- 150 de ani de la naștere -
Otilia Marchiș a fost o scriitoare și un critic de artă notabil, o femeie excepțională, care a iubit călătoriile, mai ales călătoria către esențe, altruismul, prietenia, dialogul între culturi, sensul primordial al aventurii cunoașterii: „ ... Scopul unei călătorii bine făcute şi adînc înţelese este acela de a te întoarce acasă mai bun, mai înţelept, mai deschis spre orizontul fără sfârşit al umanităţii“. A fost un spirit elevat și un model de valoare ce se poziționează prin sinceritate și încredere.
Și-a construit cu determinare un destin. Dar a înfluențat și destinele altor confrați, de toate națiile, din Europa. La Paris, în anii nebuni și în toiul unor celebre turbulențe artistice în care marea cultură europeană se primenea, Otilia Marchiș - Cosmuță Bölöni, alături de Regia Elisabeta și Maria Bengescu, a avut un rol important în medierea întâlnirii dintre Rodin și Brâncuși (1907), iar mai tîrziu, în anii ce vor urma, va contribui cu finețe și tact la anularea asperităților survenite în relația dintre cei doi (când Brâncuși va începe să se “desrodinizeze”). Indirect, Otilia Marchiș-Bölöni a netezit calea geniului român stabilit la Paris către o carieră de star universal, conferind – peste timp – și imaginii României o aură fără precedent. Sculptorul român îi datorează primele cronici elogioase din Luceafărul, introducerea în atelierul lui Rodin și cunoștința cu Pogány Margit.
Se împlinesc 150 de ani de la nașterea (în 1873) a Otiliei Iulia Margareta Marchiș-Cosmuță Bölöni, veritabilă personalitate a culturii europene, originară din Homorodul de Mijloc, tatăl ei fiind preotul greco-catolic George Marchiș. Studiază la liceul din Carei, unde a fost prietenă cu oameni ce vor ajunge la rândul lor celebri, între care scriitoarea Kafka Margit sau poetul Ady Endre. Otilia știa câteva limbi de circulație. Apoi, în Germania, studiază la Academia de Arte Frumoase muncheneză. Destinul îi poartă pașii pe drumuri îndepărtate de meleagurile natale ale ținuturilor Careiului. A fost căsătorită pentru scurt timp cu Cornel Cosmuță, de care se desparte repede.
În 1904, după un popas la Dresda, se stabilește la Paris unde-l cunoaște pe viitorul soț, Bölöni György. Născut pe meleaguri sălăjene, acesta a fost fiul avocatului liberal Sándor Farkas de Bölöni.
La Paris, Otilia Marchiș va intra în cercurile intelectuale și artistice pariziene, cunoscând multe celebrități, intrând în fabuloasa lor lume, fiind aproape de Rodin, Brâncuşi, Claude Monet, Bourdelle şi Anatole France, pe care l-a cunoscut în 1909 și căruia îi devine și secretară literară.
Livia Grămadă, în revista Steaua , la împlinirea a 30 de ani de la moartea Otiliei Marchiș (s-a stins la 26 august 1951, lângă Budapesta), profită de ocazie pentru evocarea prozatoarei și rememorarea mesajului umanist al operei sale, lăudând spiritul fin, cultivat, înzestrat cu o rară sensibilitate și delicatețe: personalitate plină de farmec și originalitate, scriitoarea a cucerit simpatia și prețuirea avangardei literare și artistice din patria sa de adopțiune, Franța. În același studiu, relatează pe larg circuitul de destin și de providențe al călătoriilor ce au călăuzit-o pe Otilia Marchiș către nesperate șanse de a-și afirma și șlefui cariera de scriitoare și de om de cultură, dar și de a cunoaște tragedia. “În martie 1901 începea un lung periplu, cu un traseu mai îndrăzneț decât itinerarul persan al Marthei Bibescu, prin Africa (Egipt) și Asia, până în Extremul Orient (țările arabe de pe coasta vestică, India, Ceylon, Singapore, Birmania, China, Japonia). Lansarea unei femei într-o astfel de expediție trebuie să fi produs senzație, șocând, prin extravaganță, “bunul simț” al contemporanilor”.
Cea mai cunoscută lucrare a Otiliei Marchiș Bölöni este romanul „Cartea suferințelor”, apărut în 1921 și a cărui prefață este semnată de Henry Barbusse, autorul născut în același an cu autoarea. (Totuși, cu toate că ambii erau niște pacifiști, în timp ce autoarea și familia sa aveau orientări liberale, Barbusse fusese un autor de orientare comunistă, care va și muri la Moscova, deși francez). Cartea relatează experiența captivității autoarei, care în 1919 a fost arestată în Ungaria şi întemniţată pe insula Margareta, la ,,Sanatoriul lui Horthy”, plimbată prin mai multe temnițe înfiorătoare, fiind acuzată abuziv de spionaj în favoarea României. Se va stinge din viaţă în staţiunea Héviz de la Balaton.
Peste ani, cartea apare și în românește la Editura Dacia, în 1986, în traducerea și îngrijirea Liviei Grămadă. Prima recenzie este scrisă de Irina Petraș, în revista Steaua, nr. 5/ 1987 , care anunță o carte-document zguduitoare, readucându-se totodată în atenția noastră o biografie de excepție. Pe lângă importanța călătoriei de tinerețe în jurul lumii – prin care femeia temerară sparge tiparele culturale – , criticul amintește că autoarea se stabilise definitiv în Ungaria prin căsătoria cu distinsul om de cultură G. Bölöni, căsătorie întemeiată pe comuniune spirituală, pe delicată, generoasă veghere asupra celuilalt. Totuși, va rămâne de mare preț și legătura de sânge și de neam a Otiliei Marchiș cu Transilvania. În epocă, această carte fusese publicată fragmentar în ziare franceze și germane, în foileton la Adevărul din București, tradusă integral în olandeză, franceză, germană și română, transpusă scenic. Este jurnalul celor șase săptămâni petrecute pe nedrept de Otilia Marchiș în închisorile regimului lui Horthy, fiind, poate, primul semnal de alarmă și avertizând asupra ororilor declanșate de fascism. “Budapesta albă” se intitulează amar unul dintre capitole – metaforă a dgradării umane, albul devenit simbol al terorii dezlănțuite apocaliptic, al vânătorii de oameni, al crimelor odioase, macularea imaculatului.
Neprevăzătoare, incapabilă să creadă cele ce se povestesc despre Horthy, despre hoarda lui Prónay, alcătuită, cumplită ironie, din oameni inteligenți – “studenți aventurieri, rătăciți în marasmul politicii maghiare” de atunci – Otilia Marchiș aleargă singură la Budapesta să se intereseze de soarta casei sale, a tablourilor, a cărților. O află ocupată de câteva familii dezertate de la nobila condiție de om, văzute de autoare în manieră goyescă. Un denunț anonim e un motiv suficient pentru săptămâni de detențiune, de umilință, de mizerie. Nevinovăția, inteligența își pierd orice valoare. Tot așa cum Dunărea, cu apele îngroșate de cadavrele celor uciși, reproduce “tânguirea milenară și totdeauna sfâșietoare a poporului maghiar” , calitățile umane se dezintegrează, oamenii lui Horthy deprind cu incredibilă plăcere meseria de călău. Autoarea se întreabă la infinit: “Să fie oare adevărat că omul poate fi de o cruzime atât de inumană față de semenul său și că ferocitatea lui întrece orice închipuire?” Irina Petraș conchide, la cronica din anul 1987, observație perfect valabilă și azi: “ Cartea suferințelor răsună astăzi ca un memento adresat tinerelor generații amenințate de spectrul uciderii omului de către om. Varianta românească a cărții, apărută la Editura Dacia 1986, este însoțită de două epiloguri – unul semnat de Bölöni György, celălalt de Henri Barbusse – ambele întărind valoarea de manifest umanitarist a lucrării”.
La Carei, este venerată memoria Otiliei Marchiș, personalitatea europeană care i-a avut prieteni pe Auguste Rodin, Claude Monet, Paul Cézanne, Van Gogh, Constantin Brâncuși, Ady Endre, Anatol France etc. Un grup statuar amplasat central îi aduce alături pe fabuloasa scriitoare și critic de artă Otilia Marchiș și pe poetul Ady Endre, două stele ale tumultuoasei Europei care, în adolescență, au studiat pentru ceva timp împreună la Carei, fiind doi creativi și duioși prieteni animați de idealuri nobile. Monumentul e un simbol superb al prieteniei dintre culturile și dintre oamenii care pun Arta, Libertatea creației și Valoarea deasupra tuturor simbolurilor omenești. Cele două personalitați pot fi văzute și în mărime naturală în cursul unei vizite la Castelul Károlyi, unde este amenajată o superbă expoziție de figuri de ceară.