New York, New York
- Vino la New York, mi-a spus Norman Manea, la despărțire. Amândoi aveam lacrimi în ochi. Simțeam că el se afla acasă pentru ultima oară. Mama își dormea veșnicia în pământul Bucovinei, de al cărei farmec nu ne putem apăra. Dar fiul nu ajunsese la inima fraților bucovineni. Cărțile sale fuseseră demonizate sau ocultate de către oamenii de bine ai locului, mulți fiind autori și cărturari mândri că sunt de fibră “ortodoxist-patriotică”.
- Aș veni, dacă aș mai avea 50 de ani, la fel ca tine, în 1986, când ai plecat în exil!, i-am răspuns lui Norman.
Dar eu aveam, pe atunci, deja 59. Și eram exilatul perpetuu, în interioarele labirintice ale Rezistenței. Cumva, mă osificasem în oceanul de ură din țărișoara, ocean devenit un fel de perpetuum mobile ce te energizează împotriva toxinelor societății, un motor care te face să prețuiești și mai mult libertatea și să lupți pentru ea cu ocupantul (fie el și neaoș), atunci când îți vezi mereu viața amenințată și poporul obidit.
Iar Norman plecase din România trist și prigonit. Plecarea sa se asemăna cu aceea a lui Arnold Daghani sau a savantului Moses Gaster, cel care striga Trăiască România!, pe peronul Gării de Nord, în timp ce fusese alungat cu ură din țara și cultura pe care le slujise la cele mai înalte cote de excelență, , .
A scrie, a rezista. În exil, ca exilat, în limba română exilată. Acasă, ca exilat, în limba română exilată. În vremuri când cultura oficială devine din nou o ghilotină ce retează, prin limba de lemn și propaganda, virtuțile umanității și frumusețea universală a Omului salvat.
România și istoriile: prigoană și excelență
... Ultima oară când ne-am văzut și ne-am vorbit, așadar, a fost în Bucovina, la Suceava. Era pe 19 mai 2016.
La Biblioteca Bucovinei, unde lucram la vremea aceea, reușisem să-l am ca invitat, în carne și oase, în cadrul proiectului meu intitulat “In honorem Norman Manea, la împlinirea vârstei de 80 de ani”. Începând de prin 2003, scrisesem și publicasem multe studii, articole și organizasem multe evenimente dedicate operei sale, istoriei evreilor din Bucovina, contribuțiilor lor la cultura din Bucovina și România, cât și la cea universală.
Pe tot parcursul anului 2016, am derulat mai multe evenimente sub marca proiectului meu Anul 2016 – Norman Manea – 80 . Toate au fost organizate în calitatea mea nu numai de om de bibliotecă, ci și de scriitoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România, titular al unor rubrici de autor în periodice naționale ale breslei sau la periodice românești din străinătate. Onoram, astfel, prin cercetare și comunicare, și pe alți mari scriitori români, din țară sau din exil. Între aceștia, Norman Manea. În luna mai, ne-am bucurat de prezența sa. Există și o înregistrare fidelă a evenimentului, de către cotidianul local Monitorul de Suceava: https://video.monitorulsv.ro/play/9F74A73E385FA8A6FD14
“2016 cu Norman Manea” a însemnat, pentru mine, ca și în alți ani: colocvii, prezentări de carte, expoziții de carte și documente, vizionări de filme, conferințe. Toate, la Bibliotecă, instituție a Consiliului Județean. Cu alte cuvinte, Norman Manea era celebrat prin inițiativa mea acasă la el, la nivel de instituție de stat, locală. Dar niciodată nu fusese celebrat și la nivel universitar local, din cauza puternicului antisemitism moldovenesc și mai ales bucovinean pe care îl slujeau cu pasiune conducătorii instituțiilor și cei ai politicii zonale, mulți dintre ei fiind pitiți în mediul academic cu rol de far și de busolă a orientării politice. Universitatea locală l-a repudiat mereu pe Norman Manea. Chiar la el acasă. În 2008, după acordarea titlului DHC de către Universitatea București și Universitatea Babeș Bolyai din Cluj, i-am scris fostului decan de la Litere din USV, Mircea A. Diaconu, adresându-i cererea de a-l invita pe Norman Manea și de a i se acorda titlul de Doctor Honoris Causa și la Suceava, în orașul lui natal. Dar propunerea mea fusese respinsă de către acest gânditor gândirist. Care cultivase ideile în numeroși ucenici. În anul 2012, și Universitatea Alexandru Ioan Cuza UAIC îl invită pe Norman Manea și îi acordă titlul de DHC. Un Laudatio aduce recunoașterea binemeritată .
Nucleul antisemit din universitatea suceveană, însă, era fortificat prin universitari istorici ultranaționaliști antisemiți, ca istoricul Mihai Iacobescu sau ca fostul general de spionaj și ambasador al României la ONU până în 1978, Ion Datcu, alias Gheorghi Prisăcaru, parlamentar de Suceava și decan (în ciuda calității de ofițer de securitate, cu misiuni de lichidare a disidenței în Vest) la Administrație Publică în USV, plus prietenii și aghiotanții oficiali ai acestuia (mulți scriitori, politicieni, sereiști, si(n)ecuriști, profesori și agenți acoperiți sau activi). Mă izbisem mereu de ei, căci demersurile mele pentru democrație autentică și pentru părăsirea teritoriului ideologiilor radicale fusese declarat ca fiind dușmănos, antiromânesc, anti-național. Însuși scriitorincului (Vintilă.O. Al.), căruia i s-a încredințat misiunea de a conduce “cu patriotism” destinele comunității locale și ale revistei literare locale, i se percepuseră garanții de “moralitate” tradiționalist localistă: un doctorat pe un savant legionar (Brăileanu Tr.), fost ministru al Educației, Atelor și Cultelor din guvernul Antonescu, ce fusese actor decizional în guvernul extremist antisemit și membru fondator al Senatului legionar.
Rămăsesem singură, chiar vânată, amenințată cu arestarea și dată afară (2003, 2010, prin ordin politic-ocult), dar față în față și înfruntând oameni al căror anacronism refuzam să-l accept. Eu chiar am vrut să ne construim o țară ca afară. De aceea am și rămas în țară. Dar nu crezusem că tocmai intelectualitatea și autorii vor da dovadă de o inerție atât de mare. Iar loviturile pe care eu le primisem (prin calomnii, limojări, acțiuni de poliție politică, distrugerea receptării și a imaginii mele) pentru a fi determinată să abandonez, în Bucovina natală, proiectele mele dedicate lui Norman Manea, Monicăi Lovinescu, Paul Celan – ca să nu dau decât trei dintre numele de confrați scriitori de care este legată activitatea mea – au fost concertate și nicio clipă abandonate de către autorități, oficiali și Rețeaua lor.
Pe de altă parte, la nivelul cel mai reprezentativ, la București, istoricii, critica și taxinomiile românești s-au urnit extrem de greoi. Răzvan Voncu argumentează că “toate operele lexicografice și istoriografice românești majore de după 1989, ca Dicționarul scriitorilor români coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu, Dicționarul general al literaturii române, editat de Academia Română, Enciclopedia exilului literar românesc, de Florin Manolescu, sau Istoria critică a literaturii române, de Nicolae Manolescu, prezintă lacune obiective, imputabile acestor circumstanțe politice nefericite, lacune care se cer, însă, completate de urgență. Întrucât, în absența acestei documentări, este dificil de argumentat cum se cuvine existența unei autentice tradiții literare românești” și în alte spații geografice.
Patrii critice – patrii emoționale
Norman Manea însuși îi scrisese despre lucruri de felul acesta, în 1994, profesorului Mircea Zaciu. Intuise și remarcase inițierea unui curent ostil în țară, în ciuda asumpțiilor guvernelor de atunci pentru integrarea în Lumea Liberă, ceea ce eu aveam să resimt, dincoace, pe deplin, drept o Restaurație a structurilor totalitare vechi. Am și scris adesea despre fenomen, am și încasat lovituri pentru acest spirit critic vertical, plătind cu opera mea și cu viața. Spre deosebire de Norman, care era deja la New York, eu rămăsesem captivă. Era perioada când M.Z. aduna din toată lumea materiale pentru includerea scriitorilor români, din țară sau din exil, în paginile Dicționarului său DSR. Din Statele Unite, Norman îi răspunsese : “M-am bucurat să reluăm contactul. Relația cu România (și cu românii, să spun...) devine tot mai dificilă, când nu de-a dreptul apăsătoare. Se pare că s-a produs o iremediabilă înveninare a dialogului dintre exilați și cei din țară, dacă nu chiar o mai profundă alterare a stării sufletești și intelectuale, în grelele condiții ale „tranziției” către niciunde”.
Ostilitatea descrisă aici de Norman Manea era punctual legată de metabolismul noilor mișcări ce aveau loc în lumea noastră literară, aflată la început de drum într-o democrație originală. Contactul României, dependentă de drogul concesiilor, cu urgența aplicării spiritului critic occidental nu era privit cu bunăvoință. Pe de o parte, Monica Lovinescu, unul dintre spiritele critice importante, și a cărei operă începe să fie publicată, făcea apel la relecturile critice, pentru ca taxonomiile literaturii române să se alinieze astfel la standardele firești, ale Occidentului, în ceea ce privește canonul, dezideologizarea de după totalitarism și respectul pentru valoare. Pe de altă parte, Norman Manea, tot un glocal puternic și un spirit critic curajos, afirmând și el misiunea intelectualului critic cu discurs civic, în eseul său Felix culpa (publicat prima dată în 1991 în SUA, dar tradus apoi în toate limbile de circulație) , inițiază curajos discuția publică asupra trecutului politic, din tinerețe și ascuns antum, al lui Mircea Eliade.
O adevărată explozie a urmat, în societatea românească, iar împotriva lui Norman Manea, un nemeritat torent de respingere și ură. Societatea noastră, care fusese închisă timp de decenii în interiorul unei Românii a dirijismului și a spălării creierului, nu putea accepta ușor faptul că dezbaterile publice privind fascinația pentru extremism și terorismul de stat au nu numai rolul de a revigora o sănătate morală, dar și pe acela de a demonstra că uneori autorii de capodopere pot fi, ca oameni, inapți pentru excelența morală. Abia acum începea să se vorbească și în România despre Holocaust și despre Gulag, fie separat, fie împreună, iar avalanșa dezvăluirilor născuse falii și seisme, cutremurând mediile ce colcăiau de lașitate și colaboraționisme de toate culorile.
Ceasul inițierii detabuizărilor făcuse să bată gongul deschiderii unei Cutii a Pandorei. Înveninarea a însoțit mereu, de atunci, lupta dintre adevăr și minciună, dintre adevăruri și falsuri, dintre oamenii separați de standarde etice antinomice: unii, care fugeau de răspundere și nu doreau să cedeze puterea – ceilalți, care doreau mai multă sinceritate, axiologie și meritocrație. O luptă canibală, care încă se dă într-o lume ce părăsise totalitarismele prin jocuri politice și militare suspecte și prin emanați, dar în care structurile de putere se înscăunaseră în mod histrionic și barbar, fără lustrație.
Primele succese au fost însă înregistrate în anii 2005 și 2008, când România elaborează, prin comisii prezidențiale și participări științifice notabile, Raportul pe Holocaust și, respectiv, Raportul de Condamnare a Comunismului. Puținii scriitori curajoși fuseseră, de fapt, cei care se sacrificaseră. Ne-am întâlnit, pe această scală a conștiinței.
Farmec și adevăruri
Imre Kertesz constatase că „Farmecul deosebit al cărţilor lui Norman Manea stă în discernământul acestuia, în dezvăluirea, aproape cu puterea unei mărturisiri, a felului în care marginalizarea, permanentul refugiu, lipsa de patrie devin forme naturale pentru omul epocii noastre”.
Opera sa este rodul unei permanente trăiri a stării de prigoană dar și de fidelitate pentru rezolvarea conflictelor născute din contradicțiile rapide și accelerate ale modernității. Scriitorul Norman Manea rămâne atât un portretist al țării natale din perioadele ei tulburi, cât și un vizionar al șanselor de reparație și de reconstrucție. Bunul român se întâlnește fericit cu cetățeanul lumii.
În lucrarea colectivă Le Grand Tour - Autoportrait de l’Europe par ses écrivains , de Olivier Guez, Norman Manea prezintă – de data aceasta mai detașat –, și aproape teoretizând didactic, o Bucovină în care temele care polarizaseră cândva critica (teme ca naționalismul românesc radical și managementul trecutului și al traumelor istorice: Holocaust, Gulag etc.) apar în tonalități mai estompate. Din teme tragice și vii, ce afectaseră în epocă însăși existența autorului, ele au devenit acum istorie. Bucovina, ca placentă a literaturii române, și Cernăuțiul, ca Ierusalim cultural, dar și primejdia de a nu reacțona în fața ascensiunii extremismului xenofob și a vigoarei doctrinelor radicale: toate acestea devin, în eseul lui Norman Manea din volumul colectiv, semnale de alarmă în privința lumii de azi, ce este confruntată, din nou, cu aceleași amenințări.
Moldova istorică, totuși, mustește de un spirit tradiționalist neschimbat. Un spirit ce face din nou victime. Un cunoscut istoric ce călătorise de la Bruxelles la Iași la un Colocviu Internațional remarca recent că a fost uluit să întâlnească în Universitate studenți ce încă susțin sus și tare că Antonescu nu a fost antisemit; tot el observă că Biserica Ortodoxă e tot mai târâtă pe panta extremismelor de dreapta, gestionând chiar publicații de orientare nu numai antimasonică sau anticomunistă, dar și antisemită sau antieuropeană.
Literatura universală prin vadul limbii române
Norman Manea a rămas mereu în dialog cu România natală și cu limba română. Exilul său este, după cum singur recunoaște, o traumă și un privilegiu, în același timp. A adus Bucovinei natale mult bine și nenumărate daruri. Dar actuala galerie de intelectuali și lideri ai zonei nu s-a ridicat la nivelul de conștiință și de stil al personalității unui fiu genial al locului, care înseamnă deopotrivă valoare, libertate și demnitate. Probabil, reîntâlnirea gânditorului și scriitorului Norman Manea cu inima locurilor natale se va produce în generația următoare – generația altor exilați alungați de acasă, la fel ca marele scriitor sucevean – , și care va reveni la vatră după ce va fi primit botezul universalității, numai după ce a rătăcit întristată și disperată prin lume. Abia această generație va ști să prețuiască faptul că Norman Manea este unul dintre cei mai importanți și autentici autori ai României din toate timpurile, fiind printre scriitorii cei mai traduși din limba română (în care scrie) în toate limbile de circulație internațională, candidat susținut oficial de România pentru Premiul Nobel pentru Literatură (alături de Mircea Cărtărescu, Varujan Vosganian sau Nicolae Breban).
Născut în Bucovina, la Suceava, unde șocurile absurdului (cf. Leon Volovici) l-au urmărit pas cu pas și unde i s-a refuzat recunoașterea academică și scena publică (nimeni nu-i profet în țara lui, îmi spunea scriitorul, la despărțire, pe 19 mai 2016), Norman Manea a dus în lume un notabil mesaj umanist și o operă excepțională, atât ca scriitor, cât și ca Om. Literatura universală prin vadul limbii române i-a devenit adevăratul destin și exilul ca acasă.
***