Moto:
Nu ne mai gândim la Europa decât din Europa scufundată (Milan Kundera)
I. Misiunea României europene
La începutul anilor ‘90 (între 1992-1995), profesorul Alexandru Ciorănescu, într-unul dintre interviurile acordate pentru Radio Europa Liberă realizate de Crisula Ștefănescu, declara că “Viitorul României depinde numai de ea. Destinul României este cel pe care-l spune istoria. România a avut întotdeauna un rol în istoria europeană. A avut un rol și de victimă pentru că a fost întotdeauna, cum spunea Lucien Romier pe la 1930, la răspântia imperiilor. Imperiile sunt moarte. Turcia, Austro-Ungaria, Rusia. Acestea sunt imperiile moarte care au otrăvit viața noastră națională. Acum suntem o țară liberă, o țară care are mijloacele de a trăi independent. Misiunea României este, rămâne, o misiune europeană”.
Dar o tectonică subtilă și o seismicitate geopolitică acută au început să scoată la lumină și să reactiveze falii străvechi, dublate de recuzita de propagandă și de imaginar a vechilor imperii. Intră din nou pe rol instanța primejdioasă a declarațiilor și a proiectării unui viitor incert.
Tonul și miza aserțiunii profesorului Ciorănescu îmi amintesc de cuvintele despre Europa formulate recent de Andrei Vieru, într-un context asemănător: “Europenii s-au hotărât să nu se mai sinchisească de trecutul lor – poate numai pentru a se autoînvinui. Și totuși, ca demni urmași ai vechilor greci, ar trebui s-o știm: cuvântul “vină” e legat de Oedip. Nu e deci de mirare că ne aflăm în plin scenariu oedipian: dorind cu orice preț să ne descotorosim de propriul nostru destin, ne azvârlim, fără s-o știm, chiar în gearele sale”.
II. Intelectualii autentici
Dar o Românie cu misiune europeană reușită nu poate funcționa fără intelectuali autentici. Europa, în primul rând, ar trebui să-i aibă.
E criză de intelectuali autentici și vizibili, în zilele noastre. Și în Europa, și în România.
Una dintre cele mai frumoase definiții date intelectualului autentic o găsim la Elena Siupiur, cercetătoare la Institutul de Studii Sud Est Europene din București, într-un interviu acordat Crisulei Ștefănescu:
“Intelectualul este într-un fel cea mai generoasă componentă a unei societăți, pentru că este expresia, este starea pe care și-o dorește umanitatea dintotdeauna. Este starea conștientă a cunoașterii și a rațiunii. Cultura, cunoașterea, rațiunea te fac puternic și ființa umană autentic puternică este generoasă. Intelectualul este copilul culturii și este, ca atare, spirit critic, spirit inovator, spirit creator, întruchipează profesionalismul și anti-dogmatismul. Acțiunea lui culturală și politică este întotdeauna creatoare, inovatoare. Și am numit calitățile intelectualului autentic.
Intelectualul fiind înzestrat cu calitățile de mai sus și care-i vin din cultură, puterea lui morală nu poate fi distrusă de mizeria materială. Intelectualul este incompatibil cu dogma, cu inflexibilitatea, cu spiritul necritic, paramilitar, cu ignoranța și brutalitatea. Iar acum am numit câteva din trăsăturile esențiale ale dictaturii.
Intelectualul nu găsește armele legale pentru a învinge și distruge dictatura, refractară total la cunoaștere. Ori cultura și cunoașterea sunt armele principale ale intelectualului, arme care, practic, în dictatură, sunt ilegale. De aici decurge puterea și slăbiciunea intelectualului.
Slăbiciunea intelectualului vine din faptul că el își pune în permanență întrebări și și în permanență se îndoiește de tot, inclusiv de propria persoană. Pentru că intelectualul, în mod paradoxal, poartă în el o imensă putere și o egală fragilitate, vulnerabilitate. Două dimensiuni de care dictatorii și dictaturile se tem în egală măsură și se folosesc totodată.
Pentru puterea lor, de care am vorbit, intelectualii sunt urâți și temuți de dictatori: și orice dictatură din secolul al-XX-lea și-a început cariera, ca să spunem așa, prin înlăturarea și chiar suprimarea morală și fizică, prin îndepărtarea din drumul său a intelectualilor, care devin în orice dictatură elementul dizolvant, demascator al acesteia. Marginalizarea sau îndepărtarea prin diferite metode a intelectualilor este întotdeauna semnul instalării totalitarismului.”
III. Europa și Rusia
Chestiunea Europei, privită în tandem cu aceea a României, revine în istorie ca un bulgăre care a generat – din nou – o avalanșă. România, pământ brăzdat de vechi trasee sângeroase de luptă, situată geografic între Europa occidentală și Imperiul Rus sau cel al Sovietelor, își poate revizita și redefini europenitatea printr-un test-text superb aparținând unui intelectual autentic, pursânge, anume Emil Cioran, care descrie Rusia printr-o radiografie fără egal, apreciată la superlativ pentru unicitatea ei și de către prozatorul și eseistul Milan Kundera.
“Fie că le-a provocat, fie că le-a îndurat, Rusia nu s-a mulțumit niciodată cu nenorociri mediocre. La fel va fi și pe viitor. Ea se va revărsa peste Europa dintr-o fatalitate fizică, din automatismul masei sale, din preaplinul vitalității sale morbide, atât de prielnică zămislirii unui imperiu (în care se întrupează totdeauna megalomania unei națiuni), din acea sănătate numai a ei, plină de neprevazut, de spaime și de enigme, pusă în slujba unei idei mesianice, germene și prefigurare de cuceriri. (...)
Va fi Rusia în stare să-și realizeze visul imperiului universal? Este o eventualitate, dar nu o certitudine; în schimb, e cert că poate cuceri și anexa întreaga Europă, și chiar o va face, fie și numai pentru a liniști restul lumii... Se mulțumește cu atât de puțin! Vreți o dovadă mai convingătoare de modestie, de moderație? O bucățică de continent... Deocamdată, o soarbe din ochi, la fel cum mongolii priviseră China și turcii Bizanțul, cu diferența, totuși, că a asimilat deja numeroase valori occidentale, în timp ce hoardele tătare sau otomane nu aveau asupra viitoarelor victime decât o superioritate pur materială. Este desigur regretabil că Rusia nu a trecut prin Renaștere: de aici i se trag toate scăderile. Însă, cu darul ei de-a arde etapele, într-un secol, poate și mai puțin, va fi la fel de rafinată și la fel de vulnerabilă ca acest Occident ajuns la un nivel de civilizație ce nu se poate depăși decît coborând. (...)
... Ah, Rusia și virusul libertății...Vocația pustiirii, a harababurii lăuntrice, atracția pentru un univers asemenea unui ospiciu în flăcări, sarcasmul cu care privesc dezastrele consumate sau iminente, acreala, trândăvia de insomniac ori de asasin - oare o atât de bogată și grea ereditate, moștenirea celor ce vin de acolo, să fie chiar nimic? “Sufletul” care-i apasă ca un blestem e chiar dovada că mai păstrează resturi de sălbăticie. Orgolioși și pustiiți, ar vrea sa-i fulgere gloria, setea de glorie fiind inseparabilă de voința afirmării și prăbușirii, de chemarea unui crepuscul rapid. Vorbele lor sunt aspre și violente, cu tonuri crude și uneori abjecte: o mie de motive îi silesc să strige mai tare decât toți acești civilizați pe buzele cărora strigătul s-a sleit. Sunt ultimii “primitivi” ai Europei, și poate că-i vor da un nou impuls; va fi, în ochii ei, o ultimă umilire. Și totuși, dacă Sud-estul e atât de cumplit, de ce, părăsindu-l pentru partea aceasta a lumii, ai sentimentul unei căderi - e drept, voluptuoase - în gol?”
IV. O nouă solidaritate a ființelor vs. declinul indignării
La fel ca acești intelectuali autentici și străluciți, pomeniți mai sus (Ciorănescu, Cioran, Kundera, Siupiur, care presimt și descriu măștile totalitarismului ce amenință Europa – implicit și România –), un alt gânditor și intelectual european, anume Salvador de Madariaga medita, simultan și separat, la chestiuni similare, vorbind despre declinul indignării (le déclin de l’indignation) ca despre un indice prodromal și un semn caracteristic al vremurilor noastre : “On s’indignait encore en 1927. Mais le monde commençait déjà à s’enfoncer dans la dépravation morale où il sombre encore, sous l’influence du cynisme révolutionnaire de Lénine, qui aboutit aux horreurs de Staline et aux abominations de Hitler».
Precursor al ideii de unificare europeană, vizionar al europenismului constructiv, artizan al vectorilor intelectuali despre Europa ca geografie a posibilităților, diplomatul și scriitorul Salvador de Madariaga elaborase, totuși, și o hartă a nuanțelor politice: Nord = ură, Sud = război, Est = provocare, Vest = dispreț. Iată, așadar, o hartă mentală în care toate coordonatele sunt „locuri interzise”, teritoriul este restrâns la o proiecție interiorizată către viitor. A crede în fezabilitatea unei astfel de proiecții a devenit, în perspectiva intelectualului autentic Madariaga, nu doar cel mai accesibil mod de a trăi, ci și singurul posibil. În plus, asta a fost, cu siguranță, harta unui exil politic, dar și planul unui scenarist angajat într-un viitor plin de speranță, posibil dar nu și probabil.
Acest sentiment de retragere în interiorul sinelui a definit experiența sa de a trăi de departe consecințele represive ale unui regim autoritar. Este chiar tema exilaților de astăzi. Acest lucru părea să ducă la construirea unui spațiu amânat, imaginar, unde exilul nu ar fi neapărat necesar; unde mișcarea liberă (și revenirea la rădăcinile cuiva) nu ar aparține unui spațiu populat de amenințări și unde libertatea de exprimare nu ar fi supusă variabilelor arbitrare ale supunerii brutale .
Madariaga a reprezentat sublim ideea fructificării curentelor politice (vânturile înnoirii), ca energie binefăcătoare de acțiune, pentru a îmbunătăți condiția umană în Europa: „Vânturile celor patru direcții ale Europei se topesc într-o singură armonie de influenţe şi o atmosferă comprehensivă.
Sudul bun și luminos întâlnește Nordul activ și cenușiu, Estul cordial și spiritual și Occidentul intelectual și critic”. Conceptul actual de Integrare Regională Comparată era metaforic descris de Madariaga cu aceste cuvinte: „Râul lung reflectă toate aceste dimensiuni și se îndreaptă spre Marea Neagră, deschizând perspective asiatice.” Asia, la marginea Europei, a fost de obicei percepută de Madariaga ca un exemplu de conversație pentru procese de integrare mai mari decât continentele, printr-o contiguitate geografică prin care se extind potențiale parteneriate. Pe scurt, conceptul lui Madariaga de „Solidaritate a ființelor”, s-a concentrat direct pe modul de consolidare a legăturilor la toate nivelurile și prin integrarea structurilor pe mai multe paliere, o perspectivă care rezonează profund cu prezentul nostru transdisciplinar în ceea ce privește creșterea interconexiunilor și a interdependenței globale. Noua solidaritate a ființelor pare a fi antidotul ideal pentru a ne salva de noi înșine, într-un moment istoric în care pare că ne-am rătăcit.