Pe 30 august, Anna Stefanova Politkovskaya, născută în 1958 la New York ca fiică a unui diplomat sovietic-ucrainean acreditat la ONU, ar fi împlinit 60 de ani. Dar a murit la numai 48 de ani. În octombrie 2006 a fost asasinată de un ucigaș plătit, fiind găsită decedată în fața liftului locuinței sale, alături de un pistol Makarov și patru gloanțe. Cu numai o lună mai devreme, îi apăruse cartea "Dureroasa Rusie", concepută ca un veritabil rechizitoriu al politicii lui Vladimir Putin.
Incomoda și lucida analistă susținea că "dacă va izbucni o revoluție în Rusia, nu va fi nici portocalie, nici de catifea, ci roșie ca sângele". Regimul din țara natală fusese scandalizat de rechizitoriul considerat nemilos, căci deja o avea în colimator pe Anna Politkovskaya, care critica cu fervoare, de ani buni, politica Kremlinului din Cecenia. Presa internațională a vuit, la aflarea noului caz de asasinat din Rusia, unul din multele ce precedaseră fatidica zi de octombrie. Astfel, World Politics Review, deloc singulară, scria, pe 31 octombrie 2006 : “Over the last month, Russia has experienced a surge of contract killings, with five high-profile murders -- a potent reminder that the country is far from the stable democracy its leaders say it is. The Oct. 7 murder of the anti-Kremlin journalist and human rights advocate Anna Politkovskaya is the most prominent of these, and the latest of 11 murders of Russian journalists in the last six years”.
Jurnalista prolifică, scriitoarea, militanta pentru democrație și pentru respectarea drepturilor omului, oponenta împătimită al lui Vladimir Putin supraviețuise multor amenințări și încă altor presupuse tentative de asasinat, niciodată investigate profund în țara natală. Punctul nevralgic acut al conflictului izbucnit între regimul de la Kremlin și contestatara acestuia rezida în poziția total diferită față de relația dintre lupta antiteroristă și încălcarea drepturilor omului. De foarte multe ori, scriitoarea a făcut publice situațiile inhumane ale victimelor atacurilor comise împotriva populației civile în cursul războiului declarat antiterorist din Cecenia. Îi cita adesea pe puținii aliați situați de partea societății civile (Grupul Helsinki de la Moscova, Liga Comitetului Mamelor Soldaților, Centrul de Reformă al Sistemului de Justiție Infracțională, Agențiile de aplicare a Legii privind Drepturile Omului, Asociații ale Presei Libere sau Agenții ale Consumatorilor s.s.), între ei fiind și Svetlana Gannușkina, de la Centrul Memorial al Drepturilor Omului, care remarca, după o întâlnire cu Președintele Rusiei, pe 10 decembrie 2003 : « el este convins că are tot dreptul să calce în picioare drepturile omului în cadrul campaniei împotriva terorismului. Există motive care ar justifica nerespectarea legii, circumstanțe în care litera legii ar putea fi trecută cu vederea»[1]. Apropierea dintre reprezentanții regimului și apărătorii drepturilor omului a avut consecințe tragice pentru foștii disidenți. “Ce speranță îi rămîne poporului rus atunci când o parte a opoziției a fost desființată, pur și simplu, iar o alta, formată cam din tot ce a mai rămas, este pusă deoparte pentru a fi folosită ulterior”, remarca Anna Politkovskaia[2]. Autoarea e generoasă, în articole și jurnale, cu exemplele privind lichidarea opoziției Taifunului Putin, în chestiune fiind mulți jurnaliști, intelectuali, artiști, din țară sau diaspora, analiști. Bunăoară, relatează cazul lui Andrei Makarevici, fost interpret de muzică rock: „ În dimineața aceasta (11 decembrie 2003, n. n.) nu s-a întâmplat nimic special, încă o reputație a ieșit pătată din îmbrățișarea Kremlinului. Andrei Makarevici a fost interpret de muzică rock underground din perioada sovietică, un disident, un luptător împotriva KGB-ului, care obișnuise în epocă să cânte cu pasiune “Nu sta cu capul plecat înaintea lumii schimbătoare. Va veni o zi în care lumea va sta cu capul plecat înaintea noastră!” Acesta a fost imnul primilor ani de democrație din timpul lui Elțîn. Azi, în direct la televizor pe Canalul Unu, controlat de stat, i se decernează medalia Pentru servicii aduse patriei . (...) De fapt, Makarevici a fost recompensat pentru că a plecat capul înaintea lui Putin și a partidului lui[3] ”.
De partea cealaltă a complicilor, au fost, însă, cei lucizi și determinați să apere condiția umană. “Demersurile intense făcute, alături de alți jurnaliști, de Anna Politkovskaia, au generat circumstanțe ce au făcut posibile, în final, încheierea păcii și retragerea trupelor rusești din Cecenia”, amintește Jon Snow în 2007, In Memoriam. Încetarea războiului cecen a reprezentat cea mai notabilă realizare a mass-media în timpul anilor relativ liberi ai regimului Elțîn, a afirmat nu o dată jurnalista asasinată, care a plătit cu viața pentru profunda sa determinare și onesta asumare a rolului bun în societate pe care trebuie să-l aibă presa liberă.
Moartea prematură și regizată a Annei Politkovsaya a arătat din nou lumii că în Rusia, și nu numai, există o problemă, și că oamenii care doresc să apere libertatea contra tiraniei nu au multe zile, în regimurile cu democrație slabă. Salman Rushdie a remarcat, la moartea curajoasei apărătoare a democrației: “Asemenea marilor reporteri de investigație, Anna Politkovskaia a scos la lumină acele adevăruri umane care au rescris istoria oficială. Vom continua să-i citim opera și să învățăm de la ea, ani buni de acum încolo”.
De la tragicele evenimente de acum 12 ani, dezbaterile pe tema drepturilor omului nu au încetat, ele fiind intens invocate nu numai în Rusia, ci peste tot în lume, pe măsură ce înseși conceptele de tip supapă politică au evoluat și s-au schimbat, în contextul noului război (asimetric, hibrid, complex) și al reîmpărțirii puterii din satul global. După abordările declanșate de diverși filosofi, de tipul Francis Fukuiama[4] la începutul anilor 2000, până și ideea de drepturile omului a intrat în siajul unor abordări de tipul industriei drepturilor, care pun sub semnul dubitației natura umană, precum și chestiunea libertății sau a demnității. Nu mă mai miră, în această lume imponderabilă și călăuzită de relativism, că uitarea acoperă toate mormintele martirilor cu praf și zădărnicie. Asta nu înseamnă că eu o voi putea uita vreodată pe una din cele mai mari jurnaliste ale lumii, Anna Politkovskaya!
Angela Furtună
Iulie 2018
[1] Anna Politkovskaia, Jurnal rusesc, A Russian Diary, Peteor Press, București, 2010, p. 35.
[2] Op.cit., p. 37.
[3] Op.cit., p.37.
[4] Fukuyama, Francis, Our Posthuman Future, Farrar, Straus and Giroux, New York, 2002