"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

(Cu ce pret?)

Nu ce vom obtine conteaza, spune intelepciunea lui Dumnezeu, ci cui ne inchinam. Si daca am realizat ceva, care este pretul?

Suntem atat de incatusati in timp incat urma trecerii noastre o marcam intotdeauna in expresia unei pierderi iremediabile insumata in timpul care a trecut. Ne trecem regretand ca nu am burdusit clipele abia trecute cu mai mult din prezenta noastra, ca am lasat in urma prea putin pentru o eulogie impresionanta si ca in galaxia aceasta de colb am stralucit atat de putin pntru a misca cat de cat balanta prestantei. Asa de scumpa ne este privirea admirativa a aproapelui incat nici un efort nu ni se pare prea mic pentru a o atrage. Modul acesta desert de a gandi si de a-ti randui viata conform acestui gand noi o numim, tragic dar adevarat, “relizare”. Persoana “realizata” este un exemplu de urmat, statutul ei este o tinta demna de atins si depasit.

Jalnic!!! Producem prin asta o desprindere de ceea ce este in jur pentru ca am umplut universul de noi insine si apoi de noi in centrul atentiei in care toti semenii nostri sunt chiar eurile noastre cu care ne-am inconjurat... Devenim daca vreti, o piatra atat de perfect rotunjita de uriasa atentie pe care ne-o dam incat nu ne potrivim in nici o zidire. In procesul acesta, nimic nu ni se pare prea mult, nici un efort prea mare pentru a obtine aprobarea, admiratia si chiar vasalitatea celorlalti. “Castigarea puterii” este termenul pe care il adoptam in definirea travaliului acesta. Chiar si camelionul ne-ar admira pentru cat de pricepuai am devenit in tendinta de a place pentru a castiga. Ceea ce nu stim este ca noi insine ne sapam groapa in care vom cadea negresit. Procesul acesta de “realizare” personala este de fapt un proces de diatrugere personala, de pierdere adevarata si definitiva a ceea ce am fost si a ceea ce am fost meniti sa fim. Am schimbat oceanul cu un simplu acvariu... Parerile celorlalti, mai intotdeauna magulitoare, deci false, zidesc in jurul nostru, incet incet un surogat de realitate peste care domnim cu un surogat de putere, ne definim cu un surogat de personalitate.

“Vai de voi, când toţi oamenii vă vor grăi de bine! Fiindcă tot aşa făceau părinţii lor cu proorocii mincinoşi!” (luca 6:26)

De nenumarate ori am mentionat, in articolele precedente ca orice am intreprinde, de la procesul de cunoastere la cel de edificare, dincolo de principiile divine sunt nu numai sortite esecului ci si infiorator de pagubitoare atat pentru destinul nostru etern cat si pentru al multora din jurul nostru. Vedeti, smerenia merge inaintea slavei si mandria inaintea caderii asa cum este scris in Scriptura. Domnul Isus ne spune ca “Cine dintre dintre voi vrea sa fie cel mai mare sa fie robul tuturor.”

Omul, in goana dupa “situatie” si putere a decazut pana la a deveni un surogat, pana la a-si pierde miezul divin si in cele din urma, sufletul.

Omul din centrul lui insusi, din galaxia plina de el insusi si de heralzii lui, nu se opreste aici. Odata ajuns la putere gandul lui se indreapta inspre consolidarea si cresterea acesteia. Asta duce implicit la alunecarea lui inspre micimi de toate felurile. Ce se intampla de cele mai multe ori este reactia sau opozitia din partea celora care, prin contrast, se furiseaza afara din sfera de influenta a micimii printr-o pozitie superioara din care percepe si apoi incepe sa se conformeze noii realitati prin atitudine si actiune. Eu sunt “reactionarii” si dizdentii zilei. Nu odata, in scurta mea calatorie, am vazut si chiar am fost afectat de atitudinea puterii fata de ceea ce sunt si mai apoi de ceea ce fac.

Exista o noua filozofie a structurii ierarhice in institutii si, din nefericire, in unele biserici chiar, unde ideea de a ”adjunct” a devenit invechita. Adeptii unei astfel de filozofii sunt chiar cei in cautarea puterii si mai apoi in frica pierderii ei. Vedeti, adjunctul, omul imediat dupa cel in putere poate fi un risc... In locul lui, mult mai jos sunt un numar de asociati, toti pe acelasi nivel ierarhic, inferior celui in putere. Observati? Nu mai este “eu, el si apoi voi” ci “eu si apoi voi toti ceilalti” (!!!)

O astfel de putere creaza institutii cu personalitati la sablon, “oameni noi” de un tip anume care sa corespunda cu totul intereselor celui in putere. Aceasta zidire, este o zidire de caramizi si smoala total opusa ideii de zidire a creatorului.

Nu vreu totusi sa ma indepartez de ideea de pierdere, pierdere adevarata si irecuperabila. In articolele precedente am scris despre pierderi care sunt pierderi doar in aparenta si dincolo de aparenta ele sunt castiguri de proportii eterne si infinite. Pierderile despre care vorbesc acum sunt premeditate, platite cu un pret si au aparenta unui castig. Iata o ilustrare minunata:

“8. Diavolul L-a dus apoi pe un munte foarte înalt, I-a arătat toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor, şi i-a zis:
9. "Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei arunca cu faţa la pământ şi Te vei închina mie." (
Matei 4-8,9)

Domnul Isus a fost imun la astfel de ispite. De ce? El a privit realitatea nu prin prisma oamenilor, relativa si inselatoare, ci prin perspectiva absolutui cuprins in cuvantul lui Dumnezeu:

“10. "Pleacă, Satano", i-a răspuns Isus. "Căci este scris: "Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti." (Matei 4:10)

Ceea ce iese in evidenta in versetul de mai sus este faptul ca Domnul nu este interesat sa-i arate satanei ca este gresit ci sa-i arate Adevarul. Pentru Domnul nu era important ce va primi ci Cui se va inchina!

O, cad de des inversam prioritatile si cat de des suntem in pozitia ca n-avem nici o idee macar ca suntem in tabara cui nu trebuie si fierbem in cazanele maniei lui Dumnezeu crezand chiar ca suntem in mijlocul unor mari binecuvantari. Nu ce vom obtine conteaza, spune intelepciunea lui Dumnezeu, ci cui ne inchinam. Si daca am realizat ceva, care este pretul?

Culmea ironiei este ca lucrurile cele mai de pret nu costa nimic. Castigarea lumii intregi, a universului intreg, a tuturor bogatiilor lumii si a slavei pamantesti nu pot fi puse in balanta cu pretul sufletului. Insa lucrurile minunate pa care acum nu le vedem, unde exista o slava vesnica si o bucurie dincolo de orice inchipuire, unde picioarele vor calca pe strazi de aur, vocile vor canta intr-un cor cresc,unde nu este nici boala nici lacrima, nici moarte si nici frica mortii, lucrurile acestea sunt de o valoare dincolo de ceea ce noi ne putem imagina, sunt ale noastre prin dar si vor fi asa atata timp cand important va fi pentru noi nu cea ce este al nostru ci ai cui suntem noi...