( din culisele temelor şi manipulării publice din România )

Covorul roşu

Istoria este făcută din momente purificatoare – ce vin după orori şi după erori – ca şi din spovedanii ale învinşilor. Greşelile se repetă constant, nimic nu e nou sub soare, în ciuda faptului că unii oameni teoretici îşi canalizează energiile întru salvarea Binelui public.

În 1992, toţi analiştii politici, inclusiv Monica Lovinescu, salutau faptul că imperiul sovietic s-a dezagregat, iar „Gorbaciov însuşi nu mai este altceva decât o epavă politică”. Naivii îşi făceau speranţe, pesimiştii nici măcar iluzii.

Este utilă rescrierea istoriei României? Este necesară o privire proaspătă asupra evoluţiei conceptelor social-politice româneşti şi asupra alternativelor interpretative?

Ei bine, răspunsul e unul, şi e da. Mai ales după apariţia, şi în limba română, în 2009, la Editura ART, a lucrării Conceptele şi istoriile lor, de Reinhart Koselleck, din ce în ce mai mulţi cercetători istorici, gânditori, filosofi, scriitori şi  politologi încuviinţează  acest nou filon de analiză.

În fond, trăim o realitate care reclamă soluţii temeinice: Istoria României, cea de până acum, a rămas înafara …istoriei.

Este incurabil, deși există vaccin. Este toxic și letal, deși e una din cele mai studiate boli. E imposibil de distrus, pentru că modernitatea a dezvoltat la nivelul marilor puteri mondiale mecanisme antisemito-genetice de laborator (ideologice, de intelligence, de media și militare), care sunt aruncate în teatrele de luptă politice și culturale mondiale cu scopul de a genera anxietatea utilă păpușarilor și strategilor conflictuali. Etiologia bolii este complexă, ereditară și... perfectibilă. Antisemitismul face parte din cuvintele primordiale, din codul genetic al scripturilor și poate că aici rezidă și unul din mecanismele perenității sale și ale capacității sale de regenerare, fie și inconștiente, care garantează, din păcate, faptul că antisemitismul se va transmite mereu civilizațiilor întemeiate pe această paradigmă. Însă antisemitismul nu se rezumă niciodată doar la această abordare, care definește doar matricea sa, adică acel background scenic care pune tragedia antisemită în operă istorică și în continuitate cu episoadele trecutului, profetice și de aceea previzibile.

Salutul exilaţilor: HYPOCRINO!

Moto:” Limba vieţii de după moarte, în lumea de dincoace şi de apoi. „Închiriere” lingvistică, nu proprietate. Hypocrino!” (Norman Manea, Întoarcerea huliganului, Ed. Polirom, 2006, p. 270)

Norman Manea, ca şi Paul Celan, nu evită – dimpotrivă,  atrage obsesiv –  înfruntarea interioară, mistuitoare, cu limba supravieţuirii, care devine atât codul fiinţei persecutate, cât şi codul operei; acest cod e format dintr-o serie de cuneiforme psihografice în care sunt exprimate „mitul identităţii, surogatele amintirilor” (Întoarcerea huliganului, Ed. Polirom 2006, p. 14). Afinităţile lui Norman Manea pentru Paul Celan, Kafka sau Sebastian sunt declarate adesea de scriitor, ca o relaţie deopotrivă de frăţie şi filiaţie: "Paul Celan vine din cosmopolita Bucovină în care români, evrei, germani, polonezi, ucraineni coexistau într-un spațiu de particulară vibrație spirituală." (Norman Manea, Despre clovni, Polirom 2005, p 41). (Paul Celan dixit despre Bucovina, citat de Norman Manea: "Era un ținut în care trăiau oameni și cărți" (p.41)).