţări şi subtilităţi. Esenţa acestui proces de stabilire a unui domeniu doctrinar respectabil şi a unei integrităţi convingătoare, stă „într-un proces de limpezire, de separare a apelor de uscat, de identificare şi de recuperare a reperelor intelectuale, de delimitare a valorilor de nonvalori” (Valeriu Stoica), dar şi în „reconstruirea unei culturi româneşti a convingerilor politice amplasată într-o ambianţă politică în stare să încurajeze o angajare care nu distruge, ci sporeşte valoarea oamenilor ce intră în politică” (Andrei Pleşu). Dacă „liberalismul, aplicat ca atare, duce la o viaţă de riscuri (bunoară, e ştiut faptul că lumea artei, foarte liberală prin definiţie, e dominată de o concurenţă feroce, care poate duce până la crimă) ” (Al. George), paradigmele care întrunesc cele mai multe sufragii sunt preferate sub formă de „viziuni ale dreptei moderate, definind un proiect devenit operaţional după depăşirea perioadei postdecembriste de vulnerabilitate datorată „sclavilor revoltaţi” şi suferinţei posttotalitare” (Virgil Nemoianu). În această fază, în care „nu există nimic care să nu merite să fie spus” şi în care „mai trebuie să treacă două generaţii pentru a ne recâştiga ţara democrată visată” (Neagu Djuvara), deocamdată „dreapta este cea care şi-a făcut onest examenul de conştiinţă (însă continuă să fie foarte dezbinată)”, în timp de stânga are o mare problemă în a se reinventa!,… fiind, în acest moment, principala purtătoare a falselor valori: antiamericanism, antieuropenism, antisemitism, anticapitalism (…), iar stânga mai trebuie să-şi rezolve şi problema scheletelor din dulap, care se numesc Lenin, Troţki, Stalin sau, mai devreme, Robespierre, Marx etc.” (Vladimir Tismăneanu). Dificultăţile unei drepte sănătoase au etiologii decelabile: „lumea românească n-a fost pregătită pentru liberalism, înclinând către doctrinele mixte, social-liberale, de exemplu, dacă nu pur şi simplu social-democrate. De aici toată confuzia: măsurile liberale au fost şi mai sunt interpretate ca punând în dificultate securitatea socială a oamenilor, iar cele social-democrate nu reuşesc să schimbe cu nimic situaţia economică, oferind, aşadar, o falsă protecţie” (Nicolae Manolescu). Pe acest background al postmodernităţii comunistoide din Est, când „comunismul continuă să fie marfa ideologică ce poate fi cel mai bine vândută ca iluzie” iar „propaganda politică aferentă nu conteneşte să nege ilegitimitatea totalitarismului de extrema stângă” (Gabriel Liiceanu), se întâmplă fenomenul următor: „discursul intelectualilor de dreapta din spaţiul public românesc este foarte bine calibrat – practica de dreapta e, ca să zic aşa mult mai palidă. În partea cealaltă e invers – discurs al intelectualilor de stânga, în cel mai bun caz anemic, dar însoțit de practică strivitoare, copleşitoare!” (Cristian Pătrăşconiu); cauza acestei realităţi incomode şi lipsite de beneficii rezidă în faptul că „în realitate, politicianul român obişnuit nu e un ideolog, ci un oportunist (…) şi până la urmă, dacă ne uităm atent, reformele din România – câte s-au făcut! – au fost îndeplinite sub presiunea externă (şi nu sub cea a principiilor riguros asumate politic), în pofida declaraţiilor sforăitoare. Reactivi, nu proactivi! – iată-ne!” (Andrei Cornea). Ce ar mai fi de făcut, în aceste timpuri de complicate procese de definire a identităţii politice? Viziunea cu adevărat structurantă, spune Horia-Roman Patapievici, este aceea care, după modelul riguros oferit de modernitate, operează cu toate predeterminările: identitatea individului, identitatea politică individuală, opţiunea politică (…) Dar din păcate binomul stânga – dreapta a fost serios deformat de istorie. Un timp, aproape tot secolul al XIX-lea, stânga şi dreapta au fost simetrice. Se detestau reciproc, dar de pe poziţii de egalitate. Însă la un moment dat a intervenit un impuls de dezechilibrare, care, după crahul bursei din Viena, în 1873, a permis ascensiunea deformată a stângii. La nivel european, susţine H.-R. P., “stânga are însă un deficit mai mare de moralitate decât dreapta, deoarece dreapta şi-a făcut rechizitoriul pentru crimele dictaturilor care au invocat, întemeiat ori nu, valorile dreptei, în timp ce stânga e mândră de crimele ei, refuzând să ia act de răul cuibărit în înclinaţiile ei revoluţionare”. Scopul lumii noastre contemporane – când democraţia e încă formală şi mai fragilă decât în Occident – rămâne cvasinedeterminat (există în continuare o tentaţie autoritară, totuşi), deşi există şi un orizont de aşteptare bine definit, „acela ca societatea românească să ajungă în acelaşi punct ca societăţile occidentale, căci de asta există Europa” (Lucian Boia).
Cum, însă, asumarea ideilor liberale, de centru dreapta, ale interlocutorilor este onestă, niciunul dintre ei nu-şi propune să cadă în demagogie, deci să spună în această carte în ce direcţie merge lumea în general, nici lumea românească în particular. Noi nu avem o tradiţie suficientă de viaţă democratică, iar discuţiile libere despre critică şi şansele libertăţii eşuează mereu într-o cazuistică nesemnificativă, ce blochează iniţiativele ideologice, intelectuale individuale, dar şi pe cele doctrinare.
Actualitatea acestor dezbateri şi necesitatea găsirii de repere care să normeze filosofic şi politic direcţia dreptei şi în lumea românească reconfirmă faptul că bătălia pentru vindecarea unei societăţi după regimurile totalitare este grea. Cu atât mai mult cu cât, și în România, ca și în alte foste țări din lagărul URSS, perioada de vindecare a fost concurată de noi provocări, iar loviturile mortale au venit de la întârzierea reformelor economice, de la restaurația structurilor totalitare, de la noile războaie izbucnite, de la combinațiile hibride ale serviciilor secrete interne și externe, mixate prin partide de tip marionete și marionete de tip personalități politice.
Ne găsim exact în miezul unei situaţii definită cândva de Tocqueville astfel: « Trecutul nu mai luminează viitorul iar spiritul îşi croieşte drum prin beznă ». Dar această bătălie e însoţită de apariția unei veritabile falii adâncite de totalitarismele din Est nu numai între stânga şi dreapta, ci şi între trecut şi viitor. Cândva, Hannah Arendt, o invocă în cartea sa intitulată Opt exerciţii de gândire politică ; autoarea atribuise în mod magistral esenţa acestui proces dificil, tragic şi dureros parabolei lui Kafka : « El are doi duşmani : primul îl împinge din spate, de la origini. Al doilea blochează drumul înainte. El se luptă cu amândoi. Sigur, primul îl spirijină în lupta cu cel de al doilea pentru că vrea să-l împingă înainte, şi, în acelaşi fel, cel de-al doilea îl sprijină în lupta cu primul, întrucât îl împinge înapoi. Dar numai teoretic se întâmplă aşa. Pentru că acolo există nu doar cei doi duşmani ci şi el însuşi şi cine cunoaşte cu adevărat intenţiile lui? Aşadar, visul său este ca, odată, într-un moment de nebăgare de seamă – iar asta ar cere o noapte mai neagră decât orice noapte ce a existat vreodată – va părăsi dintr-un salt linia de bătaie şi, pe baza experienţei sale în luptă, va fi avansat la poziţia de arbitru al duşmanilor săi în lupta lor unul cu celălalt »…
Societatea românească se comportă exact precum acest personaj kafkian expus unei boli autoimune ce îşi distruge propriul organism printr-o iluzie perversă, identificându-i orice ipostază aleatorie drept inamic. Iar în cazuri rare, acolo unde răsar totuşi ceva speranţe firave de homeostazie, această boală autoimună recurge la vechea strategie a inventării duşmanului și a anihilării lui, până la propria dispariție.
Aceste remembrări - trasate prin considerațiuni mai degrabă filosofice despre eșecul unei națiuni și absurditatea destinală a ratării democrației - ar merita să fie coroborate cu mai vechiul text al lui Consantin Noica, despre cele șase maladii ale spiritului contemporan precum și cu recentul text al lui Al. Călinescu despre lumea care a luat-o razna. Istoria României se scrie azi cu o cerneală originală ce conține și absurdul lui Kafka, și imperativul categoric al lui Immanuel Kant, și psihanaliza freudiană, și dialectica unui haos al libertății fără direcție. Această cerneală, în care se așterne acest capitol tragic al irosirii, nu are nici culoare, și nici noblețe. A fost odată o lume fără iluzii...