Angela Furtuna

Un ucenic la porţile adevărului   

Seara de Florii a acestui an 2008 ne-a lăsat mai săraci cu un simbol al conştiinţei româneşti nearestate: a murit, la 84 de ani, departe de ţară, într-un spital din Paris, Doamna Monica Lovinescu. Dincolo de toate vorbele mari care s-au spus  şi se mai spun despre Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, îi dau dreptate îndeobşte lui Nicolae Manolescu, ce spunea încă de acum 13 ani: „m-au legat de Monica Lovinescu şi de Virgil Ierunca un mare respect şi o mare iubire. Le voi rămâne îndatorat toată viaţa pentru exemplul de curaj şi onestitate pe care mi l-au oferit. Şi îi voi iubi toată viaţa” („La aniversară”, România literară, Bucureşti, nr.31, 9-15 august 1995).

Astăzi celebrăm, în acelaşi an al dispariţiei scriitoarei, al repatrierii urnelor funerare şi al înmormântării de la Fălticeni, şi 85 de ani de la naşterea sa. Cumva, este o renaştere după dispariţia sa pământeană, ca şi o revenire a scriitoarei în chiar miezul esenţial al culturii româneşti, alături de ceilalţi scriitori şi în spiritul valorii autentice. 

În vremuri de gravă dezaxare a umanităţii, ca cele de acum, mentorul  cel mai bun rămâne Dumnezeu, deasupra oamenilor, dar Maestrul de morală şi de gândire literară nu poate fi altul decât un mare iubitor şi slujitor de adevăr şi de onestitate. Monica Lovinescu a fost un astfel de om rar, pentru că niciodată nu a obosit să ofere şi să pretindă şi de la contemporanii săi curaj şi demnitate: „pentru adevăr nu e niciodată prea târziu…”  căci nu trebuie să obosim a fi „ucenici la porţile Adevărului”.     


Apărând tânăra generaţie de primejdiile extremismului   

Voi stărui mai ales asupra meritului cel mai înalt al Monicăi Lovinescu: neodihna de a problematiza şi de a pune în discuţie sau de a participa la dezbaterile de idei capitale pentru vremurile noastre, în chiar centrul parizian al elitelor culturii europene, meditând asupra marilor teme ale întunecatului secol al XX-lea: Răul, totalitarismul de dreapta sau de stânga, diversele trădări cu accent special pe trădarea intelectualilor…dar mai ales profilaxia acestor maladii ale istoriei, analiza felului în care omenirea se poate apăra de repetarea marilor tragedii colective: „totalitarismul stă[…] în Ochiul lui Big Brother de care nu scapi în nicio cămară a sufletului şi a minţii tale.”( „Anul 2000”, Diagonale, Ed. Humanitas, Bucureşti, p. 165) La trecerea către mileniul al III-lea, Monica Lovinescu avertizase că „între camera de gazare nazistă şi canibalismul descris în spaţiul concentraţionar comunist de un Martcenko, răul şi crima şi-au păstrat acelaşi statut sălbatic, dar, în acelaşi timp, au fost aduse la ceasul tehnologiei celei mai avansate.” (Op.cit., p.165.) Necontenită a rămas uimirea Monicăi Lovinescu în faţa cacealmalelor politice şi a pasivităţii cu care Estul Europei şi mai ales elitele româneşti au primit şi continuă să primească palmele destinului (ne)meritat (?): „E foarte grav. Faptul că nu se vând cărţile care ne analizează trecutul poate proveni din mizerie. Dar că nu se scrie despre ele, că nu sunt înregistrate după valoarea lor excepţională, dezvăluie o altă mizerie: intelectuală şi sufletească. Singura îndârjire de care dăm dovadă ca neam pare a fi acest refuz de a înţelege ce ne-a fost dat să trăim. N-avem cum să fim „răzbunaţi” dat fiind că sabotăm şi martorii, şi istoricii.” Acceptarea Monicăi Lovinescu în elita intelectuală veritabilă a secolului al XX-lea a rămas o chestiune dificilă, dar tipică pentru lumea misogină în care trăim, şi în care majoritatea gânditorilor se codesc a trata prea tranşant problema majoră a „Esenţialei identităţi dintre fascismul negru şi fascismul roşu”, aşa cum a enunţat-o Revel: „Nu văd de ce negaţionismul şi contestarea existenţei crimelor împotriva umanităţii ar reprezenta delicte penale doar atunci când e vorba de crimele naziste.” Mi se pare evident faptul că există întotdeauna adevăruri pentru care lumea nu este încă pregătită să raţioneze cu calm şi înţelepciune, iar unul dintre aceste adevăruri a fost şi pentru Monica Lovinescu un fir de gândire călăuzitoare pentru care contemporanii săi nu sunt încă pregătiţi şi nu sunt încă despovăraţi de vinile istorice fierbinţi. „Richard Pipes, celebrul istoric american, n-a sfârşit a se mira de primirea ce i s-a făcut la Universitatea din Ierusalim cu prilejul unui colocviu asupra revoluţiei ruse, atunci când a afirmat ceea ce i se părea o evidenţă, şi anume că sistemul bolşevic a furnizat nazismului modelul Statului poliţist cu Partid unic.”, spune Monica Lovinescu în „Negaţioniştii de stânga”, p.112-113, Diagonale, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002. Efortul Monicăi Lovinescu şi al altor intelectuali europeni (din ce în ce mai puţini, însă) de a asemăna cele două totalitarisme i-au adus mulţi duşmani în viaţă şi chiar nemeritate acuze de antisemitism, dar au aureolat-o şi ca martir pentru posteritate. Lupta aceasta în care Monica Lovinescu s-a angajat total este totuşi esenţială pentru terenul democrat al drepturilor omului din mileniul în care am intrat. Ea este şi un scut care apără tânăra generaţie de primejdiile extremismului, care ar împinge România la dezastru. Însăşi originea răsăriteană a scriitoarei i-a canalizat cercetarea şi atenţia înspre recucerirea demnităţii poporului român şi a Estului, traumatizate cu sălbăticie de două ori: o dată, de sclavagismul instalat aici prin bolşevizare şi, a doua oară, după 1989, prin trădarea Europei care a refuzat să pună presiunea moralizatoare pe Rusia, adoptând însă atitudinea de a „suporta mai uşor comunismul decât anticomunismul, declarat mai departe „visceral” şi „primar”. ”( Op.cit., p. 114)    

Miza sincerităţii absolute şi a onestităţii 

Destinul Monicăi Lovinescu se aseamănă cu destinul tatălui său, criticul Eugen Lovinescu: doi oameni absorbiţi, fiecare în parte, în câte o idee cât un program de o viaţă. Acesta din urmă, aşa cum observase Aurel Sasu în „Eul suveran – Paradigme lovinesciene” a ales un drum „de independenţă morală”, de la capătul căruia ne domină nu numai prin numărul volumelor (peste 100 publicate), ci „prin efortul excepţional de a se integra unei absolute „existenţe în individualitate””, vizând o „demantelare a realului” şi înţelegând creaţia ca o conştiinţă a singurătăţii derivată din exagerarea ideii de „menire demiurgică”. Astfel Eugen Lovinescu se construieşte pe drama asumată a „însingurării nu numai de ceilalţi, ci şi a însingurării de sine”. Spre deosebire de tatăl său, Monica Lovinescu se defineşte pe sine şi se construieşte prin asumarea unui rol public de conştiinţă în expansiune, de identitate colectivă revendicată în numele unor idealuri de salvare a elitelor ţării sale, a poporului său, de aşezare a omenirii sub un cer moral mai senin. Frământările cotidiene ale acestei deveniri neîncetate, etapele de purificare a conştiinţei în expansiune pe care Monica Lovinescu o opune realităţii, după întoarcerea pe toate feţele şi pe toate referinţele posibile a faptelor analizate, mă fac să admit că specia literară a jurnalului şi a memoriilor prin care această scriitoare ne rămâne în atenţie descinde direct din metabolismul cu care Fericitul Augustin a generat Confesiunile (Sfântul Augustin, Confesiuni, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, traducere Gh. Şerban.) şi a alimentat marile polemici cu Pelagiu. Dacă la finele antichităţii, cei doi se înfruntaseră cu mare ecou public în chestia raportului dintre morală şi religie, mânuind argumentele definirii libertăţii şi ale originii răului în raport cu Dumnezeu, la fel se va înfrunta în zilele noastre o gânditoare ca Monica Lovinescu cu pleiada de contestatari de rigoare, în chestiunea raportului dintre morală şi creaţie literară (Adămuţ, Anton I., Filosofia Sfântului Augustin, Ed. Polirom, Iaşi, Seria Seminar Filozofie, 2001, p. 150), mânuind argumentele definirii libertăţii şi a originii răului vizavi de factorul politic. Ceea ce rămâne după zbuciumul acestor polemici şi scrieri de opere capitale este miza sincerităţii absolute şi a onestităţii. 

Lumea a înţeles, după dispariţia fizică a Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, faptul că un mare capitol din istoria literaturii române s-a închis definitiv. Nu e vorba numai de dispariţia unui simplu cuplu de scriitori şi critici literari, cât mai ales de stingerea epocii când acest cuplu de analişti şi diagnosticieni străluceau în a defini şi a sluji o atitudine consecventă de respingere a totalitarismului instalat de Moscova în România şi în celelalte ţări est-europne, dar şi o atitudine de suport, cu mijloacele scrisului şi ale microfonului, la menţinerea speranţei românilor. „Cum am putea subestima contribuţia Monicăi Lovinescu la identitatea noastră? Monica Lovinescu a fost învinuită de o severitate excesivă, inchizitorială. Dar nu glasul Marii Doamne a lăudat cu generozitate, a contribuit la renumele unor autori ce n-au întârziat a o dezamăgi prin oportunismul lor, mai discret iniţial dar apoi dat în vileag fără reţinere?” afirmă Gheorghe Grigurcu (în articolul « Un fond sacrificial » publicat de România Literară, nr. 16/ 25 aprilie 2008).
De aici şi tentaţia de a se vorbi despre Monica şi Virgil, luaţi împreună ca o instanţă supremă şi ca un tot unitar organic şi funcţional, pentru că „ei au reprezentat, de la mijlocul anilor ’60 şi până la sfârşitul anilor ’80, cele mai ascultate voci ale exilului românesc, şi în primul rând ale criticii literare. Au jucat un rol nepreţuit în ridicarea moralului nostru, al celor din ţară. Ne-au inspirat încredere. Şi, într-un fel, nu ne-au lăsat să dormim somnul dogmatic al celei mai oribile nopţi din întreaga noastră istorie. » (Nicolae Manolescu, « Marea Doamnă ne-a părăsit », România Literară, ne.16/ 25 aprilie 2008).
De ce anume şi mai ales de unde vine această vocaţie unică a Monicăi Lovinescu de a trezi conştiinţele intelectualilor rămaşi în ţară şi confruntaţi cu « mediul liberticid al totalitarismului »  Vocaţia şi sacrificiul asumat (cel de destin, de carieră literară şi de receptare) îi vin dintr-o mare dragoste, căci, aşa cum ne avertizază, citând din scripturi, şi Ana Selejan în « Trădarea intelectualilor. Reeducare şi prigoană » (Ed.. Cartea românească by Polirom, Bucureşti, 2005), “dragostea toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.”

Să admitem că vocaţia de apărător al conştiinţei treze şi al adevărului vegheat de intelectualul responsabil vine în Monica Lovinescu, probabil, şi ca urmare a triplului şoc cultural încercat în anii tinereţii: prima oară, prin groaza resimţită la ocuparea ţării de către bolşevici, iar imediat în 1947, prin plecarea definitivă a sciitoarei la Paris, unde aceasta ajunge, practice, în plin ev al formării şi consolidării atitudinilor şi reflexelor civice, consecutive celebrelor polemici izvorâte din cartea cu răsunet a lui Julien Benda, “La trahison des clercs” (Ed. Grasset, Paris, 1927); aceste polemici au dus la formarea unei intelectualităţi franceze aprig polemiste, vindicative şi activ manifeste în chestia înşelătoarei gestiuni a Binelui prin politică. Nu în ultimul rând, descoperirea exilului românesc real, zbuciumat şi eclectic - conţinând un miez aprig de discordie şi victimogeneză izvorâte în Occident ca şi în Gulag din propaganda de asimilare a antifascismului cu comunismul - , a fost şocul ultim ce avea să instituie în Monica Lovinescu primatul unui spirit analitic irepresibil. Această minte sclipitoare, programată prin erudiţie să dea verdicte critice şi să concentreze întreaga energie de supravieţuire a elanurilor fiinţiale în însăşi esenţa unor principii morale, s-a maturizat şi a germinat într-o epocă de mari tensiuni şi de malefică manipulare politică la scară europeană. 


Actualitatea mizelor discursului lovinescian   

Vladimir Tismăneanu, discipol devotat al Monicăi Lovinescu, reaminteşte, la Radio Europa Liberă, în luna aprilie a.c. faptul că trei sunt punctele de maxim interes ale discursului Monicăi Lovinescu, puncte cărora scriitoarea le-a rămas fidelă de-a lungul carierei sale îndelungate: lupta împotriva colectivismului terorist, înregimentarea minţilor şi capitularea morală. Mânuind cu consecvenţa şi aciditatea de acum ştiute un aparat de argumente imbatabile împotriva acestor concepte - desemnate ca fiind rădăcina absolută a răului pe care se întemeiază totalitarismul de stânga -, Monica Lovinescu nu are nici în Occident foarte mulţi adepţi, câtă vreme Occidentul cochetează cu un surogat de idei de stânga îndoielnice, ba mai mult, unele cercuri politice şi culturale influente din Franţa sau din alte culturi occidentale au fost finanţate direct de partidele comuniste din Est, în frunte cu cel de la Moscova, pentru a face lobby internaţional timp de multe decenii în favoarea bolşevismului, cu scopul ca Occidentul să se pună la adăpost de antagonismul prea radical faţă de URSS şi sateliţii. Unul dintre istoricii francezi care se alătură perfect din punct de vedere ideologic obsesiilor Monicăi Lovinescu este Stéphane Courtois , despre care Sanda Stolojan, în al său Jurnal din exilul parizian, 1997-2001, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007, spunea că posedă „o asemenea înţelegere a comunismului cum niciodată întâlnită la un occidental” (p.62), dar tocmai de aceea foarte lovinescian. Este evident că nu ar fi corectă atitudinea de criticare „în bloc” pentru colaboraţionism ideologic extremist a intelighenţiei franceze de stânga la cauza moscovită, critică la care nu a recurs nici Monica Lovinescu până la capăt. 


Monica Lovinescu şi exilul   

Nicoleta Sălcudeanu (în volumul Patria de hârtie-eseu despre exil, Ed. Aula, Braşov, 2003) vede un veritabil misionarism în „încercarea, adesea zadarnică, a Monicăi Lovinescu, de a coagula intelectualitatea românească desţărată, promovarea creaţiei româneşti în străinătate, sisifica determinare în a susţine publicistica românească în afara graniţelor, ca alternativă la minciuna oficială, efortul dialogului, nu întotdeauna facil, cu alte emigraţii.” 

Dacă în Antichitate, exilul lua forma unei execuţii capitale, în vremea comunismului, exilul românilor are o dublă interpretare: pentru cei rămaşi în ţară, exilul este tot o execuţie capitală, dar pentru patria de imigraţie, românii devin, aşa cum sugera Emil Cioran, nişte „ambiţioşi” şi nişte „cuceritori” ai apocalipticului miraj, iar dacă sunt scriitori, exilul le este chiar o ocazie de renaştere spirituală, citând aici metafora lui Saint-John Perse : „Et l’étoile apatride chemine dans les hauteurs du siècle vert.” În eseul „Între farsă tragică şi destin”, Ştefan Augustin Doinaş merge chiar mai departe cu interpretarea şi vede, dincolo de exilul ca poetică, posibilitatea conversiei de către unii a „exilului în destin” şi „demonie existenţială a istoriei”, şi nu mi se pare exagerat a aprecia că exilul justifică şi nomadismul specific astăzi epocii globalizării, nevoii de contacte culturale cât mai diverse şi exotice sau, după cum spun germanii, Schicksal, „presupune mai puţin un joc al fatalităţilor în interiorul lumii, cât mai mult în interiorul eului”, fapt consemnat şi de Norman Manea în explicarea metabolismului propriului exil. Nici Monica Lovinescu nu s-a supus unei definiţii uzuale izvorâte din practica românească a exilului economic exprimat de zicala „Nu sunt vremurile sub om, ci omul sub vremuri”, căci exilul ei s-a ridicat deasupra plasei ţesute de dorul românesc sau de portughezul saudade. Monica Lovinescu a manifestat afinităţi cu zona tare a dispozitivului de înrădăcinare, cf. definiţiei lui Guy Scarpetta, şi nu a părăsit practic niciodată sistemul de referinţă cultural şi politic al civilizaţiei natale. Dacă Elias Canetti, urmat mai târziu şi de Norman Manea, afirmase cândva că „exilul este patria scriitorului”, pentru Monica Lovinescu el a fost şi o patrie, dar şi o tribună, de la înălţimea căreia scriitoarea a emis un permanent discurs al prezentului continuu ca perfuzie prin care speranţa întreţinută de plămânul artificial de la reanimare îl salvează finalmente pe cel ce agonizează. Iar în acest caz, cel ce agonizase timp de decenii a fost chiar poporul român aflat la distanţă, cu tot cu a sa intelighenţia confuză, în timp ce emisiunile Monicăi Lovinescu le-a redat, cu fiecare „ resuscitare” săptămânală de pe calea undelor radio, speranţa de supravieţuire post-totalitară. „Căci astfel devenise Radio Europa Liberă o sursă prioritară de informaţii şi pasiuni pentru o ţară unde informaţia era oficială, deci sinonimă cu manipularea, iar pasiunea cu propaganda.”    


Împotriva propagandei totalitare  

Lucrul cel mai interesant la destinul Monicăi Lovinescu este această rezistenţă faţă de înstrăinare a exilatului la care sentimentul nostalgiei nu învinge pe cel al datoriei faţă de „patria de hârtie”, pe care o frecventează cu obstinaţie, fără să fi avut niciodată tentaţia de a se rupe de lanţul scurt care o lega de cultura românească, fie ea o cultură minoră care îşi devorează geniile sau le goneşte, precum creaturile lui Goya. În opinia Nicoletei Sălcudeanu, Monica Lovinescu aparţine grupului de exilaţi români ce „scriu sub semnul lui Hyperion; de pe poziţii bine înşurubate în dispozitivul de înrădăcinare. În tonalităţi autoritare, resentimentare, ranchiunoase, experimentaliste, parodice, mimetice, nostalgice, solemne, categoria s-ar putea numi pe rând: Goma, Ţepeneag, Petru Dumitriu, Vintilă Horia, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca.”


Dincolo de toate speculaţiile teoretice ispititoare pentru definirea exilului ca şi a misionarismului românofon ce au caracterizat viaţa Monicăi Lovinescu, trebuie să recunoaştem, totuşi, că obsesia cea mai importantă cu care a luptat scriitoarea a fost propaganda regimului totalitar, pe care a demascat-o fără încetare. Motivele erau profunde, şi erau bazate pe cunoaştere. Experienţa spălării creierului prin propagandă era resimţită ca o atrofiere a instinctului de libertate şi ca o maladie Alzheimer a spiritului şi a moralei.


Astfel, propaganda într-un regim totalitar, este un flux ce „monopolizează spaţiul comunicaţional (pentru că propagarea stocului de cunoaştere definit de putere în totalitarism nu suferă de nicio concurenţă legală)” În al doilea rând, „discursul politic, atotprezent, are tendinţa de a anexa şi distorsiona alte tipuri de discurs savant: filosofic, estetic, pedagogic, istoric etc.” Iar în al treilea rând, tot cf. Dan Lungu, „propaganda nu joacă doar rolul de diseminare a cunoştinţelor selectate ideologic (care, în timp, duce la o captivitate a gândirii, după expresiva formulă a lui Ceslaw Milosz [1999], ci şi, prin diferite activităţi organizate cu acest scop (şedinţe publice, cluburi de lectură etc), la monopolizarea stocului de timp al actorilor sociali, adică şi la o captivitate a trupurilor – într-o închisoare de catifea, cum ar spune Miklos Haraszti [1983].”     


De la Fălticenii copilăriei, la trădarea intelectualilor  

Monica Lovinescu, fiica marelui critic literar Eugen Lovinescu şi membră de prestigiu la rândul ei a unei familii cu multe nume sonore din literatura noastră (Vasile Lovinescu, Horia Lovinescu, Anton Holban) s-a născut la 19 noiembrie 1923 în Bucureşti, dar la numai câţiva kilometri de Suceava, în uluitorul orăşel Fălticeni, Monica Lovinescu petrecea în fiecare an al copilăriei câte o lună de vară „doar cu tata”, iar tot ce îşi aminteşte mai târziu Marea Doamnă a Literaturii Române în legătură cu acest spaţiu şi acest timp al vieţii sale este faptul că „era fabulos”. Cum rădăcina paternă şi copilăria Monicăi Lovinescu sunt legate de Fălticeni, numele acestei scriitoare este unul din reperele culturale cele mai importante ale locurilor. 

Prin ochii tatălui ei, criticul si scriitorul Eugen Lovinescu, Monica Lovinescu a descoperit lumea Moldovei de Nord şi a Bucovinei, lumea românească şi, foarte devreme, cea mai frumoasă dintre lumi, adică lumea literaturii. „Să faci un chef cu tata în Iaşii lui Eminescu şi ai Junimii, după ce tot el ţi-a arătat « albastrul de Voroneţ », ...nu ştiu câţi ani mi-am hrănit orgoliile din această amintire...”, mărturisea scriitoarea undeva în „La apa Vavilonului” (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999). 

…Aruncată de destin pe meleaguri străine şi surprinsă la Paris de invazia României de către Moscova, Monica Lovinescu va descoperi în Oraşul Luminilor că înfruntarea permanentă dintre totalitarism şi libertate nu priveşte numai problematica politică, ci se extinde şi la artă şi morală.


Monica Lovinescu a urmat, în construirea personalităţii sale de tânăr critic şi în formarea conştiinţei civice, influenţele lui Julien Benda, cunoscut şi longeviv filosof, eseist, scriitor, critic literar şi politolog francez, şi unul dintre cărturarii cei mai nepopulari şi greu digerabili pentru Europa ultimilor 100 de ani. Cert este, însă, faptul că, aşa cum a observat Benda, există un vechi conflict între exigenţele practicii politice şi valorile morale sau intelectuale, iar acesta a luat proporţii „odată cu politizarea culturii, cu implicarea maselor prin două tehnici confluente – învăţământul obligatoriu şi votul universal -, cu crearea mitologiilor naţionale”.

Julien Benda, ca şi Monica Lovinescu, a condamnat implicarea politică a intelectualilor, a cărturarilor, numai atunci când aceştia îşi propuneau să susţină cauza unei clase, a unei naţiuni sau a unei rase, însă admitea o singură excepţie, în cazurile în care această angajare a cărturarilor apără un principiu abstract, anume dreptatea. Prin reproşul adus cărturarilor implicaţi politic şi care, deci, idealizau practica şi implicit creau prin politică ordinea practică în scopul dobândirii de avantaje materiale, ignorând şi trădând vocaţia eternă a cărturarului ( care este una teoretică) , Benda avea dreptate sută la sută. Benda definea „rostul intelectualului în a pune la încercarea criticii sale temeliile statului şi ale societăţii”. Monica Lovinescu a dus mai departe acest raţionament, militând pentru ca rolul intelectualului în Cetate să nu fie eminamente politic, ci unul de competenţă şi excelenţă ştiinţifică şi culturală. Numai atunci când ţara ajunge sub dictatură, scriitorul nu trebuie să mai stea deoparte sau să colaboreze cu asupritorii neamului său, aşteptând să i se aşeze îngerul pe umăr. Aceasta este esenţa conceptului de est-etic al cărei autoare este Monica Lovinescu: „Nu poţi scrie cu aceeaşi mână delaţiuni şi capodopere”.