"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Noi, muritorii, avem luxul de a iubi fără să idealizăm dar şi chinul de a fi idealizaţi sau, prin contrast, de a fi împroşcaţi cu cu ceea ce, în realitate, suntem.

 

„Ştiai că eşti?..” M-a privit cu o comică îmbufnare. „Ai vrut să spui perfectă?” Desigur că nu de o dezbatere îmi ardea mie acolo, în cutia de aluminiu, după opt fuse orare de zbor. „Spune-mi, vrăbiuţo, la ce ţi-ar folosi să fi perfectă?” Sunt cumva eu însumi încurcat de propriile mele gânduri.

 

„... să mă apropii de tine, să-ţi vorbesc, să găsesc acel ceva unic în tine prin care să mă văd de afară şi de dinăuntru prin care să te definesc ca fiind eu. Tu faci ca eu să mă pot privi faţă în faţă. Ştii, de multe ori căutam să descopăr acel ceva dar de câte ori credeam că eram aproape de răspuns, acesta mi se scurgea printre degete. Cred că, de hatârul tău, iubito, am să-l numesc taină. Da, da, nu mă privi aşa! Eşti mai complicată decât crezi. Adevărat! Pentru orice lucru pot găsi cel puţin element de definire. Pentru tine aş găsi un milion de adjective, de metafore, de comparaţii... Tu eşti o poezie, iubito, pentru că ai dat prilej ochilor mei să te vadă. Te pot defini prin tot ceea ce rezonează cu instinctul meu de proprietate dar şi cu idealul meu căruia îi devin jertfă.”  „Psst...” mi-a replicat ea atingându-mi buzele cu degetul, „...s-ar putea să sperii vraja.” Apoi mi-a atins buzele uşor, ca o briză, într-un sărut subţire... „S-o crezi tu!” mi-a răspuns dându-mi un ghiont. M-a privit deodată cu ochii mari şi cu gura întredeschisă iar sprâncenele i s-au adunat aşa într-o întrebare. „Speachless?”

 

„Deci hai s-o luăm cu binişorul, iubito. Dacă, să zicem, ai fi perfectă cum ţi-aş putea face un compliment? Cum te-aş găsi suficient de vulnerabilă ca să...”  Hmm... Cred că am deschis o poartă înspre niciunde sau spre un undeva faţă de care sensul şi certitudinea sunt coplet străine. Ştiu, şi o văd cumva încurcată de acest dialog.

 

Pentru ea totul se închide într-un sărut dar farmecul ei de a fi îmi spune ceva. Farmecul de a fi? Noi, muritorii, avem luxul de a iubi fără să idealizăm dar şi chinul de a fi idealizaţi sau, prin contrast, de a fi împroşcaţi cu cu ceea ce, în realitate, suntem.  Complicaţi, complicaţi, complicaţi... Un sanatoriu, ce mai!... Ce simplu ar fi să fi doar perfect. Nici un element de definire pentru cei de fara, nici măcar o idee de „afară”, nici măcar o idee de „alcineva”. Este ca un fel de EU de proporţii cosmice fără cunoştinţa propriei existenţe. Apropos, care existenţă?

 

„La ce te gândeşti? Simt aşa un iz de creier ars, de-aia te-ntreb. Of, ce fomică mi-e!”  „Iată un minus în a nu fi perfect, iubito. Şi mie mi-e foame de tot felul dar până una alta văd că nici nu ţi-ai atins cafeaua.” „O vrei? Poţi s-o bei şi pe a mea. Doar sunt o poezie, parcă aşa ai spus.” ”Da, eşti! Ştii ceva? Eşti ca o rază subţire păşind peste pietre, pietre albe de calcar sau pietrele lunii. Şi totuşi nu eşti tu ci privirea mea întrupată în tine. Ce? Siropos? Aşa sunt eu uneori, când mă revărs în cuvinte.”  Întotdeauna o amuzau „serenadele” mele verbale. Uneori, mi-a spus ea odata, ar dori să se ascundă în cuvintele mele, să se ascundă atât de bine în pământul lor şi să răsară dintr-o dată mai puţin rază şi mai mult fiinţă. Femeie, cu alte cuvinte... „Auzi? Dacă ai fi să te descrii în trei cuvinte, care ar fi ele?” „Trei cuvinte? Ce-ai zice de „ai-vrea-tu”?” Am rămas total surprins de densitatea răspunsului ei. „Profund! Foarte profund! Mi-e şi frică să cred că tu ai premeditat acest răspuns. Este cutremurător de adevărat... Ai pus degetul exact pe rană!”

 

Dialogurile noastre sunt un fel de monologuri, un fel de răspunsuri la întrebările ei nerostite. Uneori, cumva trista, mă întreba de ce nu i-am mai scris, alteori o vedeam obosindu-se în efortul ei de a fi cea despre care îmi place să scriu. „Ştii ce, porumbiţo?” i-am spus cândva, „Lasă-mă să te caut eu, aşa cum ai spus, în pământul cuvintelor, întotdeauna crescută în ceva nou. Vezi, de aceea acel magnific „ai vrea tu” te descrie atât de bine.” Este ciudat; ea devine mai mult din mine cu cât trăieşte mai mult în libertatea ei de a fi  ea însăşi. Astfel noi jucăm un ciudat „de-a v-aţi ascunselea” cu lucrurile care uneori nici nu puteau fi imaginate.  Am devenit o romanţă cântată sub ferestrele eternităţii.  Nu întâmplător vicisitudinile circumstanţelor adăugau la melodicitate, la drama în care respirăm... Suntem două semne aşternute în scrierea contextului: mirarea şi întrebarea.  Noi suntem privire în privire, ţinându-ne de mână în faţa plutonului de execuţie... Rareori ne rostim cu glas tare. Chiar şoapta în care batem, două inimi, poate surzi Calea Lactee. Nu, noi nu vom fi niciodată doar un zgomot de fond.

 

Forfotă. Culoarul îngust dintre scaune a fost scena unui spectacol rar. Feţele încă şifonate de somn, câte un zâmbet obosit ici şi colo, dialoguri de toate felurile, bunici, nepoţi, ele şi ei, el şi ea, tânărul din stânga, Michael, mirosul de cafea, coada lungă la toalete. Puncte cu persoana ca miez,  prin care linia destinului poate desena milioane de scenarii, milioane de lumi şi în fiecare din ele un el şi o ea se aştern ca două semne: mirarea şi întrebarea.  Binecuvântare în a nu fi perfect, asta este! Întrevăd undeva, în mulţimea din jur ori dincolo de ea, un poet, un artist cu ochi sensibil dar închis, punând, conform intensităţii visului cu care iubeşte, informitatea acestui haos într-o atât de adâncă simfonie, vrednică de a atinge cerul. Numai aşa, în sublimul simfoniilor scrise, este loc pentru o sănătoasă infuzie a personalităţii dirijorului.

 

„Bat câmpii, iubito, asta fac acum. Caut o ordine în care să ne facem un cuib confortabil...” „Da?” m-a privit mirată, „si ce facem după aceea? Ne ţinem de mână pentru tot restul vieţii?”  Wow! Două simple întrebări şi citadela viseleor mele s-a spulberat. „Eşti uimitoare! Cum de nu m-am gândit că atât căutarea cât şi găsirea ţin de haos? Noi raţionăm, noi decidem, noi presupunem, şi asta doar în relaţie cu haosul. Da, da, iubito, avem nevoie de o pierdere ca să ne bucurăm de găsire... Tu, de exemplu... Te-am găsit înainte de a şti că te-am pierdut. Îţi aminteşti, în Geneza, Adam o vede pentru prima dată pe Eva şi exclamă: „Iată în sfârşit...” El o vede şi o recunoaşte imediat. Vezi, după standardele noastre Adam era fiinţa „perfectă” creat într-un context ideal de o minte infinită. Chipul Creatorului din el era garanţia desăvârşirii, nu-i aşa? Şi totuşi cuvintele lui arată că el a dorit-o şi a aşteptat-o tot timpul, nu? De fapt ea era în el pentru că de acolo a scos-o Dumnezeu. Hmm... Cred că este ceva acolo în ceea ce ne priveşte şi pe noi doi. Ce zici de asta?” M-a privit mirată, în felul ei unic de a mă privi. „Tu chiar vrei un răspuns de la mine?” Apoi buzele ei s-au prelins peste buzele mele, ca o briză, într-un sărut subţire...

 

Unde am rămas? Oh, da, cercurile acelea, entităţi circulare izolate... Cred că le voi lăsa în pace deocamdată cu atât mai mult cât văd cât de bine se poate închide totul într-un cerc aproape perfect, într-un sărut subţire...

                                      

(Va urma)