"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Trebuie sa existe undeva, imi spuneam, un loc, un principiu, o idee, ceva care sa lege numele lucrurilor si intruparea lor, in ceva mai mult decat o suma de entitati, un ceva unic inexpicabil, poate, ceva care sa lege sunetul, culoarea, miresmele si forma. De fapt imi place sa cred ca toate acestea pot coexista pana la a imparti aceeasi respiratie. Merg si mai departe in a crede ca de fapt aceasta inefabila realitate a frumosului exista, ba mai mult: exista pentru noi! Trebuie doar ca nelinistea si nesomnul cautatorului acesteia s-o dezveleasca…

 

Poetul se rezuma deseori la a “crea” o realitate, de a-i da suflare prin infuzie de spirit, prin asezarea diferita a lucrurilor, daca vreti, prin rasturnarea ordinii firesti. Este, asa cum am mentionat intr-una din scrierile mele precedente, starea de conflict dintre om si creatie, care duce pe poet pana la punctul de a crede ca el este dator s-o acopere cu propriile lui nelinisti. “Voi creatI o alta lume pe-asta lume de nevoi” striga Eminescu in “Epigonii”. Idealistul din mine, crede ca ceea ce noi percepem ca realitate, exista dincolo de limitele acesteia intr-un perpetuu tumult de taine perceptibil doar prin capacitatea noastra de a ne risipi intr-o divina imbratisare cu ea.

Sapatorul de fantani este in cautare a ceva care iI este stiut. Da, el poate fi surpins de procesul cautarii, dar izbanda lui duce la potolirea setei. Poetul, pe de alta parte , cauta ceva care sa-l mire. Procesul cautarii este istovitor dar izbanda duce la starnirea setei. Atat de adanca si de nepotolit este setea lui pe cat de imens este torentul de taine starnit de cautarea lui…

De fapt ineditul modului de a privi al poetului, genialitatea lui sunt deseori catalogate drept abormalitati. Isnpiratia a fost deseori comparata cu o anume stare de schizofrenie, ba chiar si clasificata ca atare…

Ceea ce ma urneste in a scrie gandurile acestea nu este nevoia mea de a filosofa ci nevoia de regasire! De ce scriu ceea ce scriu? De ce sunt lenes deseori in a scrie, si de ce ma simt vinovat cand nu scriu? De ce mocneste intruna in sufletul poetului strigatul care ar putea surzi universul, si de ce aeasta mocnire nu se traduce in flacara, de ce suspinul launtric nu devine plans? De ce atatea neimpliniri intr-o infinitate de posibilitati? De ce albul hartiei exista in acelasi timp ca oaza de popas cat si ca pelerinaj istovitor printr-o pustie fara de sfarsit? De ce simte poetul si placerea si chinul de-a lungul aceleiasi respiratii?

Cand moare poetul, de ce moare ca si cum ar muri cu toate mortile deodata? De ce este poetul credincios iluziei dar si partas de-o viata cu realitatea?

El aduna din respect pentru sufletul semenului, lacrimile neplanse. El asculta din respect pentru creatie susurul, fosnetul, strigatul pasarii de noapte, boncaluitul cerbului intr-o padure care nu exista inca. El aduna de dragul inimii indurerate despartirea neplansa, dragostea neimplinita, dor dupa ceva ce n-are inca nume…

De ce, ma intreb, de ce? Poate ca el insusi exista dincolo de el insusi. Poate ca el este corabia naufragiata dar si locul naufragiului in acelasi timp.

Un poet, un prieten al sufletului meu scria: “Daca zic: “nu voi pomeni de El si nu voi mai vorbi in numele Lui”! iata ca inima mea este ca un foc mistuitor, inchis in oasele mele. Caut sa-l opresc, dar nu pot.” (Ieremia 20:9).

El purta un strigat, un strigat care nu era al lui, si simtea durerea unui popor care nici nu stia ca este in dureri. Plangerile lui erau plangeri ce trebuiau planse de altcineva. El a fost mai mult locul plansului decat plansul insusi… Nu cred ca in nestiinta de acest fapt a strigat Goga: “Nu oful meu, de-a pururi prada/ ursitei mastere si rele/ ci jalea unei lumi, Parinte,/ sa planga-n lacrimile mele!”

Poetul Nichita Stanescu sublinia natura altruista a poetului astfel: “Poetul, ca si soldatul, nu are viata personala!”

Deci cum? Cum as putea pune in ecuatie existenta si menirea poetului? Cum as putea tintui umbra intr-un loc? Poetul este idea de libertate robit de lantul tanjirii dupa libertate. El scrie din temnita despre bucurie si striga la nunti iminenta mortii. Este un Ieremia in fiecare poet, si un strigat din dragoste este mereu pe buzele lor. Ei pot auzi sfatul de taina al lui Dumnezeu cand in sufletul lor este pace, ei pot murdari lumea prin refuzul lor de a se darui. Ei exista in fiecare dintre noi, uneori ca un triumf al plansului, alteori ca o impietrire a clipei, ca un inceput al singuratatii…

Si daca in fiecare din noi exista poetul, ca o entitate nemasurabila, o entitate dincolo de limitele ei, de ce, ma intreb, de ce trebuie sa cerni munti de grotesc pentru doar o farama de sublim? Cum de societatea nu este un freamat de poezie, ci doar o piata imbaxita cu dumnezei convenabili si iluzii impermeabile, garantate sa te hraneasca pana la mormant?

Simfonia vizibila (daca pot spune asa) a creatiei nu este menita sa ne ridice doar sprancenele spre mirare, ci mai ales de-a ne infatisa cu cadrul sau scena in care noi insine ne desfasuram spre existenta. In mijlocul acestui miracol, rostit de dragostea suprema a ziditorului, noi am fost randuiti sa stralucim… Noi am fost coroana creatiei dar si incoronatii ei. Dupa Cuvantului Creatorului, totul urma sa ne fie supus. Creatia, in raport cu omul, trebuia sa existe oferindu-ne in mod perpetuu drepturile de imparat. Si asta, contraziceti-ma daca puteti, este cu mult dincolo de limitele noastre umane. Fiecare fir de iarba, fiecare munte, fiecare rau, fiecare vietuitoare, toate stelele, constelatiile, galaxiile, totul trebuia sa poarte amprenta, atingerea numelor cu care Adam le definise existenta.

Atunci, poetul, locul plansului si al lacrimei dincolo de starea ei de apa si sare, traieste in nadejdea recapatarii in fapt a existentei lui dincolo de limitele firii, al reimpunerii prin puterea daruirii de sine, a dreptului de imparat cu care l-a zamislit Creatorul. El aduna clipele, cu usurinta risipite de altcineva, invesnicindu-le in ceva vrednic de a locui in metafora. De aceea strig poetului din orice suflet: “Caci iata, a trecut iarna, a incetat ploaia si s-a dus. Se arata florile pe camp, a venit vremea cantarii!”