(continuare din numărul trecut)
Muzică şi trend emoţional angelic
Emo kids sunt fiinţe sensibile şi politicoase. Nu anarhişti. Nu terorişti. Adică ceea ce societatea actuală urăşte de moarte. Emo kids nu dinamitează din interior societatea, ci doar o critică. Pentru că vor să construiască o lume mai suportabilă. Cine nu iubeşte critica? Spiritele totalitare. Spiritele antimoderne detestă critica. Media şi cultura noastră de front agreează în prezent numai modelele vulgare, mojice şi violente, atât în politic cât şi în viaţa culturală sau de fiţe. Pe acestea le propun tinerilor noştri. Dar iată că aceştia refuză urâţenia şi prostia. Emo, care par nişte misionari ai introspecţiei savante presărate cu acorduri de muzică experimentală, nu fac priză la aceşti monştri ai bulimiei prostului gust public. Definitorie pentru emo este o anumită muzică, ce vine pe un filon istoric profund. Acest gen de muzica a creat o subcultură şi de atunci a crescut continuu adică de la începutul anilor ‘90. „Majoritatea copiilor, spun despre ei înşişi emo-teoreticienii, arată ca tocilarii: poartă ochelarii negri, taioare lungi şi haine ieftine. Căci nu haina, ci sufletul blând face omul.”
Problema e că ceea ce o persoana defineşte ca fiind muzica emo nu este acelaşi lucru cu cel definit de următoarea persoană care face next try”, relatează un alt cunoscător.
Jason Gnewikow de la “The Promise Ring” zice: “Aş putea valida punctul ca suntem o formaţie emo, dar aş putea trece şi pe partea cealaltă şi să îl invalidez. Totul depinde de cine întreabă şi de percepţia publicului lor despre asta.” (DeRogatis 3). Este, aşadar, un grad de incertitudine şi o mare nebuloasă teoretică, pentru că de fapt vorbim de o stare emo, care este una pacifistă prin artă, militantă pentru drepturile omului, pentru libertate şi libertatea de expresie.
Un fenomen de faţadă, spun specialiştii, provine de la formaţia “Sunny Day Real Estate”, lansată în Seattle în 1992, căci SDRE au combinat rădăcinile hardcore cu vocalize melodice şi cu un sentiment “răsărit”. Lansarea în 1994 a albumului “Diary” avea sa schimbe pentru totodeauna scena emo. „A apărut de niciunde şi a schimbat vieţile oamenilor” (Kurland 2) zice Jeremy Gomez, basist pentru formaţia “Mineral”.
“Cei mai mulţi oameni, când se gândesc la emo, azi, se gândesc la formaţiile The Get UP Kids, Mineral, şi altele care provin din SDRE”. Punkul primar a trecut… Oamenii emo au învăţat cum să cânte la instrumente, au descoperit solourile de chitară melodică şi versuri care au un mesaj politic evident”. Iar formaţii ca “Husker Du” au iventat noile ramuri din „hardcore/punk.”
Teoria e lungă, după cum se vede treaba…Multă muzică, multe idei, multe simboluri distinctive care separă diverse culturi, sau care le apropie de un veritabil trend al societăţii civile, al culturii protestului ca nevoie fundamentală a lumilor actuale de a regla homeostazia socială internă şi excesele politicului…Se ajunge chiar la nişe de maximă specializare: „In ultimii doi ani, Husker Du a confundat punkul războinic şi liniile în principal de rock cu rapida evoluţ ie a gunoiului, recombinat cu structuri de pop şi versuri cu alură de angoasă maximă”…Guz Picciotta, Fugazi, ROS, Washington DC, căsătoria dintre hardcore şi indie rock a avut un socru mic, pe grunge, Rites of Spring, Sonic Youth (alimentând şi rockul progressive)…Recunoaşterea lor deplină nu avea să vină decât cu albumul Nirvana - Nevermind care a avut un mare efect in comunitatea rock. După aceea, a fost decisiv pentru indie “The Pixies” cu a sa glisare de la şoaptă la urlet, exploziile alternative…şi sunt încă atâtea alte formaţii şi experimente…Probabil, un tratat veritabil despre un fenomen mondial. Poate că şi o nouă strategie de recuperare a normalităţii psihice endemice şi a purităţii sufletului oprimat şi traumatizat de ororile ideologiilor care au devastat lumea liberă în ultima sută de ani.
Odată cu trecerea din anii 80 în anii 90, spun istoricii, tineretul american căuta o nouă direcţie în muzică. Obosiţi, copiii căutau acum calitate şi o sursă de bani. Generation X au vrut o muzică ce le poate oglindi sentimentele rănite. Au vrut să joace cu sufletul pe masă. Jos măştile. Aşa a apărut muzica anilor 90, cu un nervos metal/punk şi rap, care reflectau sentimentele tinerilor, frustrările, disperările, speranţele. Prăbuşirea comunismului şi zdruncinarea capitalismului, accelerarea globalizării, au generat mari torsiuni sufleteşti şi crize existenţiale majore. Din nevoia de emoţie, sentiment straight, muzica adevărată a devenit scena urletului humanoid persecutat defulat şi în final cea emo: un refuz urmat de o înţelegere a durerii prin constrângerea politică. Pentru că nefericirea globală este totuşi o problemă politică, pe care încearcă, iată, să o rezolve copiii emo, nu liderii mondiali. Astfel, albumul Soundgarden al trupei SUP POP, de exemplu, a cucerit lumea, cu centrul în Seattle. A urmat o altă cucerire stilistică: vocea puternic falsetto a lui Jeremy Egnik , cu vastele sale schimbări dinamice şi versuri de mare calitate poetică, a tipizat sunetul revoluţionar al lui “Sunny Day Real Estate”. Trupe ca “Mineral”, “Texas is the Reason” şi “Christie Front Drive” au consolidat genul emo-core. Să privim, în oglindă, alte mari revoluţii create în trecut de oameni la care tinerii din muzica emo de azi au ucenicit: Peter Hammill sau Fredy Mercury. Ori Elton John…şi să admitem că, de fapt, nimic nu e nou sub soare cu adevărat, iar emo kids s-au născut din părinţi şi din bunici rock-pop-soul-jazz-progressive-punk-etc-culture cu care astăzi lumea se mândreşte şi la a căror moarte se declară dolii naţionale şi mondiale.
Muzica avansează. Muzia de astăzi este instrumentul psihanalitic care pune întrebările fundamentale, esenţiale pentru filosofia tinerilor mileniului al II-lea şi ai mileniului al III-lea. Muzica induce capacitatea copilului şi adolescentului de a evolua către stadiul de adult, astăzi. Post-modernitatea a găsit în muzică adevăratul liant dintre oamenii separaţi de politic şi din care Dumnezeu a fost alungat. Acest adevăr nu va putea fi distrus de forţele poliţieneşti. Acesta este un parcurs iniţiatic obligatoriu pentru cultura noastră occidentală. Pentru că la noi, astăzi, nimeni nu mai poate evolua înafara acestor mecanisme culturale enzimatice pentru suflet, cum sunt muzica, artele vizuale, media. Emo Culture este de fapt o modă ce corespunde unei taxinomii culturale fireşti, dar care în realitate este o statuetă de nisip ce se modelează în permanenţă în palma artistului care observă fenomenul. Jazzul este, din acest punct de vedere, un emo originar. Străbunic Emo. Arhetipul mintal emo. Precum orice altă formă de cultură care trăieşte din variaţiuni, himere şi ficţiuni. Sunetul emo este sunetul variaţiunii muzicale experimentale inteligente care răspunde mereu la o nouă provocare din partea civilizaţiei consumatoare. Iar civilizaţia consumeristă de astăzi este una robotizată, posedând însă capacităţi irepresibile de explozie, de fisiune şi fuziune, care pot repede trece de la valul marin delicat la tsunami-ul devastator. Însuşi sufletul omenesc este astăzi un instrument de implozie-explozie incontrolabil. Starea de inteligenţă afectivă înalt structurată se poate oricând reduce din nou la primitivismul pulsiunilor distructive. Sufletul omenesc al omului din era globalizării a devenit o entitate tehno-magică infinită. O bombă afectivă cu amorsare prin deficitul de spiritualitate, construită de politicienii şi strategii militari pentru a manipula oamenii massă. Emo Kids tocmai despre acest lucru vorbesc celor care au urechi să-i audă.
Stop! Noi suntem Emo, şi nu suntem ca voi!
Şi acum, iată că apare în România un deta-şament de şase poliţişti şi agenţi care se infiltrează printre emo. Simplul comunicat de presă dat în acest sens şi publicat în media aduce deservicii nemeritate şi discriminări serioase Culturii Emo. Şi stigmatizarea nemeritată. Asistăm la o nouă încălcare a drepturilor fundamentale ale omului. Mai nou, sub pretextul că vor “să salveze societatea” (citat din declaraţia unui poliţist), lucrătorii din IPJ Timiş şi lucrătorii SRI declară că au început să activeze organizat împotriva emo din mai 2008. Încălcarea Constituţiei de către organismele statului român este flagrantă: art.6 (dreptul la identitate), art. 29 (libertatea conştiinţei), art.30 (libertatea de exprimare), art.31(dreptul la informaţie), art 39 (libertatea întrunirilor), art.40 (dreptul de asociere) sunt acum călcate în picioare de către instituţii ale statului plătite din banii noştri ca să ne apere, iar nu ca să ne persecute pentru gusturile culturale. S-a terminat cu duşmanii României, s-a terminat cu hoţii din Parlament şi Ministerul de Justiţie, s-a terminat cu corupţia din ţară pe care magistraţii o albesc mereu, s-a terminat cu gravii bolnavi care ne-au condus şi care ne conduc (să mai enumerăm mulţimea de demnitari paranoici care se dezlănţuie în şedinţele televizate, speriind lumea bună, femeile, copiii şi bătrânii şi fiind plătiţi din banul public? Să mai amintim că ţara aceasta, Parlamentul şi Justiţia românească sunt conduse de mulţi alcoolici veritabili, care sunt de fapt oameni cu depresii grave şi care posedă periodic o crasă lipsă de discernământ? Să mai amintim cât de cretini şi de oligofreni sunt mulţi şefi de astăzi, care conduc economia naţională la dezastru?).
Prin lansarea de operaţiuni de supraveghere şi urmărire contra Emo Culture, se încalcă grav Constituţia României, prin stigmatizarea unor grupuri de tineri care nu comit alt păcat decât acela că ascultă muzica ce aparţine culturii lor, ori se îmbracă în negru şi se machiază în culori stridente. Ei vor să atragă atenţia asupra ceva anume. E nevoie de psihologi şi de profesori, de preoţi şi de artişti, nu de poliţie şi spioni. Mai multe personalităţi au protestat în aceste zile împotriva abuzurilor comise faţă de aceşti tineri. În fond, prin comparaţie cu nesimţirea politicienilor, cu abuzurile, hoţia publică şi prostia agresivă care ne asaltează din toate părţile şi mai ales dinspre media şi partidele aflate acum în călduri electorale, aceşti tineri sunt nişte îngeri trişti şi fără apărare, care nu fac decât să tragă un semnal de alarmă. Ei par să spună: „Stop! aţi distrus idealurile unei societăţi normale, aţi deturnat pacea socială către ură, vrajbă, prostie, terorism legislativ parlamentar şi guvernamental, cretinism instituţional, horror cultural mediatic şi către un pseudo-război civi de gherrila! Noi suntem emo, pentru că avem dreptul la muzica noastră de protest şi de supravieţuire; noi suntem emo pentru ca să vă băgaţi voi minţile în cap; noi suntem emo şi gata, şi nu suntem ca voi! Nu e ilegal să fii emo, sau zan-zan sau jynx ori yo-yo kid!”
Mi se pare că aceşti copii chiar au dreptate. La fel aveam şi noi dreptate în anii 80, să ne revoltăm, prin The musical Box cu Genesis sau prin The Wall cu Pink Floyd, împotriva unei lumi ce devenise absurdă, o lume care nouă ne-a şi distrus vieţile, conştiinţele şi speranţa de libertate, după cum s-a văzut…Emo încă mai au o şansă. O şansă paşnică. Să luptăm alături de ei pentru această şansă. Mai întâi, însă, jos labele de pe copii, dragi autorităţi române! Infractorii sunt în altă parte. Adesea, infractorii sunt printre voi sau sunteţi chiar voi!
Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.