a. Legat prin jurământul rostit

Exprimarea „Da” şi „Nu” nu reprezintă o formă nouă de jurământ; ea opreşte afirmaţii dincolo de adevăr, întrucât omul crede, dar nu ştie ce se va întâmpla. În acest sens a afirmat Domnul Isus că „ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău”. În anumite circumstanţe Dumnezeu S-a jurat (Ez.36:7 / 1.Sm.3:16 / Is.54:9), iar în alte situaţii S-a jurat pe Sine Însuşi (Gn.22:16 / Is.45:23 / Ier.22:5 / 44:26 / 49:13). De asemenea, în Is.54:9 El ne spune cum Se jurase că apele nu vor mai aduce un potop general ca pe vremea lui Noe deşi acolo (Gn.9:11) nu avem decât termenul „legământ”. Prin urmare în limbajul antichităţii iudaice jurământul şi legământul se puteau şi substitui. Este uşor de înţeles de ce El S-a jurat: din pricina slabei credinţe a omului, nu fiindcă la El există diferite nivele de adevăr. Omul a fost oprit să jure din pricina limitei sale umane care oferea posibilitatea neîmplinirii – şi aceasta „vine de la cel rău”.

În foarte frumoasa şi binecunoscuta rugăciune „Tatăl nostru” se găseşte şi o cerere care a dat naştere multor discuţii şi interpretări. Însuşi Dumnezeu (în trup omenesc) ne-a învăţat să ne rugăm: „Tată nostru care eşti în ceruri... nu ne duce în ispită...” Cu alte cuvinte, Dumnezeu-Tatăl îi duce pe oameni în ispită. Este adevărat că Iacov, fratele de mamă al Domnului Isus, ne învaţă că Dumnezeu „...nu ispiteşte pe nimeni” (Iac.1:13), dar asta nu prezintă claritate în faţa rugăciunii „Tatăl nostru”. Incertitudinea care pluteşte deasupra multor interpretări parcă cere continuu noi detalii ce nu ne sunt date. Dacă Dumnezeu conduce pe oameni în ispită, de ce-i mai pedepseşte? Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni ci doar îngăduie ca oamenii să fie ispitiţi, dar de ce? Omul singur intră în ispită; dacă da, rugăciunea nu este corectă.

Asupra definiției telologiei am insistat ori de câte ori mi s-a ivit ocazia. Termenul „teologie” este un cuvânt compus din alte două cuvinte grecești: Theos și logos. Obișnuit, în Sfintele Scripturi Theos este tradus „Dumnezeu” iar logos „Cuvânt”. În literatura vremii, logos este tradus foarte diferit; acesta este motivul pentru care, mai ales în școlile bisericilor seculare, în definirea teologiei logos este tradus „știința”. (Probabil din dorința de a se impune in fața cercetărilor pe care le numim științifice). Termenul logos permite și corespondentul românesc „cunoaștere”; de aici, și verbele „a cunoaște” respectiv „a ști”, de unde substantivele ”cunoașterea”, respectiv „știința”. Numai că uzanța acestora implică acțiuni relativ diferite. Știința impune laboratoare, savanți, tehnologie, etc., pe când cunoașterea nu le obligă: un om poate cunoaște din experiență, sau că a citit, a auzit, a văzut, ș.a.m.d. Nu trebuie să mire de ce în teologia ortodoxă, de exemplu, întîlnim expresii ca „în opinia savantului...” în loc de „în opinia teologului...”

a. Legat prin jurământul rostit. În Israel era obiceiul ca oamenii să jure în luarea vreunei decizii; în felul acesta cel ce jura era luat în serios de ceilalţi. Este adevărat şi faptul că de multe ori cel ce a jurat s-a dovedit incapabil în a-şi împlini jurământul, adică cuvântul dat. Comentatorul R. T. France explică cerinţa Domnului pentru „Da” şi „Nu” presupunând că Dumnezeu cere încredere deplină, aşa că nu mai e nevoie de jurământ. Această învăţătură a existat şi la partida esenienilor, considerând că orice declaraţie trebuie să fie mai puternică decât jurământul. Adevărul este, însă, că esenienii aveau şi ei un jurământ special pentru primirea noilor membri, desminţind astfel propria lor învăţătură.