"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

In Memoriam Václav Havel

(5 octombrie 1936, Praga – d. 18 decembrie 2011, Hradecek)

A fost odată un bacil revoluţionar

 

 

          Este firesc să ne alarmeze dezastrul. Mai ales atunci când acesta cuprinde și antrenează spre autodistrugere România. În toiul acțiunilor politice debusolate și distructive, se cere din nou prezența intelectualilor lucizi și onești de partea poporului și a interesului național. Apelul la spiritul critic și la resursele intelighentziei românești – redusă numeric și firavă sub aspect civic și etic - este necesar și binevenit. Într-un studiu mai vechi, publicat acum 10 ani, mă preocupam de această temă. Ea a redevenit, brusc, actuală, urgentă, poate salvatoare.

URNELE FUNERARE, PATRIA, CĂRȚILE ȘI GOLGOTA

 E oare mai bine să-ţi petreci viaţa având dreptate împotriva tuturor, sau greşind alături de toţi?”(Monica Lovinescu)

 

 Drumul de la inocența copilăriei la urna funerară și la pagina de carte a fost, pentru Monica Lovinescu, o Golgotă.

 

La numai cîţiva kilometri de Suceava, în uluitorul orăşel Fălticeni, Monica Lovinescu petrecea în fiecare an al copilăriei câte o lună de vară „doar cu tata”, iar tot ce îşi aminteşte mai târziu Marea Doamnă a Literaturii Române în legătură cu acest spaţiu şi acest timp al vieţii sale este faptul că „era fabulos”. Prin ochii tatălui ei, criticul si scriitorul Eugen Lovinescu, Monica Lovinescu a descoperit lumea creștină a Moldovei de Nord şi a Bucovinei, lumea românescă şi, foarte devreme, cea mai frumoasă dintre lumi, adică lumea literaturii, circumscrisă Iașului, Junimii.

În ultima vreme, când spunem stilul românesc, merită să reflectăm la dovezile din ce în ce mai numeroase care definesc un anume mod de audodevorare și de autodistrugere ce pare a defila pe vehicol de incocență mascată, odată cu suita de eșecuri politice, de-a lungul istoriei noastre. Asistăm la o sinucidere cosmetizată în glorie. Pe scenă, se joacă o piesă despre eroii fără nume de ieri, dar în tot acest timp, după cortină, artizanii prăbușirii actuale dansează cot la cot cu păpușarii viitorului sumbru.

Probabil sunt treizeci și cinci de ani, dacă nu mai mult, de când am avut pentru prima oară visul de care vă voi vorbi în cele ce urmează. Unul dintre acele vise care au menirea să-și hipnotizeze autorul, adoptându-l ca pe un animal de companie. Dar nu cu scopul de a-l alina, ci de a-l pedepsi. Prin memoria care nu iartă și nu repară.

30 de ani de la moartea scriitoarei cu origini bucovinene  Rose Ausländer (1901, Cernăuți-1988, Düsseldorf)

 

Am respirat solitudinea Trandafirului Nimănui într-un cimitir din Düsseldorf. Am găsit-o pe Rose parcă mai singură ca niciodată. Dar împăcată. Îmi semăna. Liniștea, ordinea germană perfectă, aura geniului, toate amprentele vieții de acum se structuraseră în nemurire, după ani de zbucium petrecuți de autoare între România, Statele Unite, Ungaria, Austria și Germania, finalmente în azilul Nelly Sachs. Acolo, în ritmul Rinului când străbate văile Düsseldorfului, odihnește o mare poetă de limbă germană și engleză, de origine bucovineană, născută la Cernăuți, cunoscută ca Rose Ausländer (născută Rosalie Beatrice Ruth Scherzer). 

                              Moto:  « Si l’on dit que les hommes oppriment les femmes, le mari s’indigne, mais le fait est que c’est le code masculin, c’est la société élaborée par les mâles et dans leur intérêt qui a défini la condition féminine sous une forme qui est à présent pour les deux sexes une source de tourments. »    (Simone de Beauvoir)

 

De la bun început: o privire, oricât de simplă, aruncată fie asupra condiției femeilor în general, dar mai ales asupra condiției femeilor scriitoare din România acestui mileniu, nu trebuie să fie un exercițiu gratuit. Pentru că în astfel de minimalizări sau abordări gratuite, minimalizatoare, futile ori lipsite de taxinomii valabile și de soluții viabile rezidă adesea demersuri energofage și cronofage care nu folosesc nimănui. Mai ales într-o lume în care discriminarea este încă la ea acasă, cu toate că și-a rafinat mijloacele, retorica și logistica.

Moto : „… « de ce pentru mine mama şi tata trebuiau neapărat să fie eterni » şi, subînţeles, neapărat, împreună şi nu separaţi”  (Monica Lovinescu)

 

Ecaterina Bălăcioiu ex-Lovinescu a fost mama Monicăi Lovinescu, profesoară de limba franceză și traducătoare. Azi, e descoperită și ca o scriitoare notabilă.

 

În ultimii ani, în România, au apărut mai multe cărți care aduc în prim plan această scriitoare excepțională, soție devotat-romantică, mamă cu totul specială și martiră a închisorilor comuniste (arestată la 71 de ani, trece prin câteva penitenciare politice românești, unde e eutanasiată lent prin privare constantă de tratament medicamentos. Scopul e dublu : cel politic urmărea ca presiunile asupra mamei arestate să domolească elanul critic anticomunist, al fiicei, Monica Lovinescu, la Radio Europa Liberă (la Paris, – unde o surprinsese bolșevizarea țării ) ;

Observ din ce în ce mai des la confrații mei că, în ciuda lecțiilor dure ale istoriei recente, par să nu fie vaccinați față de epidemiile gândirii totalitare sau față de maladiile spiritului contemporan. Lucrurile care deranjează cel mai mult sunt spiritul critic și etica, devenite adevărate Cenușărese la mâna hermeneuților din Est. Mai nou, un fel de păpuși Barbie destinate exercițiilor de monopol asupra discursului public prin intermediul tranchilizării și tranzacționării academice convenabile și al fetișizării media.

A fi un critic onest al regimurilor totalitare nu e un fapt demodat. Dimpotrivă. În ultima vreme, pe măsură ce regimurile de la vârf derapează antidemocratic, revine necesitatea conștiinței și a spiritului civic. Din păcate, ca de obicei, intelighentsia românească lasă de dorit. Răul de ieri se repetă azi. Neo-extremismele se cuibăresc în comunitățile de oameni, pradă haosului și debusolării, propagandelor și politrucilor noului război.