Un medalion de platină, la gâtul Reginei spiritului românesc
Acum 20 de ani, în noiembrie, apărea numărul 4/ 2003 al revistei Hyperion, despre care Al. Cistelecan avea să scrie, în revista Vatra, nr. 11-12/ 2003, Anul 33, p.191 (rubrica talmeș-balmeș): “numărul 4 al Hyperionului de Botoșani e un număr dedicat, aproape în întregime, doamnei Monica Lovinescu, începând chiar de la editorialul lui Gellu Dorian (“Lume multă, oameni puțini”).
Despre opera, scrisă și vorbită, a doamnei Lovinescu – și mai ales despre semnificația destinului care e Monica Lovinescu – vorbesc în acest număr Adrian Alui Gheorghe, Gheorghe Grigurcu, Alex Ștefănescu, Mircea A. Diaconu, Luca Pițu, Ștefan Borbély, Liviu Ioan Stoiciu, Lucian Vasiliu, Mihail Gălățanu și Mihaela Albu, într-un grupaj realizat de Angela Furtună și Gellu Dorian. E un număr de sărbătoare, firește, dar mai degrabă unul de referință decât unul festiv (Al.C) ”.
Semnalul lui Al. Cistelecan publicat în revista Vatra nu consemna și circumstanțele tragice (pentru mine) în care fusese redactat acest Medalion Monica Lovinescu din Hyperion, pe care îl lăudaseră, după lectură, și Mircea Mihăieș la Orizont în Timișoara, și Cronicarul României literare.
Pe scurt, relatarea de mai jos devoalează în mod sugestiv o lungă istorie de refuz public și instituțional, de persecuție și respingere a Monicilor (Monica Lovinescu și Virgil Ierunca), petrecută mult timp și după căderea dictaturii lui Ceaușescu, mai ales în Moldova (unde cei doi fuseseră tratați cu ostilitate și la Iași, și la Fălticeni și Suceava, în clipele revenirilor lor acasă (1990, 1993)). Acest refuz a reprezentat sistematic o atitudine de stat, de partide, de medii academice oficiale și de media, de instituții de cultură; era un refuz-port-drapel apărat cu strășnicie de emanații Republicii Socialiste România deveniți peste noapte democratizatori (deși mai degrabă frânari ai democrației), mulți dintre ei fiind azi cadre de nădejde ai partidelor de la putere, ce continuă liniile de propagandă și politica tribalist-ultranaționalistă anti-cosmopolită și anti-exilul antitotalitar.
Cu câteva luni înainte de apariția la Hyperion a Medalionului meu dedicat Monicăi Lovinescu cu prilejul împlinirii vârstei de 80 de ani, fusesm dată afară fără preaviz din redacțiea Bucovinei Literare. Totul venea după cinci ani de lucru destoinic la această revistă, petrecându-se în urma unui denunț calomnios, făcut la organele de partid și de stat din epocă (aceleași, ca și înainte de 1989), de către conducerea revistei de la vremea aceea (scriitorii C. Arcu, Ion Beldeanu, Nicolae Cîrlan, Onu Cazan, vechi culturnici ai PCR, presei comuniste și cooperativei Ochiul și Timpanul). Înscenarea pusă la cale împotriva mea (dar mai ales a Monicăi Lovinescu, încă în vață, la Paris) venea după ce, la ședința de redacție din februarie 2003, propusesem conducerii ca Bucovina Literară să realizeze prin mine un Medalion Monica Lovinescu: în aprilie,scriitoarea urma să împlinească vârsta de 80 de ani. Reacția violentă a culturnicilor a fost de respingere a propunerii mele (“Nu publicăm noi așa ceva! – Ce-a scris, băi, Lovineasca asta?”, apoi de excludere și prigonire a mea din acea zonă a țării (fenomenul nu s-a epuizat nici până azi, pe toată durata veritabilei Restaurații totalitare ce a urmat).
Gellu Dorian, aflând la Botoșani despre prigonirea mea (și mai ales, din nou, a Monicăi Lovinescu), mi-a scris deîndată, concis și amical (nu ne prea cunoșteam, deși ne recunoașteam valoarea și ne stimam de la distanță (amândoi eram publicați de România literară) - căci doi poeți de anvergura noastră sunt deja prea mult, pentru un Nord cu o Poezie legendară). Deși nu ne știam, reacția lui de a susține demersul meu a fost rapidă și tocmai de aceea am apreciat enorm elanul său de a apăra simbolic un titan al României, cum a fost Monica Lovinescu. M-a invitat necondiționat să realizez Medalionul la el, la Hyperion, apoi să colaborez mai departe în redacția botoșăneană. Ceea ce am și făcut.
În acel an, după teroarea îndurată din partea agenților cuibăriți în redacția Bucovinei Literare, am pus bazele proiectului Zilele Monica Lovinescu. Au urmat și cele trei cărți de cercetare și hermeneutică , zeci de articole și comunicări, o a patra carte pe drum. Pentru mine, ca scriitoare româncă, era evident că regimul totalitar – care o interzicea din nou, și încă prin intermediul unor scriitori, pe Monica Lovinescu, și în anul 2003 – continua să fie activ, să interzică unii autori incomozi, să cenzureze, să persecute, să submineze libertatea de expresie. O țară NATO și candidând la UE nu putea fi astfel, gândeam.
Trei portete de colecție: Irina Mavrodin, Paul Barbăneagră, Paul Goma despre Monica Lovinescu și Virgil Ierunca
Aceste trei portrete, mai puțin cunoscute, îmi vin în minte azi, la Centenarul nașterii Monicăi Lovinescu. Le evoc întru amintirea unor români excepționali, adevărate modele.
I. Primul este realizat de Irina Mavrodin : “pentru mine, Monica Lovinescu a fost mai întâi o voce, obsedantă prin acest incipit, mai întemeietor poate, prin impactul lui ușor misterios, dar cu o mare încărcătură de speranță.
O voce care, fără chip fiind, mă obliga să o ascult cu mai mare atenție, să-i deslușesc toate nuanțele, când de o aroganță aurie, aristocratică, parcă ușor detașată de toate micile meschinării lumești, când purtătoare de o mare energie bine stăpânită, sumbră precum un cer prevestitor de furtună.
Arogantă. Aristocratică. Princiară. Regală. Cu oricare dintre aceste epitete putea fi definită vocea, dar, cred, mai ales, cu toate laolaltă. O voce arogantă? Da, de o aroganță culturală, livrescă, educată parcă într-o familie de boieri români de altădată, de boieri ai spiritului. O voce prin ale cărei inflexiuni se exprimau o atitudine și o situare în lume. Vocea unei conștiințe modelate de multiple experiențe limită. Vocea aceasta avea un nume prin care răsuna întreaga istorie a literaturii române: Monica Lovinescu.”
II. Al doilea portret făcut Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca e realizat de Paul Barbăneagră (în dialog cu Sanda Nițescu) : “Monica Lovinescu încarna, cu înțelepciunea ei, memoria pe care exilul ținea să o ducă mai departe, încarna acele valori care, dacă nu am fi avut norocul acestor Sfinți (Monicii, n.m.), s-ar fi putut banaliza într-o anumită măsură. Au reușit să impună o anumită rigoare, și asta, mai ales datorită Monicăi. Nu puteai să trăiești în exil, nu puteai să invoci atitudini de ordin politic, uman, moral, și să spui “sunt în exil”, fără să pomenești de aceste personaje de referință. Pe urmă, nu se poate vorbi de Monica fără să vorbești de Virgil, ei alcătuiau un cuplu care amintea de un personaj pe nume Janus, acel personaj cu două fețe.
Ei erau nu numai o prezență simbolică, ci o prezență meta-existențială, nu puteam să concepem exilul, și până la urmă să concepem ființa neamului nostru, fără existența acestor două personaje de referință. Energia răscolitoare a Monicăi Lovinescu ne obliga să scoatem din noi tot ce aveam mai bun.
Într-un fel, Exilul și-a dat sufletul când a murit Monica Lovinescu. Noi învățasem să ne depășim, să luptăm, invocând tot ceea ce făcuseră sau spuseseră amândoi, adică erau pentru noi un îndemn continuu.”
III. Al treilea, dar deloc cel din urmă, este portretul indirect ce decurge dintr-un text semnat de Paul Goma . Într-unul din romanele memorialistice, meditează asupra cauzei – paradoxală pentru mulți! – pentru care regimul de la București era centrat pe distrugerea prioritară a Monicilor, care însă se ocupau numai de emisiuni culturale, și nu erau comentatori politici. Paul Goma își amintește: “m-au întrebat unii ziariști cum se explică încrâncenarea autorităților de la București împotriva celor care, la Europa Liberă, fac emisiuni culturale-literare:
- Însemnează că emisiunile pur politice nu-i deranjează?
- Îi deranjează, le-am răspuns. Dar nu-i dor, ca cele culturale.
- Și, totuși, nu intelectualii, nu scriitorii s-au manifestat, în România, ci muncitorii.
Mi-a fost greu să le explic (și imposibil să-i conving) că Europa Liberă are, în România, nu doar rolul de a informa (îi informează și pe bulgari, pe ruși, pe cehi – polonezii și ungurii având alte surse), dar mai ales acela de a moraliza activ. Emisiunile Monicăi și ale lui Virgil (în jur de 100 de minute pe săptămână din totalul de vreo 5 500) sunt, în principiu, adresate unei minorități, unei elite – oamenilor de carte, în general, autorilor de cărți, în special. Nu sunt emisiuni “populare” și în niciun caz popularizatoare – și totuși, totuși...le ascultă și muncitorii, și țăranii, și funcționarii, și tinerii. Sunt ascultate și informațiile, desigur, “atâta timp cât Occidentul se va lăsa dus de nas de către sovietici”, care informații sunt însă pasive. Dar adevăratele noutăți sunt evenimentele din interiorul Lagărului – manifestații, arestări, difuzări de materiale dușmănoase, greve, și evident iarăși arestări – din țările vecine. Totuși ele nu instigă la acțiune...
Ceea ce însă îi doare, pe cei de la București (și din cauza asta încearcă să stârpească, să smulgă rădăcina răului) este faptul că viperele de la Europa Liberă stropesc cu venin realizările noastre pe plan cultural-educativ. Și îi doare nu atât faptul că viperele critică (deși Antologia Rușinii redactată de Virgil a salubrizat o bună parte din intelighenția românească-oare?), cât mai ales faptul că laudă acele cărți și acei autori care nu fac (sau nu mai fac) concesii, nici estetice, nici etice. Or, curajul recunoscut îndeamnă la perseverare”.
Pentru a construi o graniță netă între “buni” și „răi” a fost necesar ca Monicii să se sacrifice, trăind departe deși acasă, numai și numai pentru România.