"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

„Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea și nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20:27).

„Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. Prin ea cei din vechime au dat buna lor mărturie” (Evrei 11:1-2).

„Căci Hristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioşi” (Rom. 5:6).

Marele Dumnezeu și Mântuitor al nostru Iisus Hristos (cf. Tit. 2:13) a zis Apostolului Său Toma: „Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea și nu fii necredincios, ci credincios” (Ioan 20:27), a opta zi după Înviere, când a intrat, iarăși, la apostoli prin ușile încuiate, zicându-le: „Pace vouă!” (cf. Ioan 20:26), după care l-a invitat pe Toma să se convingă de Adevărul Învierii Sale, precum a voit el, prin vedere și pipăire (cf. Ioan 20:25). După ce Toma a văzut și a pipăit a exclamat dumnezeirea lui Iisus Hristos, zicând: „Domnul meu și Dumnezeul meu” (Ioan 20: 28). Răspunsul Domnului a fost, fericind pe toți din toate vremurile și din toate popoarele care „n-au văzut și au crezut”, când a zis: „Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20:29)

 

 

Acest moment cutremurător al apostolului Toma a avut loc după ce el nu a vrut să creadă, când i-au spus ceilalți apostoli că: „Am văzut pe Domnul!”, când S-a arătat lor, în lipsa lui, în prima zi a Învierii, Duminica, pe când ușile casei erau încuiate de frica iudeilor, Iisus a intrat și le-a zis: „Pace vouă!” invitându-i să vadă „mâinile și coasta Lui” (cf. Ioan 20:19-20), ci a zis: „Dar el (Toma) le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20:25).

Astfel, Domnul Hristos, Cel Înviat, a pregătit o dovadă, a Adevărului Învierii Sale, cu „vedere și pipăire”, prin apostolul Toma, precum a știut că va cere omul necredinței tuturor vremurilor istorice. La această dovadă a Învierii lui Iisus, nu de o persoană ca apostolul Toma și de ceilalți apostoli și de femeile mironosițe, stă dovada de netăgăduit că Iisus Hristos, după Învierea Sa, a fost văzut de peste cinci sute de persoane deodată în Ierusalim, după Scriptura care descoperă, zicând: „În urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc până astăzi, iar unii au şi adormit” (1 Cor. 15:6). Așa vestea apostolul Pavel, Adevărul Învierii lui Iisus în Imperiul Roman, putând astfel mulți să meargă și să stea de vorbă cu cei care L-au văzut Înviat pe Iisus, pentru că mulți mai trăiau și atunci.

Stimate cititorule, precum Domnul Iisus Hristos, Cel Înviat din morți, a zis apostolului Toma: „Nu fii necredincios, ci credincios”, mustrându-l pentru necredința în Învierea Sa, tot așa Domnul zice și omului necredincios de azi: „Nu fii necredincios, ci credincios”. Da, așa zice Iisus și oamenilor din vremurile secolului 21, pentru că: „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi” (Evrei 13:8), „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Tim. 2:4), pentru că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, după cum zice: „Spune-le: Precum este adevărat că Eu sunt viu, tot aşa este de adevărat că Eu (Dumnezeu) nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la căile voastre cele rele! Pentru ce să muriţi voi …?” (Iezechil 33:11).

Astfel, am crezut potrivit și necesar să transmit omului vremii secolului 21, în care trăim, mesajul Salvatorului Universului și al omenirii, din dezastrele mondiale actuale, al Marelui Dumnezeu și Mântuitor al nostru Iisus Hristos, Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea și să-și curățească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune (cf. Tit. 2:13-14), care zice: „Nu fii necredincios, ci credincios”, ca să vadă prin Sfintele Scripturi și să înțeleagă ce înseamnă să fie omul „necredincios” și ce înseamnă să fie „credincios” și să înceapă cititorii să dea o șansă vieții lor, prin Credința în Învierea lui Hristos, prin Credința în Dumnezeu.

La tema acestui Articol am ajuns, văzând și Colapsul Economic Mondial, rezultat al Colapsului Moral Mondial, din cauza necredinței în Dumnezeu, în descoperirile revelațiilor Biblice, cum scriam în prevenire două Articole: „Dezastrele din Univers sunt Urmarea Păcatelor” în 2008 și „Colaps Moral egal Colaps Economic” în 2009. De atunci și până în prezent, vedem că Țările din Continentul European și din Continentul American, care erau Țări avansate în lume, au ajuns la Colapsuri Economice, pentru că au produs în fiecare An numai Datorii și nu producție pentru refacerea Economiei. Ceea ce a avansat pe Mapamond este industria cu afacerile păcatului, ca urmare a necredinței omului în Creatorul său Dumnezeu.

Țările Europei noastre dragi, au ajuns la colaps economic: „Grecia, urmând pe cale Portugalia, Spania, Italia, etc. Statele Unite sunt pe drumul să aibă soarta Greciei, pentru că 100% din Produsul Intern Brut va trebui alocat plății datoriilor. Iar despre deficitul Statelor Unite puteți citi, astfel: „Ne confruntăm în anul acesta fiscal cu un deficit federal de $1,4 trilioane și o datorie totală de $10-12 trilioane pentru deceniul următor”. (Am citat din: Prof. Dr. Charles R. Kesler, „The New New Deal”, Revista „Imprimis”, nr. 5/6, vol. 39, May/June 2010, Hillsdale College, Michigan, în original: „We face a $1.4 trillion federal deficit this fiscal year alone and $10-12 trillion in total debt over the coming decade.”)

România noastră din Carpați, bogată în Carpații ei, câmpie și Mare, și pe pământ și sub pământ, merge spre colaps economic, din cauza Colapsului Moral, în care poporul alege conducători după „inima oamenilor” și nu conducători după „inima lui Dumnezeu” (cf. 1 Reg. 13:14). Așa se explică că Parlamentul României a cheltuit pe salariile și indemnizațiile „aleșilor” suma de 1.731.460,00 Euro, numai într-o singură lună, Martie 2010! Aici se potrivește zicala: „Satul arde și baba se piaptănă”, cu alte cuvinte „Țara arde și conducătorii se piaptănă” în milioane de salarii și indemnizații. Asemenea conducători au găsit soluția de recuperare, prin reducerea salariilor cu 25% și a pensiilor cu 15%! Această Decizie a Guvernului este strigătoare la cer!

Și acum, ceva de la Departamentul Românilor de Pretutindeni (DRP) din Guvernul României, de care se ocupă direct, am fost informați, Primul Ministru Boc. În luna Aprilie 2010, a apărut o Circulară de la DRP pentru Diaspora Română, pentru ajutor financiar din Țară, în scopul păstrării identității naționale și culturale românești în străinătate. Termenul de aplicare era de numai 3 sau 4 săptămâni din luna Aprilie 2010. Aplicațiile trebuiau să ajungă la București la DRP până la data de 1 Mai 2010! Timpul fiind atât de scurt, Aplicațiile s-au pregătit sub o presiune foarte mare, dar cu credință și speranță, pentru că Circulara părea serioasă, deși a fost dat un termen atât de scurt de aplicare. Aplicațiile erau pentru diferite programe. Insă, la sfârșitul lunii Mai, 2010, s-a dat răspunsul că nu mai există fonduri!

Răspunsul este: Nu ne așteptăm să ne ajute cei de acasă, care sunt cu siguranță mai săraci ca noi, în crizele în care trăim cu toții, dar așteptăm din partea Guvernului Român seriozitate, demnitate, moralitate, justiție și onestitate față de frații români din Diaspora, dacă vor susținerea noastră. Astfel, DRP de la București, de data aceasta a căzut iarăși în fața Diasporei Românești prin propriile manevre, poate de provocare, ca să ne îndosarieze ca în timpul comunismului, ajuns la lada de gunoi a istoriei. Cu respect și considerație, dau răspunsul Domnului Dumnezeu pentru toți liderii României și din lumea întreagă, din Psalmul 2, prin care Dumnezeu zice: „Şi acum împăraţi înţelegeţi! Învăţaţi-vă toţi, care judecaţi pământul! Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi de El cu cutremur. Luaţi învăţătură, ca nu cumva să Se mânie Domnul şi să pieriţi din calea cea dreaptă, când se va aprinde degrabă mânia Lui! Fericiţi toţi cei ce nădăjduiesc în El” (Psalmul 2:10-12).

Stimați conducători ai României, și tuturor aceia din lumea întreagă, luați ca exemplu în conducerea Țării pe conducătorul Moise, al poporului Israel, spre patria făgăduinței Canaan, care s-a rugat lui Dumnezeu pentru popor, zicând: „Rogu-mă acum, de vrei să le ierţi păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris!” (Ieșire 32:32). „Șterge-mă și pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris”, exprimă responsabilitatea și solidaritatea lui Moise de mântuire cu poporul său Israel cu prețul vieții lui, și chiar cu șteregerea numelui său din Cartea Vieții, dacă nu se va mântui poporul. Astfel de responsabilitate și solidaritate, de mântuire din toate nevoile, cere Dumnezeu să simtă fiecare conducător pentru poporul său, la orice treaptă de conducere, iar dacă nu, zice Dumnezeu: „Luaţi învăţătură, ca nu cumva să Se mânie Domnul şi să pieriţi din calea cea dreaptă, când se va aprinde degrabă mânia Lui! Fericiţi toţi cei ce nădăjduiesc în El” (Psalmul 2:12). Să nu se înșele nimeni că poate să scape de împlinirea Cuvintelor divine, descoperite de Iisus, zicând: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Luca 21:33).

Așadar, stimate cititorule, haide să intrăm în cele două lumi: „Lumea necredinței” și „Lumea credinței”, care ni le deschide tema, prin cuvintele lui Iisus „nu fii necredincios, ci credincios” și să vedem viața omului în cele două lumi, în prezentarea Sfintelor Scripturi. Iar dacă în unele părți ți se va părea că Articolul este prea tare, te rog să consideri Sfintelor Scripturi, prin care vorbește Bunul Dumnezeu, spre salvarea și mântuirea necredincioșilor și a credincioșilor, spre mărirea Lui și fericirea lor. Dar mai înainte, îngăduie-mi o reflecție asupra unui episod cu care se confruntă lumea de azi.

Reflecție: O persoană, care vine pe la Biserică, mi-a zis: Părinte, unde s-a mai pomenit ca să vorbiți în secolul 21 despre avort că este păcat?! Asta înseamnă că certați oamenii, pentru că avortul este ceva personal, iar oamenii se depărtează de Biserică. Tot așa vorbiți și despre alte păcate. Să vă cereți iertare la oameni în Biserică!

Acum judecați dvs., dar considerând, iarăși, Sfintele Scripturi, prin care Bunul Dumnezeu vorbește oamenilor despre păcate, pentru ca să-i ferească de rău și să-i ajute la mântuire. Judecați dvs., dacă preotul, care are responsabilitatea vestirii Evangheliei și a mântuirii credincioșilor, încredințați în păstorirea lui, poate să asculte de cineva să nu vestească Scripturile, care prezintă păcatul de care oamenii trebuie să se ferească sau să-i păgubească neprezentându-le Scripturile despre păcat?

Răspunsul preotului, cred că trebuie să fie, indiferent de secolul în care trăiește și vestește Evanghelia, cel din întâmplările cu Sf. Apostoli Petru și Ioan, care după ce au fost scoși din închisoare și aduși în fața Sinedriului de judecată în Ierusalim, li s-a interzis să mai predice în numele lui Iisus (cf. Fapte 4:1-18), iar ei le-au răspuns: „Iar Petru şi Ioan, răspunzând, au zis către ei: Judecaţi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu. Căci noi nu putem să nu vorbim cele ce am văzut şi am auzit” (Fapte 4:19-20).

Stimate cititorule, scuză-mă, dacă te-am plictisit cu acest episod, dar l-am crezut și pe acesta important în actualitatea temei, ca să vedem cu ce fel de „persoane”, din vremurile de azi, din „lumea necredinței”, ne confruntăm și ce se întâmplă dacă aceștia, atunci când poporul alege „conducători după inima oamenilor” și nu după „inima lui Dumnezeu” (cf. 1 Regi 13:14), ajung conducători în Guverne. Deja vedem cu ochii noștri, cum conducătorii de azi, aleși de popor după „inima oamenilor” necredincioși și nu după „inima lui Dumnezeu”, declară țările și națiunile necreștine, chiar după două mii de ani de creștinism, unde înaintașii lor au trăit și au biruit în istorie, prin binecuvântările lui Dumnezeu, au ajuns să nu aibă nici un respect al religiei înaintașilor lor, care au avut deviza: „Nihil Sine Deo”, adică „Nimic fără Dumnezeu”. De ce? Ne răspunde Scriptura care zice: „Dar Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor” (1 Tim. 4:1), creând astfel lumea necredinței spre prăbușire și judecată.

Apoi, am mai scris această întâmplare ca să găsească cititorii învățătură pentru viață, că preotul în Biserică trebuie stimulat de credincioși să predice Evanghelia cu toate referirile ei în viața oamenilor și să nu-i păgubească de învățăturile lui Dumnezeu, iar nu să-i spună preotului cineva, ce să predice și ce să nu predice din Evanghelie, adică din cuvântul lui Dumnezeu, scris prin lucrarea Duhului Sfânt, prin proorocii și apostolii Săi, în întreaga Biblie. În altă ordine de idei, trebuie considerat că preotul are o Facultate de Teologie, unde a fost educat teologic pentru misiunea Bisericii lui Hristos, de a învăța și conduce poporul pe calea mântuirii. Acestea sunt aspectele cu care ne confruntăm din lumea necredinței. Iar dacă preotul va asculta de necredincioși în Biserică, care îi zic: ce să predice, că Slujba este prea lungă și să o facă mai scurtă etc., atunci înseamnă că oamenii vor merge în iad cu preot cu tot. Slujbele pe care le săvârșește preotul în Biserică, nu le face el mai lungi sau mai scurte pentru că așa vrea el. Preotul slujește în Biserică toate Slujbele după Cărțile Bisericești, cu durata lor canonică stabilită de Sfinții Apostoli și de Sfinții Părinți ai Bisericii.

Prima Sfântă Liturghie, putem spune, că a săvârșit-o însuși Mântuitorul Iisus Hristos, la Cina cea de Taină, în Joia Mare, în prezența Apostolilor, când a zis: „Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor. (Matei 26:26-28; Marcu 14:22-24; Luca 22:19-20), iar apoi a zis: „… Aceasta să faceți spre pomenirea Mea” (Luca 22:19).

De aici, începe centrul Sfintei Liturghii, cu Epicleza, când are loc pogorârea Duhului Sfânt la rugăciunea preotului, care preface pâinea (cu numirea de Agneț) liturgic de pe Sf. Disc, în Sf. Altar, în Trupul Domnului Iisus Hristos și vinul liturgic din Sf. Potir în Sângele Domnului Iisus Hristos, care apoi se dau la credincioșii pregătiți (cu zile de post și rugăciune înainte, mărturisirea păcatelor în Taina Pocăinței și dezlegarea păcatelor de la preot (cf. Ioan 20:22-23), ca Sfântă Împărtășanie cu Sfântul Trup și Sânge al Domnului Hristos, ca „să aibă viață în ei”, spre mântuirea sufletească în Hristos Iisus.

Deci, de câte ori și oriunde pe fața pământului se săvârșește Sf. Liturghie de către un Episcop, de către un preot, sau de mai mulți preoți și diaconi cu Episcopul în frunte în sobor, Marele și Milostivul Dumnezeu săvârșește o Minune a prefacerii pâinii și a vinului litrugic de pe Sf. Altar, în Trupul Și Sângele lui Iisus Hristos, pentru împărtășirea credincioșilor, ca „să aibă viață în ei” (cf. Ioan 6:53), întru Hristos Domnul.

Iar despre Sfânta Împărtășanie de la Sfânta Liturghie, cu Sfântul Trup Și Sânge al Domnului, Iisus Hristos ne descoperă, zicând: „Şi le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului (adică Iisus Hristos) şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Căci trupul Meu este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6:53-56).

Așadar, în Biserică, unde suntem prezenți în fața Mântuitorului Hristos, care este prezent în chip nevăzut (cf. Matei 18:20), preotul nu poate săvârși Slujbele cât vrea el și cum vrea el, ci cum cere Dumnezeu și este scris în Cartea de Slujbă. Iar cu aceste rânduieli sacre și canonice nu ne putem juca. O exemplificare spre mai bună înțelegere: Când mergi la doctor, trebuie să urmezi Prescripția de a lua doza de medicamente prescrisă de el ca să te vindeci, iar dacă nu împlinești nu-ți folosește la nimic. De exemplu: Penicilina trebuie luată într-o doză și într-un număr de zile, altfel nu trece boala. Tot așa, și Sfintele Slujbe trebuiesc săvârșite de preot precum Doctorul Suprem, Dumnezeu, al sufletelor și al trupurilor oamenilor, le-a prescris în lucrarea Duhului Sfânt, prin Sf. Apostoli și prin Sf. Părinți ai Bisericii, după cum ne descoperă prin Scriptura care zice: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate…” (2 Tim 3:16)

Nu fii necredincios!” a zis Iisus

Așadar, odată cu aceasta intrăm în Lumea necredincioșilor, cu prezentare prin Sfintele Scripturi. Întrebarea omului de azi este: De ce, să nu fii necredincios? Răspunsul scurt: Pentru că omul fără Credință în Dumnezeu săvârșește păcatul, iar plata păcatului în descoperirea lui Dumnezeu prin Scripturi este moartea: „Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rom.6:23). În prezentarea altei Scripturi, omul ca și creatură a lui Dumnezeu nu este plăcut și nu se poate apropia de Dumnezeu dacă este necredincios. „Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută. (Evrei 11:6). Contrastul, însă, pozitiv al Credinței, este căci Credința din sufletul omului îl apropie pe om de Dumnezeu, precum îl apropie pe copil încrederea și iubirea de părinții lui, în care definirea Credinței este: „Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. Prin ea cei din vechime au dat buna lor mărturie” (Evrei 11:1-2).

A fi omul necredincios înseamnă a nu-L recunoaște pe Dumnezeu ca și Creator al său și a universului, ca operă a lui Dumnezeu, ceea ce conduce la generații fără Dumnezeu, cu urmarea dezastrelor catastrofale în viață. Înseamnă în final, a nu recunoaște ceea ce este mai capital pentru viața lui: „Căci Hristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioşi” (Rom. 5:6), și că: „Marele Dumnezeu şi Mântuitor al nostru Hristos Iisus, S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune” (Tit 2:1-14). Aceste câteva revelații Biblice, prezintă necesitatea imediată din partea omului de a recunoaște autoritatea și primirea lui Dumnezeu în viața lui pe calea credinței și a rațiunii pentru salvarea vieții. Dumnezeu revelează omului care se separă de El prin necredință: „Că iată cei ce se depărtează de Tine vor pieri; nimicit-ai pe tot cel ce se leapădă de Tine” (Psalm 72:26). Nerecunoașterea și depărtarea de Dumnezeu a omului este o pervertire din partea lucrării diavolul, care „răcnește ca un leu să-i prindă chiar pe cei aleși” (cf. 1 Petru 5:8).

Ca exemplificare, pentru o mai bună înțelegere, este că a nu recunoaște omul pe Dumnezeu ca și Creator și pronietor al lui, este ca și copilul care nu și-ar recunoaște părinții care l-au făcut și l-au crescut cu sacrificiile lor și au fost gata să-și dea viața pentru el dacă se îmbolnăvea, precum Dumnezeu Tatăl și-a dat pe Fiul Său Iisus Hristos pentru salvarea neamului omenesc, când s-a îmbolnăvit de moarte din cauza păcatului. Așadar, a fi oamenii necredincioși înseamnă a crea lumea necredinței, unde vrăjmașul diavol cu oamenii necredinței luptă, bineînțeles fără success până la urmă, împotriva Lumii Credinței cu Dumnezeu.

Din lumea necredincioșilor

Scripturile următoare ne vor prezenta câteva aspecte din lumea necredinței, pe care, de fapt, le vedem zilnic: „Iar faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am şi spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (Gal. 5:19-21). Următoarea Scriptură ne va prezenta lupta contrară între trup și sufletul din ființa umană, astfel: „Căci trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi cele ce aţi voi” (Gal. 5:17), pentru o viață morală.

Omul necredincios nu este în practicarea Credința în Dumnezeu și așa nu poate să stăpânească pornirile trupului spre păcat, pentru că este lipsit sufletul lui de puterile harurilor divine. Astfel, la el nu se poate confirma filosofia adevărată, că spiritul trebuie să stăpânească materia și nu materia spiritul. Omul necredincios, din lumea necredinței, obișnuindu-se cu plăcerea păcatului el nici nu vrea să primescă învățăturile Bisericii și ale Bibliei, de a stăpâni trupul și a sta împotriva vrăjmașului diavol, „care răcnește ca un leu pe cine să apuce” (cf. 1 Petru 5:8), înarmându-se în toată armătura lui Dumnezeu, după Scriptura care zice: „Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii.  Şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu. Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii” (Efes. 6:13-18). Așa necredincioșii rămân mai departe sclavii păcatului, care îi duce la toată desfigurarea, pentru că nu vor să devină liberi de patimi și păcat prin harurile divine în Hristos, prin Hristos și pentru Hristos.

Necredinciosul în fața existenței lui Dumnezeu și a operei Sale

Necredincioșii în fața existenței lui Dumnezeu, cu toată necredința și negarea lor, se prăbușesc, realizând ce le descoperă Scriptura, zicând: „Zis-a cel nebun în inima sa: „Nu este Dumnezeu!” Stricatu-s-au oamenii şi urâţi s-au făcut întru îndeletnicirile lor. Nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul” (Psalm 52:1-2). „Ce te făleşti întru răutate, puternice? Fărădelege toată ziua, nedreptate a vorbit limba ta; ca un brici ascuţit a făcut vicleşug. Iubit-ai răutatea mai mult decât bunătatea, nedreptatea mai mult decât a grăi dreptatea. Iubit-ai toate cuvintele pierzării, limbă vicleană!  Pentru aceasta Dumnezeu te va doborî până în sfârşit, te va smulge şi te va muta din locaşul tău şi rădăcina ta din pământul celor vii. Iată omul care nu şi-a pus pe Dumnezeu ajutorul lui, Ci a nădăjduit în mulţimea bogăţiei sale şi s-a întărit întru deşertăciunea sa" (Psalm 51:1-6).

Astfel, ajunge omul să vadă că, existența lui este implicată indispensabil în existența și lucrările lui Dumnezeu. Cauza de existență a omului este înafară de el, adică în Dumnezeu. Existența lui Dumnezeu și existența omului se cheamă și se afirmă reciproc în viața omului credincios, pentru că omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu: „Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul! Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său: după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie” (Geneză 1:26-27). Nerecunoașterea lui Dumnezeu din partea omului ca și Creator și Dumnezeu al său este, ca și cum copilul nu și-ar recunoaște mama și pe tatăl său, care l-au făcut și l-au crescut!

Existența lui Dumnezeu este mărturisită de întreaga operă a creației Sale, după Scriptura care zice: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria lor” (Psalm 18:1). Realitatea obiectivă a lumii și lucrările lui Dumnezeu sunt văzute după Scriptura care descoperă, zicând: „Cele nevăzute ale Lui (Dumnezeu) se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare” (Rom. 1:20). Așadar, din făpturile creației ne este evident și nouă Cel ce le-a creat pe toate, le mișcă și le conservă, chiar dacă omul nu-L cuprinde cu înțelegerea sa. Și este foarte nerecunoscător cel ce nu înaintează până la capăt urmând dovezile naturale. (cf. Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, p. 116-117).

Din mărturiile Sf. Părinți ai Bisericii: Sf. Ioan Gură de Aur zice: cunoașterea lui Dumnezeu pe calea firii s-a dat oamenilor nu prin glas, ci prin așezarea făpturilor în mijlocul (Universului), pentru ca și cel înțelept și cel fără de minte, cunoscând cu privirea frumusețea celor văzute, să se ridice la Dumnezeu (Omilii la Epistola către Romani, 3, 2, Migne, pg. 60. Col. 412). Ordinea lucrurilor, schimbarea anotimpurilor, a atmosferei, drumul armonios al aștrilor, mersul regulat al zilelor, al nopților, al lunilor și al anilor, purtarea de grijă pe care numai o minte atotînțeleaptă o are față de fiecare viețuitoare, mișcarea foarte felurită a corpurilor cerești, toate acestea mărturisesc existența lui Dumnezeu, ca izvor al întregii existențe (cf. Teofil al Antiohiei, Către Autolic, I, 6).

Prin urmare, pentru omul necredincios, care a ajuns și autorul filosofiilor și ideologiilor, împotriva existenței lui Dumnezeu, spre rătăcirea generațiilor de la adevărul creației, stă ca mărturie întregul Univers cu toate creaturile și lucrările lui Dumnezeu în el, devenind astfel necredincisul „fără cuvânt de apărare” (cf. Rom. 1:20), în fața justiției lui Dumnezeu. Iar pentru a fi salvat omul tuturor vremurilor de a nu cădea victimă filosofiilor false, Dumnezeu îl previne prin Scriptura care zice: „Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filozofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos” (Col. 2:8).

Astfel, filosofii necredincioși în loc să contempleze la creație ca realitate obiectivă, cu legile și armonia care o arată, precum și structura însăși a ființei umane, în care postulează cu necesitate existența personală și absolută a unui Creator Atotputernic, Atotștiutor și perfect, mai presus de creație, dar prezent în ea, și care este Dumnezeul iubirii, ei se pierd în întunecarea diavolului, după Scriptura care descoperă, zicând: „Spunând că sunt înțelepți au ajuns nebuni” (Rom. 1:22). „Zis-a cel nebun în inima sa: „Nu este Dumnezeu!” Stricatu-s-au oamenii şi urâţi s-au făcut întru îndeletnicirile lor. Nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul” (Psalm 52:1-2).

Căile cunoașterii lui Dumnezeu

Așadar, după cele prezentate mai sus, cunoașterea lui Dumnezeu pentru om este pe calea Naturală și pe calea Supranaturală. Unul din argumentele revelației Biblice, pentru calea Naturală, este că: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 18:1), pentru cine vrea să recunoască. Iar pe calea Supranaturală a credinței, iată, unul din argumentele revelației Biblice este definirea Credinței, care zice: „Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. Prin ea cei din vechime au dat buna lor mărturie” (Evrei 11:1-2).

Argumentarea rațională și logică, prin „înțelegerea din făpturile” (cf. Rom. 1:20) creației, a existenței lui Dumnezeu pe cale ontologică (argumentul ontologic), pe cale cauzală (argumentul cosmologic și antropologic), cerută de natura spirituală a omului, de care depinde și purtarea demonstrativă a argumentelor raționale, vine să arate și să dovedească spre salvarea necredincioșilor, căci Credința în Dumnezeu a omului dintotdeauna nu stă pe un sistem omenesc, ci pe o teologie puternică și revelaționară a cunoașterii fundamentale a lui Dumnezeu.

Dovedirea pleacă de la ideea de Dumnezeu dată pe calea revelației primordiale păstrată și după căderea urmașilor lui Adam și de la dragostea de salvare a omului necredincios, după cum Domnul Iisus zice: „Nu fii necredincios, ci credincios”. La argumentarea existenței lui Dumnezeu și a Credinței omului în fața necredincioșilor dintotdeauna se ridică revelația supranaturală a Vechiului și Noului Testament unde găsim cum Dumnezeu a vorbit cu oamenii, începând de la Adam, descoperindu-li-Se și arătându-le calea spre mântuire după cădere, iar la „plinirea vremii” (cf. Gal. 4:4) le-a vorbit prin Mesia, Hristos Iisus, Fiul Său prea iubit pe care L-a dat pentru răscumpărarea (cf. Ioan 3:16) și Învierea omului (cf. 1 Cor. 15:20) din robia păcatelor și a morții sub stăpânirea diavolului. Aceasta a fost posibilă pentru că Iisus a „surpat prin moartea Sa pe cel ce avea stăpânirea morții, adică pe diavolul” (cf. Evrei 2:14).

Așadar, izvoarele cunoașterii Marelui și Atotputernicului Dumnezeu sunt: Revelația naturală și Revelația supranaturală. Prin Revelația naturală omul îl poate descoperi pe Dumnezeu prin toate creaturile din lumea externă și internă. Zidirea întreagă, împreună cu structura ființei umane însăși, ne descoperă pe Marele Creator și Pronietor al ei și al omului. Instrumentul acestei cunoașteri este mintea omului, în contemplarea creației spre descoperirea Creatorului, cum a zis un Sfânt Părinte că „începând de la firicelul de iarbă totul este ca un deget ce arată spre Creator!”. Dumnezeu, din marea Lui iubire față de omul pe care l-a creat, l-a învrednicit și de o Revelație supranaturală, prin cuvânt și fapte miraculoase descoperite prin Scripturile din Vechiul și Noul Testament, prin însăși Fiul Său pe Care l-a dat pentru mântuirea omului (cf. Ioan 1:17 și Evrei 1:1-2).

Calea Credinței în cunoașterea lui Dumnezeu rămâne cu prioritate atât pe calea personală a relației omului cu Dumnezeu cât și pe calea universal valabilă, pentru că fără Credință omul nu se poate apropia de Dumnezeu (cf. Evrei 11:6), iar Dumnezeu nu se poate revela unei ființe umane care nu are Credință în El. Iar în definirea Sf. Scripturi, Credința este: „Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. Prin ea cei din vechime au dat buna lor mărturie” (Evrei 11:1-2). Așadar, prin credință Dumnezeu încredințează pe om de cele nădăjduite și de dovedirea sau arătarea lucrurilor celor pe care nu le poate vedea cu ochiul. Lucru care nu se poate întâmpla în viața necredincioșilor pentru că ei nu cred, și astfel am putut vedea în istorie, cum cei mai înverșunați necredincioși au tremurat și s-au prăbușit în fața celui mai mic fenomen natural din Univers.

Iulian Apostatul, împărat din Imperiul Bizantin, nu a crezut în Iisus Hristos, în Dumnezeu, iar prin necredința lui a ajuns să cadă în luptă sub sabia care i-a venit în piept, rămânând în istorie celebra sa afirmație, când s-a prăbușit înainte de moarte: „Ai învins Galileene!”, lui Iisus zicându-I-se și „Galileeanul”, deoarece locuise în orașul Capernaum din provincia Galileea (cf. Matei 4:13-17). Așa s-a adeverit, în viața împăratului Bizantin, Scriptura, care zice: „Că iată cei ce se depărtează de Tine vor pieri; nimicit-ai pe tot cel ce se leapădă de Tine” (Psalm 72:26). „S-au stins, au pierit din pricina nelegiuirilor lor” (Psalm 72:19). „Pierit-au pentru că n-au avut înţelepciune; pierit-au prin nebunia lor” (Baruh 3:28). Astfel ajunge lumea necredincioșilor să vadă că: „Moartea păcătoşilor este cumplită şi cei ce urăsc pe cel drept vor greşi” (Ps. 33:20). Ce bine ar fi să se îndrepte inima și mintea lor spre înțelepciune, înțelegând acestea!

Cum sunt necredincioșii? Următoarele Scripturi ne vor lămuri și mai exact, după cum zic: „Nu sunt aşa necredincioşii, nu sunt aşa! Ci ca praful ce-l spulberă vântul de pe faţa pământului” (Ps. 1:4). „Rodul lor de pe pământ îl vei pierde şi sămânţa lor dintre fiii oamenilor” (Ps. 20:11). „Iar faţa Domnului spre cei ce fac rele, ca să piară de pe pământ pomenirea lor” (Ps. 33:15). „Că cei ce viclenesc de tot vor pieri; iar cei ce aşteaptă pe Domnul vor moşteni pământul” (Ps. 36:9 ). „Că cei ce-L binecuvântează pe El vor moşteni pământul, iar cei ce-L blesteamă pe El (pe Dumnezeu), de tot vor pieri” (Ps. 36:22). „Aşteaptă pe Domnul şi păzeşte calea Lui! Şi te va învăţa pe tine ca să moşteneşti pământul; când vor pieri păcătoşii vei vedea” (Ps. 36:34). Iată adevărul revelației despre ce este omul pe pământ: „Dar toate sunt deşertăciuni; tot omul ce viază” (Ps. 38:8) „Eu am zis întru uimirea mea: „Tot omul este mincinos!” (Ps. 115:2).

Alte revelații Biblice, despre cum gândește și vorbește omul necredincios: „Grăit-au ca să ascundă curse; spus-au: „Cine ne va vedea pe noi?”  Iscodit-au fărădelegi şi au pierit când le iscodeau, Ca să pătrundă înlăuntrul omului şi în adâncimea inimii lui. Dar Dumnezeu îi va lovi cu săgeata şi fără de veste îi va răni, că ei singuri se vor răni cu limbile lor. Tulburatu-s-au toţi cei ce i-au văzut pe ei; şi s-a temut tot omul. Şi au vestit lucrurile lui Dumnezeu şi faptele Lui le-au înţeles” (Ps. 63:5-10).  „Ca să pătrundă înlăuntrul omului şi în adâncimea inimii lui” este o revelație Biblică, care o vedem astăzi sub ochii noștrii cu aplicarea „Cipului” electronic pe om, ca să pătrundă necredincioșii antihriști „înlăuntrul omului” și în „adâncimea inimii lui”, ca să-l aibă în control și să-l dirijeze ca pe un robot în direcția antihristului. La toate zic spre salvarea necredincioșilor, cuvintele lui Iisus: „Şi zicea (Iisus): Cine are urechi de auzit să audă” (Marcu 4:9)

Ce li se poate întâmpla necredincioșilor? Iar cu privire la locurile cu palate mari ale necredincioșilor, iată ce descoperă Dumnezeu, prin Scripturile care zic: „Şi încă puţin şi nu va mai fi păcătosul şi vei căuta locul lui şi nu-l vei afla. Iar cei blânzi vor moşteni pământul şi se vor desfăta de mulţimea păcii” (Ps. 36:10-11) „Văzut-am pe cel necredincios fălindu-se şi înălţându-se ca cedrii Libanului. Și am trecut și iată nu era, și l-am căutat pe el și nu s-a aflat locul lui. Păzeşte nerăutatea şi caută dreptatea, că urmaşi are omul făcător de pace. Iar cei fără de lege vor pieri deodată și urmașii necredincioșilor vor fi stârpiți” (Ps. 36:35-38). Te cutremuri, e trist, dar adevărat. Dumnezeu descoperă răul omului, așa cum urmează să fie ca să-l prevină. Am văzut cu ochii noștri căderea și a săracilor și a bogaților necredincioși, și odată cu prăbușirea vieții lor am văzut și prăbușirea locurilor în care au trăit. Am văzut în istorie prăbușirea Imperiilor, ca cel Roman de Apus în 410, în urma fărădelegilor care se săvârșeau în ele, iar astăzi oamenii le pot vedea ruinele. Concluzia, la care ajunge omul în final, este ce îi descoperă Dumnezeu, că: „ Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul, nu se vor lipsi de tot binele” (Ps. 33:10). Viitorul constă în a învăța din trecut și a recunoaște prezentul.

Ce trebuie să facă cei ce vor să vadă zile bune? Iar celor care vor să vadă zile bune, Dumnezeu le zice: „Cine este omul cel ce voieşte viaţa, care iubeşte să vadă zile bune? Opreşte-ţi limba de la rău şi buzele tale să nu grăiască vicleşug. Fereşte-te de rău şi fă bine, caută pacea şi o urmează pe ea. Ochii Domnului spre cei drepţi şi urechile Lui spre rugăciunea lor. Strigat-au drepţii şi Domnul i-a auzit şi din toate necazurile lor i-a izbăvit. Multe sunt necazurile drepţilor şi din toate acelea îi va izbăvi pe ei Domnul” (Ps. 33:12-18).

Dumnezeu se lasă găsit celor care Îl caută ca să vadă zile bune: „Căutat-am pe Domnul şi m-a auzit şi din toate necazurile mele m-a izbăvit. Săracul acesta a strigat şi Domnul l-a auzit pe el şi din toate necazurile lui l-a izbăvit. Străjui-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de El şi-i va izbăvi pe ei. Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul; fericit bărbatul care nădăjduieşte în El” (Ps. 33:4-8). Din toate aceste vorbiri ale lui Dumnezeu, să învețe omul să se întoarcă spre înțelepciunea cea de la Dumnezeu, care zice: „Şi El (Dumnezeu) este Cel care schimbă timpurile şi ceasurile, Cel care dă jos de pe tron pe regi şi Cel care îi pune; El dă înţelepciune celor înţelepţi şi ştiinţă celor pricepuţi” (Daniel 2:21). Da, așa vorbește Dumnezeu, cum am văzut prin Scripturile de mai sus, fiecărui om și lumii întregi.

Invitarea necredincioșilor la cunoașterea lui Dumnezeu

Astfel, stimate cititorule, să invităm, cu iubire, pe toți cei necredincioși la cunoașterea lui Dumnezeu prin contemplație asupra creaturilor din Univers și prin studierea revelațiilor lui Dumnezeu din Biblie, care le descoperă: „Căci Hristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioşi” (Rom. 5:6), prin cercetarea Bisericii și la urmă vor exclama și ei ca Toma, zicând: „Domnul meu și Dumnezeul meu” (Ioan 20:28), apoi să nu fie prea târziu să exclame ca ostașul de lângă Crucea lui Iisus, după ce a văzut cutremurul și cele întâmplate, căci: „Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!” (cf. Matei 27:54), ci să ajungă toți necredincioșii să afirme mai devreme, ca locuitorii orașului Sihar, din propovăduirea femeii cananeence și din cunoașterea lui Iisus că: „… Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii” (Ioan 4:42).

Aceasta va fi posibil dacă Îl vor chema necredincioșii pe Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, în viața, în casele și în localitățile lor, precum L-au chemat locuitorii orașului Sihar după ce le-a vestit femeia samarineancă și după ce au venit la Iisus și L-au „rugat să rămână la ei, iar El a rămas acolo două zile” (cf. Ioan 4:40) în localitatea lor Sihar, și Iisus Domnul îi va tămădui și pe ei de multe suferinți, ca pe mulți alți. Atunci vor plânge necredincioșii cu amar, pentru că, înainte de a-L cunoaște pe Dumnezeu, i-au cerut lui Iisus să plece din viața și localitățile lor, ca cei din orașul Gadar, după ce și-au văzut turma de porci înecată în mare din cauza demonilor care intrase în ea, când Iisus i-a scos din cei doi oameni pe demonizați (cf. Matei 8:28-34). Așa Iisus Domnul a plecat de la ei și i-a lăsat cu porcii lor, pentru că au ținut la avuțiile materiale mai mult decât la prezența Fiului lui Dumnezeu cu ei și la tămăduirea bolnavilor din orașul lor Gadar.

Necredincioșii cer să-L vadă pe Dumnezeu!

De ce? Pentru că necredincioșii, în duhul mândriei, nu se văd și nu recunosc cât sunt de neputincioși ca oameni muritori, și așa se ridică cu întrebarea: L-ai văzut pe Dumnezeu? Apoi, cer să-L vadă pe Dumnezeu. Nu realizează că celui credincios îi este milă de el și se va ruga pentru el Domnului să-l salveze de la urmările necredinței. Dar, iată, răspunsul Scripturii: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18). Iar prin următoarea Scriptură ni se descoperă cum Dumnezeu cel nevăzut poate rămâne în noi: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, dar de ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne întru noi şi dragostea Lui în noi este desăvârşită” (1 Ioan 4:12). Și totuși: De ce omul nu-L poate vedea pe Dumnezeu? Simplu și ușor este răspunsul, dar și înțelegerea: Pentru că Dumnezeu nu este materie, ci duh, după Scriptura prin care Iisus descoperă femeii samaritence, zicând: „Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4:24).

Moise, omul lui Dumnezeu, a cerut să vadă slava lui Dumnezeu, și iată ce i-a răspuns Domnul Dumnezeu: „Și Moise a zis: „Arată-mi slava Ta!”. Zis-a Domnul către Moise: „Eu voi trece pe dinaintea ta toată slava Mea, voi rosti numele lui Iahve înaintea ta şi pe cel ce va fi de miluit îl voi milui şi cine va fi vrednic de îndurare, de acela Mă voi îndura”.  Apoi a adăugat: „Faţa Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască!”. Şi iarăşi a zis Domnul: „Iată aici la Mine un loc: şezi pe stânca aceasta;  Când va trece slava Mea, te voi ascunde în scobitura stâncii şi voi pune mâna Mea peste tine până voi trece; Iar când voi ridica mâna Mea, tu vei vedea spatele Meu, iar faţa Mea nu o vei vedea!” (Ieșire 33:18-23). Și acum: Ce zici, omule, necredincios? Eu îți răspund sincer și cu cutremur: Îmi este frică! Și mă bucur că îmi este frică pentru că: „Începutul înţelepciunii este frica de Domnul; înţelegere bună este tuturor celor ce o fac pe ea. Lauda Lui rămâne în veacul veacului” (Psalm 110:10).

Alte întrebări ale omului din lumea necredinței: De ce omul nu poate să vadă fața lui Dumnezeu și să trăiască? Evanghelia Schimbării la Față a Domnului Iisus pe muntele Tabor în prezența lui Petru, Iacov și Ioan ne dă răspunsul: Iisus a luat cu Sine pe Petru, pe Iacov și pe Ioan și S-a dus într-un munte înalt și S-a schimbat la față înaintea lor și a strălucit fața Lui ca Soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina, iar Moise și Ilie au vorbit cu El. Apoi, un nor luminos i-a umbrit pe ei și iată glas din cer s-a auzit, zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit: pe Acesta să-L ascultați”. Ucenicii auzind au căzut cu fața la pământ și s-au înspăimântat, dar Iisus a venit la ei și le-a zis: „Sculați-vă și nu vă temeți” (cf. Matei 17:1-7). Cei trei apostoli nu L-au putut vedea pe Iisus la schimbarea la față în strălucirea slavei dumnezeirii Sale, când fața Lui strălucea ca Soarele, pentru că omul cu ochii fizici nu se poate uita nici la lumina Soarelui, dar de cum la strălucirea luminii dumnezeirii Sale, căci dacă ar fi încercat să se uite ar fi orbit sau ar fi murit! Ceea ce înseamnă căci, cu atât mai mult, omul de rând nu poate să vadă strălucirea luminii dumnezeiești.

Dacă cei trei apostoli nu L-au putut vedea pe Iisus în strălucirea luminii dumnezeirii Sale, au putut auzi glasul lui Dumnezeu Tatăl, Care L-a prezentat pe Iisus ca Fiu al Său, în Care a binevoit mântuirea lumii și a zis că de El să asculte omul (cf. Matei 17:5), așa precum S-a auzit vocea Tatălui mărturisind pentru Fiul și la Botezul Domnului de către Ioan, când a zis: „Şi iată glas din ceruri zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3:17), iar Duhul lui Dumnezeu S-a văzut coborându-Se peste El ca un porumbel (cf. Matei 3:16).

Despre vederea lui Dumnezeu față către față și cunoașterea pe deplin ne descoperă Scriptura care zice: „Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu” (1 Cor. 13:12). Când atunci, vom vedea față către față? Când nu vom fi în trup, ci vom fi în duh, după moarte, în Împărăția lui Dumnezeu, atunci Îl vom vedea pe Dumnezeu față către față, și nu vom cunoaște în parte, ci pe deplin. Vederea lui Dumnezeu, față către față, o prezintă și Evanghelia Judecății de apoi, când atât credincioșii cât și necredincioșii care au trăit în această viață, nu numai că Îl vor vedea pe Dumnezeu, dar vor și vorbi cu Dreptul Judecător Iisus Hristos și își vor auzi cei credincioși sentința pentru raiul fericirii, iar cei necredincioși sentința nefericirii în iadul cel veșnic (cf. Matei 25:31-46).

Urmările dezastruoase în lumea necredincioșilor

Moartea spirituală. Una din urmările dezastruoase în lumea necredinței omului este moartea spirituală! De ce? Pentru că plata păcatului necredinței omului în Dumnezeu, Care l-a creat, este moartea, în descoperirea Domnului prin Scriptura care zice: „Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rom. 6:23). Necredința omului în Dumnezeu este unul din păcatele strigătoare la cer, care îl desparte și îl separă pe om de Dumnezeu și-l duce în stăpânirea diavolului! Separarea omului de Dumnezeu prin necredință îi aduce deja moartea spirituală și trăirea în desfigurarea ființei sale umane în plăcerile trupului și ale materiei sub ispitirea diavolului. Următoarea Evanghelie este edificatoare în a prezenta moartea spirituală: Iisus a zis către un om: „Urmează-Mi. Iar el a zis: Doamne, dă-mi voie întâi să merg să îngrop pe tatăl meu. Iar El a zis: Lasă morții să-și îngroape morții lor, iar tu mergi de vestește împărăția lui Dumnezeu” (cf. Luca 9:59-60). „Lasă morții să-și îngroape morții lor”, înseamnă că cei ce urmau să facă înmormântarea erau morți spiritual, iar cel ce urma să fie înmormântat era mort și spiritual și trupește.

Smintirea semenilor. Necredinciosul învață și pe alții să se lase de Credință, de Biserică, de valorile spirituale, rătăcindu-i pe semenii lui, fie prin scris, fie pe calea televiziunii, fie prin grai viu, pentru a merge pe căile păcatului de tot felul, pentru care, iată răspunsul Domnului Dumnezeu: „Şi cine va sminti pe unul din aceştia mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui dacă şi-ar lega de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare” (Marcu 9:42). Omenirea secolului 21, în care abia am intrat, este plină de mesaje și învățături rătăcitoare de la Credința în Dumnezeu! Guvernele lumii în care trăim legalizează păcatul! Un lucru trebuie să știe liderii lumii: că Dumnezeu nu legalizează păcatul, chiar dacă Guvernele îl legalizează, pentru că nu vrea ca omul să cadă în „plata păcatului care este moartea” în imoralitate, ci vrea ca omul să trăiască în legile morale după standardele Divine spre viața veșnică.

Dumnezeu descoperă omenirii că El a dat pe Fiul Său ca să răscumpere pe fiecare om de sub moartea păcatului, căzut prin neascultare, in Scriptura care zice: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:16). Primii oameni, Adam și Eva, au căzut în urma păcatului neascultării, prin ispita diavolului, deși Dumnezeu le-a zis că vor muri, după Scriptura care descoperă, zicând: „Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Geneză 2:17), dar ei nu au vrut să asculte. Iar moartea aceasta s-a transmis la toți oamenii, astfel: „De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Rom 5:12). Totuși, la căderea lui Adam și Eva, ca protopărinți ai neamului omenesc, Dumnezeu nu i-a lăsat să moară nici pe ei și nici pe urmașii neamului omenesc din ei, ci le-a făgăduit un răscumpărător (cf. Facere 3:15) pe Mesia Hristos, care a venit la plinirea vremii (cf. Gal. 4:4) prin zămislire de la Duhul Sfânt în pântecele Fecioarei Maria (cf. Matei 1:18). Astfel, au putut să-L vadă pe Iisus întrupat în chip omenesc cei de atunci, după cum zice Scriptura: „Şi Cuvântul (adică, Fiul lui Dumnezeu) S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1:14), iar generațiile ce au urmat au putut să-L vadă cu ochii spirituali și să-L simtă pe Iisus după Învierea Sa din morți, prin Harul dumnezeiesc ce la redat omenirii, și fiecărui om în urma Credinței lui în Dumnezeu, după cum zice: „Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har. Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos” (Ioan 1:16-17).

Întunericul din viața necredincioșilor

Omul necredincios al secolului 21 a ajuns la ceea ce Dumnezeu a descoperit încă prin proorocul Isaia, când a zis: „Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar!” (Isaia 5:20). Exact la împlinirea acestei Scripturi au ajuns liderii și oamenii necredinței în Dumnezeu în vremurile de azi. De exemplu: organizațiile omenești de azi au ajuns să numească „discriminare” atitudinea omului față de imoralitate, iar nu atitudinea față de moralitate să o numească discriminare! Adică, să „zică răului bine și binelui rău”, apoi să-i zică „luminii întuneric și întunericului lumină”, socotind „amarul dulce și dulcele amar!” (cf. Isaia 5:20).

Mântuitorul Hristos revelează rătăcirea omului și îl previne, zicând: „Răspunzând, Iisus le-a zis: Vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu”(Matei 22:29). Rătăcirea necredincioșilor, care au ajuns să cunoască oarecum pe Dumnezeu în viața lor, este prezentată de Scripturi, astfel: „Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu i-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat. Zicând că sunt înțelepți au ajuns nebuni. Şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor. De aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca să-şi pângărească trupurile lor între ei, Ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, Amin!” (Rom. 1:21-25).

Păcatele necredincioșilor strigătoare la cer

Iată cum prezintă Scripturile care zic: „Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; Asemenea şi bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Rom. 1:26-27). De ce? Iată răspunsul Scripturii: „Şi precum n-au vrut să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine” (Rom. 1:28).

Ce i-a lăsat Dumnezeu să facă? Ce au vrut ei, devenind: „Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, Grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor, Neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă; Aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac” (Rom: 1:29-32).

Consecințele. Arătarea judecății lui Dumnezeu din iubire pentru salvarea societății umane, astfel: „Căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea şi peste toată nedreptatea oamenilor, care ţin nedreptatea drept adevăr” (Rom. 1:18). Omul necredinței în Dumnezeu creează o societate imorală, o societate care produce răul și bolile în viața oamenilor. Omul necredincios care nu vrea să aibă pe Dumnezeu în conștiința lui, nu numai că scade standardele de viață umană, dar și creează opere fără valori și ține nedreptatea ca adevăr. Viața cu crizele economice de azi, în care multe țări cu guvernele lor sunt în falimente, este rezultatul păcatului, începând de la necredința în Dumnezeu, care generează toate celelalte nelegiuiri. Și câte ar mai fi de arătat din viața oamenilor necredincioși, dar cum știm că le vedem zi de zi, pe noi trebuie să ne intereseze: ce zice Dumnezeu omului care vrea să creeze o lume fără credință în Dumnezu.

Necredincioșii nu cred că Dumnezeul cerului și al pământului, care l-a făcut pe om și l-a așezat în acest Univers minunat, privește în lumea pe care tot El o ține prin providența Sa. Dar următoarea Scriptură descoperă: cum Dumnezeu privește să vadă ce fac oamenii pe pământ, zicând: „Stricatu-s-au şi urâţi s-au făcut întru fărădelegi. Nu este cel ce face bine. Domnul din cer a privit peste fiii oamenilor, să vadă de este cel ce înţelege, sau cel ce caută pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bine, nu este până la unul” (Psalm 52:2-4).

Ce fac acești oameni ai necredinței, Domnul revelează în continuare: „Mormânt deschis este gâtlejul lor; cu limbile lor viclenesc; venin de aspidă este sub buzele lor; Gura lor este plină de blestem și de amărăciune; Iuți sunt picioarele lor să verse sânge; Pustiire și nenorocie sunt în drumurile lor; Și calea păcii ei nu au cunoscut-o; Nu este frică de Dumnezeu înaintea ochilor lor” (Rom. 3:13-18). Iată, cui slujesc acești oameni: „Căci unii ca aceştia nu slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, ci pântecelui lor, şi prin vorbele lor frumoase şi măgulitoare, înşeală inimile celor fără de răutate” (Rom. 16:18).

Viața necredincioșilor grăbește venirea vremurilor din urmă

Toate acestea vizează vremurile din urmă, în descoperirea Evangheliei, care zice: „Dar Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor” (1 Tim. 4:1). „Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (2 Tim. 4:3-4). Iar prin Scripturile următoare, Dumnezeu prezintă omenirii caracterul omului necredincios al vremurilor din urmă, zicând: „Şi aceasta să ştii că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele; Că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, Lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, Trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, Având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei. Depărtează-te şi de aceştia” (2 Tim. 3:1-5). Aici este pericolul și prevenirea pentru cel credincios, că prezentarea necredinciosului va lua „înfățișarea adevăratei credințe”, dar falsă și înșelătoare.

Necredincioșii, prin învățăturile lor false despre creație, ascund adevărul despre adevăratul Creator Dumnezeu, iar Scripturile următoare descoperă adevărul, zicând: „Căci ei în chip voit ascund faptul, că cerurile erau de demult şi că pământul s-a închegat, la cuvântul Domnului, din apă şi prin apă, Iar cerurile de acum şi pământul sunt ţinute prin acelaşi cuvânt şi păstrate pentru focul din ziua judecăţii şi a pieirii oamenilor necredincioşi. Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui. Aşteptând şi grăbind venirea zilei Domnului, din pricina căreia cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi! (2 Petru 3:5-12). De ce toate acestea? Răspunsul este: „Din cauza judecății și a pieirii oamenilor necredincioși” (2 Petru 3:7).

Iar așteptarea credincioșilor, după făgăduința Domnului, este: „Dar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea. Pentru aceea, iubiţilor, aşteptând acestea, sârguiţi-vă să fiţi aflaţi de El în pace, fără prihană şi fără vină. Şi îndelunga-răbdare a Domnului nostru socotiţi-o drept mântuire, precum v-a scris şi iubitul nostru frate Pavel după înţelepciunea dată lui” (2 Petru 3:13-15). „Ceruri noi și pământ nou” în care va locui „dreptatea” lui Dumnezeu în armonie și pace cu toți cei care au fost credincioși, va fi în Universul spiritual, după ce acest univers fizic va arde, după Scriptura care descoperă mai sus sfârșitul, zicând: „…Când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui. Aşteptând şi grăbind venirea zilei Domnului, din pricina căreia cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi! (2 Petru 3:5-12), „Din cauza judecății și a pieirii oamenilor necredincioși” (2 Petru 3:7).

„Cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui”, pentru că pământul acesta a fost întinat prin fărădelegile oamenilor necredinței, astfel, arzând, va veni un Univers spiritual, precum vor fi și oamenii după învierea cea de apoi. Necredința și fărădelegile oamenilor au adus și potopul din vremea lui Noe, după cum Scriptura zice: „Pământul însă se stricase înaintea feţei lui Dumnezeu şi se umpluse pământul de silnicii. Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Noe: „Sosit-a înaintea feţei Mele sfârşitul a tot omul, căci s-a umplut pământul de nedreptăţile lor, şi iată Eu îi voi pierde de pe pământ. Tu însă fă-ți o corabie de lemn de salcâm. În corabie să faci despărţituri şi smoleşte-o cu smoală pe dinăuntru şi pe dinafară…” (citiți, Facere 6:5-14). Așa este pământul întinat și azi de fărădelegile oamenilor necredinței. Dumnezeu, însă, îi cheamă pe oamenii necredinței la salvare și mântuire prin Corabia care a dat-o, adică Biesrica Creștină cu învățăturile Biblice, și astfel vor fi salvați oamenii de azi, ca Noe în vremea potopului.

Nu există cruțare fără reîntoarcere la Credință

Scripturile următoare prezintă necruțarea și aplicarea justiției lui Dumnezeu, zicând: „Căci dacă Dumnezeu n-a cruţat pe îngerii care au păcătuit, ci, legându-i cu legăturile întunericului în iad, i-a dat să fie păziţi spre judecată, Şi n-a cruţat lumea veche, ci a păstrat numai pe Noe, ca al optulea propovăduitor al dreptăţii, când a adus potopul peste cei fără de credinţă, Şi cetăţile Sodomei şi Gomorei, osândindu-le la nimicire, le-a prefăcut în cenuşă, dându-le ca o pildă nelegiuiţilor din viitor; Iar pe dreptul Lot, chinuit de petrecerea în desfrânare a celor nelegiuiţi, l-a izbăvit, Pentru că dreptul acesta, locuind între ei, prin ce vedea şi auzea, zi de zi, chinuia sufletul său cel drept, din pricina faptelor lor nelegiuite. Domnul poate să scape din ispite pe cei credincioşi, iar pe cei nedrepţi să-i păstreze, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii” (2 Petru 2:4-9), tot așa se poate spune, căci cu atât mai mult, nu poate fi cruțare nici pentru lumea necredinței din orice vreme istorică, precum s-a arătat mai sus și s-a dovedit. În vremurile noastre, deja, am putut vedea cum au căzut orașe întregi la diferite cutremure și alte calamități în Univers, precum au căzut orașele Sodoma și Gomora (citiți, Facere Cap. 19), pentru că Dumnezeu nu putea să ducă în viitor o societate de oameni decăzută moral de la standardele Creatorului, ci din iubire Dumnezeu a vorbit prin cutremurele din lume, celorlalte orașe și țări să se întoarcă la standardele morale ale vieții, iar dacă nu „toți veți pieri la fel”!

Mântuitorul Hristos a întrebat pe contemporanii care au venit la El: „Sau acei optsprezece inşi, peste care s-a surpat turnul în Siloam şi i-a ucis, gândiţi, oare, că ei au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu! zic vouă; dar dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel” (Luca 13:4-5). Deci, salvarea vieții este prin întoarcerea nentârziat a necredincioșilor cu pocăință la Dumnezeu.

Caracterul necredinciosului

Următoarele Scripturi prezintă caracterul și căutările necredincioșilor, astfel: „Şi mai vârtos pe cei ce umblă după îmboldirile cărnii, în pofte spurcate şi dispreţuiesc domnia cerească. Îndrăzniţi, îngâmfaţi, ei nu se cutremură să hulească măririle (din cer), Aceştia însă, ca nişte dobitoace fără minte, din fire făcute să fie prinse şi nimicite, hulind cele ce nu cunosc vor pieri în stricăciunea lor; Ei înşişi fiind nedrepţi îşi vor lua plata nedreptăţii, socotind o plăcere desfătarea de fiecare zi; ei sunt pete şi ocară, făcându-şi plăcere, în rătăcirile lor, să ospăteze cu voi la mesele voastre; Având ochii plini de pofta desfrânării şi fiind nesăţioşi de păcat, ei amăgesc sufletele cele nestatornice; inima lor e deprinsă la lăcomie şi sunt fiii blestemului. Părăsind calea cea dreaptă, au rătăcit şi au apucat calea lui Balaam, fiul lui Bosor, care a iubit plata nedreptăţii” (2 Petru 2:10-15).

Propaganda păcatului și a nelegiuirilor din partea necredincioșilor, prin tot felul de reclame, care amăgesc și rătăcesc și pe alții, iată cum o prezintă Scriptura, zicând: „Aceştia sunt izvoare fără de apă şi nori purtaţi fără de furtună, cărora li se păstrează, în veac, întunericul cel de nepătruns, Căci rostind vorbe trufaşe şi deşarte, ei momesc întru poftele trupului, cu desfrânări, pe cei care de abia au scăpat de cei ce vieţuiesc în rătăcire. Ei le făgăduiesc libertate, fiind ei înşişi robii stricăciunii, fiindcă ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte” (2 Petru 2:17-19). Iată, ce zice o reclamă în Las Vegas pe drumul spre Aeroport: „Sin on Sunday!”, care înseamnă („păcătuiește Duminica!”). Străgător la cer! De necrezut! Dar aceasta este reclama celor necredincioși din industria cu afacerile păcatului.

Pierderile necredincioșilor

Ei pierd nu numai valorile unei vieți binecuvântate aici pe pământ, cu adevărată iubire și pace în armonie, dar pierd și viața veșnică, după Scripturile care zic: „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, Nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (1 Cor. 6:9-10). Oamenilor necredincioși trebuie să li se predice Scriptura care zice: „De aceea nu se vor ridica necredincioşii la judecată, nici păcătoşii în sfatul drepţilor. Că ştie Domnul calea drepţilor, iar calea necredincioşilor va pieri” (Psalm 1:5-6). „În dimineţi voi judeca pe toţi necredincioșii pământului, ca să nimicesc din cetatea Domnului pe toţi cei ce lucrează fărădelegea” (Psalm 100:10). Spre întoarcerea necredincioșilor, iată ce zice Domnul despre cei credincioși: „Ochii mei sunt peste credincioşii pământului, ca să şadă ei împreună cu Mine. Cel ce umbla pe cale fără prihană, acela Îmi slujea” (Psalm 100:8).

Toate pierderile necredincioșilor pot fi recuperate printr-un act de bună voință de a primi Credința în Dumnezeu, de a primi pe Salvatorul și Mântuitorul lor și al lumii întregi, Iisus Hristos, care să fie Calea, Adevărul și Viața lor (cf. Ioan 14:6). Aceasta le-ar face imediat transferul din lumea necredinței în Universul Credinței, spre valorile spirituale și eterne, căci: „Tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui" (Fapte 2:21).

Diavolul și originea răului și a necredinței în lume

Fără cercetarea Bibliei, problema cunoașterii cu adevărat a originii răului în lume nu poate fi înțeleasă. De aceea, voi prezenta câteva Scripturi, în descoperirea diavolului și a răului, care vin în lume prin lucrările diavolului. „Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului.” (1 Ioan 3:8). În această Scriptură ni se descoperă originea răului în omenire și în lume prin cuvintele „că de la început diavolul păcătuiește”, iar Fiul lui Dumnezeu a venit să strice lucrările diavolului.

Iată, cum revelează Dumnezeu prin proorocul Isaia originea diavolului, prin căderea îngerului heruvim de lumină, Lucifer, pentru că s-a mândrit și a gândit să fie mai presus și decât Dumnezeu, prin Scripturile care zic: „În iad s-a pogorât mărirea ta în cântecul harfelor tale. Sub tine se vor aşterne viermii şi viermii vor fi acoperământul tău. Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri! Tu care ziceai în cugetul tău: „Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi. Şi acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului! ” (Isaia 14:11-15).

Despre căderea din cer a îngerului devenit diavol prezintă Domnul Iisus, zicând: „Şi le-a zis: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer” (Luca 10:18), și împreună cu el au căzut și „duhurile răutății, răspândite în văzduh” (cf. Efes. 6:12), adică ceilalți îngeri trecuți de partea îngerului de lumină căzut, Lucifer, care era căpetenia îngerilor heruvim din treapta a doua, creați și așezați de Dumnezeu în ceruri cu misiuni și răspunderi mari pentru ajutorarea mântuirii omenirii. Despre căderea celorlalți îngeri împreună cu Lucifer, iată, cum ne mai revelează Scripturile care zic: „Căci dacă Dumnezeu n-a cruţat pe îngerii care au păcătuit, ci, legându-i cu legăturile întunericului în iad, i-a dat să fie păziţi spre judecată, …” (2 Petru 2:4) „Iar pe îngerii care nu şi-au păzit vrednicia, ci au părăsit locaşul lor, i-a pus la păstrare sub întuneric, în lanţuri veşnice, spre judecata zilei celei mari” (Iuda 1:6).

La fel, prin proorocul Iezechil, Dumnezeu descoperă omenirii pe diavolul, care a fost înainte Heruvimul căpetenie în ceata a doua a îngerilor, cu o misiune mare de ocrotire: „Tu erai heruvimul pus ca să ocroteşti; te aşezasem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor celor de foc.” (Iezechil 28:15). Iar Scripturile următoare descoperă cum Heruvimul ocrotitor a căzut în păcatul mândriei și al trufiei și Dumnezeu l-a aruncat jos pe pământ, astfel: „Din pricina întinderii negoţului tău, lăuntrul tău s-a umplut de nedreptate şi ai păcătuit, şi Eu te-am izgonit pe tine, heruvim ocrotitor, din pietrele cele scânteietoare şi te-am aruncat din muntele lui Dumnezeu, ca pe un necurat”. „Din pricina frumuseţii tale s-a îngâmfat inima ta, şi pentru trufia ta ţi-ai pierdut înţelepciunea. De aceea te-am aruncat la pământ şi te voi da înaintea regilor spre batjocură. (Iezechil 28:16-17).

Despre acest Heruvim, care a căzut și a devenit diavol, Domnul Dumnezeu ne descoperă că: „Fost-ai fără prihană în căile tale din ziua facerii tale şi până s-a încuibat în tine nelegiuirea” (Iezechil 28:15) și el era: „Tu te aflai în Eden, în grădina lui Dumnezeu…” (Iezechil 28:13), acolo unde a ispitit pe Eva și pe Adam prin șarpe și au căzut și ei (citiți din Cartea Facerii Cap. 3, despre căderea strămoșilor, pentru că nu au ascultat nici ei de Dumnezeu, care I-a prevenit despre moartea lor, zicându-le: „Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!”, Facere 2:17)

Deci, înainte de cădere, Heruvimul ocrotitor a fost fără prihană, din ziua în care Dumnezeu la creat până s-a încuibat în inima lui nelegiuirea. Cauza căderii lui au fost mândria și trufia, de când s-a „îngâmfat inima lui”, care l-a dus la pierderea înțelepciunii. În concluzie, mândria și înălțarea de sine, pentru care nu există justificare sau scuză, a determinat căderea Heruvimului, care a devenit diavolul sau satana, după cum zice, că: „Mândria merge înaintea pieirii și trufia merge înaintea căderii” (Proverbe 16:18). A scuza păcatul înseamnă a-l justifica. Păcatul este manifestarea egoismului sub orice formă. De aceea, în tribunalele de judecată, chiar dacă se aduc circumstanțele atenuante călcătorului de lege, tot se dă sentința de judecată celui ce a încălcat legea și a săvârșit răul.

Iisus Hristos descoperă omenirii că diavoul este „ucigător de oameni” și el „nu a stat întru adevăr” ajungând astfel „mincinos și tatăl minciunii”, zicând celor necredincioși: „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8:44).

Lucrările diavolului în lume, pentru care Iisus a venit să „strice lucrările diavolului”, trebuie să știe omul că sunt foarte periculoase, ele fiind îndreptate contra adevărului și contra planurilor lui Dumnezeu de mântuire a omului. Diavolul căzut caută să se războiască cu omul ca să-l doboare și pe el.

Diavolul sau satana este duhul cel diavolesc și rău, care a încercat să ispitească și pe Domnul Iisus, și cu atât mai mult pe om. Vedeți, cele trei ispitiri ale Domnului din partea diavolului în Evanghelia de la Matei 4:1-11, iar Domnul Iisus l-a alungat la sfârșit, zicându-i: „Atunci Iisus i-a zis: Mergi înapoia Mea, satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini și Lui să-I slujești” (Matei 4:10).

Ispitirea omului la tot păcatul, iată cum mai este prezentată: „Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii. Nu este deci lucru mare dacă şi slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptăţii, al căror sfârşit va fi după faptele lor” (2 Cor. 11:14-15). Despre stăpânitorul și inspiratorul lumii necredincioșilor, diavolul, care va fi dat afară, Iisus zice: „Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (Ioan 12:31).

Diavolul sau satana este stâpânitorul lumii necredinței și păcatului, care caută cetatea inimii omului (cf. Efes. 6:12), este un ucigător, care caută inima omului (cf. Ioan 8:44), este un semănător de neghină în țarina inimii omului (cf. Matei 13:24-30), este ca un leu care caută pe cine să înghită (cf. 1 Petru 5:8), este un amăgitor și un înșelător, care caută inima omului să o înșele (cf. Apoc. 12:12). Diavolul este potrivnicul și vrăjmașul credincioșilor (cf. 1 Petru 5:8). Caracterul cu aceste atribute diavolești se poate vedea la omul necredinței în Dumnezeu. Iată ce trebuie să facă omul să poată sta împotriva diavolului: „Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului” (Efes. 6:11).

Stimate cititorule, acestă parte a Articolului am prezentat-o pentru a putea vedea originea răului în lume și în omenire, cum diavolul prin lucrările lui, precum am văzut în descoperirea Scripturii, este cel care desparte omenirea creată de Dumnezeu în două lumi (cf. Ioan 12:31), Lumea necredinței și Lumea Credinței, care rămâne de partea lui Dumnezeu. În concluzie, să nu se înșele nimeni, căci: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Marcu 13:31), zice Domnul Hristos, de aceea  citiți, vă rog, în Evanghelia de la Matei, Cap. 25, unde Iisus prezintă Judecata de apoi, care vorbește de sentința celor necredincioși și a diavolului cu îngerii lui, zicând: „Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25:41).

Război păcatului și diavolului!

Văzând, așadar, originea răului în lume, omul din lumea Credinței trebuie să declare război păcatului și diavolului care îl produce. Cel dintâi care a venit să strice lucrurile diavolului a fost Iisus Hristos, când a zis: „Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului.” (1 Ioan 3:8). Cei din lumea necredinței împreună cu cei din lumea Credinței ar trebui, ne-ntârziat, să declare război diavolului, ca autor al răului și al dezastrelor din lume, pentru că „de la început diavolul păcătuieşte” și „cine săvârșește păcatul este de la diavolul”, fiindcă diavolul ispitește prin trufia lui oamenii să păcătuiască. Cine dintre oameni declară război diavolului și păcatului nu va fi singur, ci îl are pe Iisus Hristos de partea lui, pentru că El a venit „să strice lucrurile diavolului” (cf. 1 Ioan 3:8).

De aceea, Iisus i-a zis satanei: „Atunci Iisus i-a zis: Mergi înapoia Mea, satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini și Lui să-I slujești” (Matei 4:10). Astfel, cine dintre oamenii necredincioși sau credincioși alungă pe satana sau diavolul, zicând: „Mergi înapoia mea, satano” precum a zis Iisus și a aruncat pe satana sau diavolul înapoia Lui, declară război diavolului și păcatului și se hotârește liber de păcat pentru urmarea lui Hristos în viața lui.

Iar în cer s-a războit Arhanghelul Mihail cu diavolul și cu îngerii lui cei care deveniseră răi, când l-a dat jos din cer pentru focurile iadului, pentru că din mândrie și trufie a vrut să fie mai mare ca Dumnezeu. Diavolul, satana sau lucifer, înainte de a fi fost dat din cer a fost îngerul de lumină înzestrat de Dumnezeu, când l-a creat cu toate darurile.

Astfel, precum Arhanghelul Mihail a restabilit ordinea și armonia în cer, prin războirea și lupta cu îngerii buni împotriva lui Lucifer cu îngerii cei răi, tot așa trebuie să se ridice și pe pământ oamenii credincioși și să declare război diavolului și păcatului, restabilind armonia Edenică dinaintea căderii lui Adam și Eva, la ispitirea diavolului prin șarpe (cf. Facere 3:1-7), ajungându-se la împlinirea dezideratului Evanghelic adus de Iisus prin Rugăciunea Tatăl nostru, unde ne rugăm: „Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer așa şi pe pământ” (Matei 6:10).

Apoi, Mântuitorul Hristos Iisus, iată, de ce zice că a venit în lume: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie” (Matei 10:34). Mari și multe sunt revelațiile acestor Cuvinte, astfel merită să reflectăm asupra lor. Da, Domnul Iisus Hristos nu a venit în lume să aducă „pace pe pământ”, adică, ne întrebăm: Ce fel de pace? Și între cine pace? Adică, Iisus Hristos nu a venit să aducă felul de pace compromițătoare între păcat și bine, și nici pace între omul păcatului și diavolul, după cum a zis: „…Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Matei 6:24), ci a venit să aducă „sabie” între acestea, ca Unul care a venit să „strice lucrările diavolului” și să salveze omul prin Credință din moartea păcatului în robia diavolului, declarând astfel război diavolului și păcatului.

Iar sabia despre care vorbește Iisus este sabia Duhului, este cuvântul lui Dumnezeu, după cum ne revelează, zicând: „Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6:17), Cuvântul lui Dumnezeu, care este: „Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii” (Evrei 4:12). Bineînțeles că Iisus nu vorbește aici de a lua „sabia” fizică și dovadă stă adevărul că a spus lui Petru, când a scos sabia la arestarea lui în grădina Ghetismani (cf. Matei 26:36; Marcu 14:32): „Atunci Iisus i-a zis: Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26:52).

Lumea de azi, poate fi salvată cu adevărat prin toate Bisericile Creștine: Ortodoxă, Catolică și Protestantă, care să declare împreună o Revoluție Spirituală împotriva păcatului, pentru restabilirea ordinii morale, spirituale și a păcii în lume, iar liderii guvernelor ar trebuie să se alăture Revoluției Spirituale împotriva răului, pentru salvarea vieții cu pace pe planetă, până nu este prea târziu. Iată ce descoperă Scriptura pentru războiul împotriva păcatului și a diavolului, zicând: „Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului” (Efes. 6:11).

Pregătirea credinciosului pentru războiul cu diavolul și păcatul

În următoarele Scripturi se descoperă ce fel de arme spirituale trebuie să ia cel ce declară război diavolului și păcatului, zicând: „Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, Şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu. Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi…” (Efes. 6:13-18).

Iar lupta credinciosului trebuie să fie împotriva duhurilor răutății din văzduh, răspândite la toate nivelurile, după Scriptura care revelează, zicând: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” (Efes. 6:12) „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui”, înseamnă că lupta credinciosului din lumea credinței nu este împotriva vieții omului, ci împotriva diavolului, a păcatului produs prin duhurile răutății diavolului din văzduh în viața oamenilor, pentru a distruge armonia divină pe pământ. De ce? Ne răspunde tot Scriptura, zicând: „Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită, Căruia staţi împotrivă, tari în credinţă, ştiind că aceleaşi suferinţe îndură şi fraţii voştri în lume” (1 Petru 5:8-9).

Această parte necesară a „războiului împotriva păcatului și a diavolului” se va înțelege mai bine în părțile Articolului ce urmează la „Nașterea din Nou” a omului pentru Lumea Credinței.

După Mântuitorul Hristos, lupta împotriva diavolului, ca autor al păcatului în viața oamenilor, a fost continuată de toți sfinții și credincioșii Bisericii, de la care avem în cartea bisericească numită „Molitfelnic” Slujbele sau Moliftele Sf. Vasile cel Mare și a Sf. Ioan Gură de Aur, care să le săvârșească preoții, după pregătire cu rugăciune și post, pentru eliberarea oamenilor, care suferă de la diavolul. Pregătirea specială este necesară pentru preot, fiindcă aceste Slujbe sunt foarte puternice, ele au caracterul de declarare de război diavolului, ca autor al păcatului și al suferinței în viața oamenilor. Pregătirea cu post și rugăciune a preotului este urmarea învățăturii Mântuitorului Hristos, Care a zis apostolilor Săi: „El (Iisus) le-a zis: Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post” (Marcu 9:29).

Salvarea necredincioșilor

Iată ce revelează Dumnezeu omenirii, încă prin proorocul Iezechil, zicând: „Spune-le: Precum este adevărat că Eu sunt viu, tot aşa este de adevărat că Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la căile voastre cele rele! Pentru ce să muriţi voi..?” (Iezechil 33:11). Iar Mesia Hristos Iisus, după ce a venit și a săvârșit tot planul de mântuire, a trimis, la fel, apostolii Săi în lume, zicându-le: „Şi le-a zis: Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16:15-16). Hristos trimite și cheamă la pocăință și mântuire și azi, pe cei necredincioși prin cei credincioși, iar responsabilitatea este definită prin Scriptura care zice: „Când Eu voi zice păcătosului: „Păcătosule, vei muri”, şi tu nu-i vei grăi nimic, ca să vesteşti pe păcătos să se abată de la calea lui, atunci păcătosul acela va muri pentru păcatele sale, iar sângele lui îl voi cere din mâna ta” (Iezechil 33:8). Deci, Biserica are o grea și mare misiune a binevestirii și mântuirii necredincioșilor din toate vremurile, propovăduindu-le pocăința, în numele lui Iisus, spre iertarea păcatelor, după Scriptura care zice: „Şi să se propovăduiască în numele Său (al lui Iisus Hristos) pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim” (Luca 24:46-47).

Deci, singura cale de salvare a necredincioșilor este predicarea Evangheliei lui Iisus Hristos, Salvatorul omenirii, care este puterea lui Dumnezeu, spre mântuire pentru tot cel ce crede (cf. Rom 1:16), ca ei să afle că Hristos a murit și a înviat pentru cei necredincioși: „Căci Hristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioşi” (Rom. 5:6). Necredincioșilor trebuie să li se vestească despre Biblie că: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, Astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun” (2 Tim. 3:16-17).

Primirea Evangheliei

Condiția primordială a salvării necredincioșilor este primirea veștii mântuitoare a Evangheliei, celei cu putere de mântuire pentru tot cel ce crede, după cum zice: „Căci nu mă ruşinez de Evanghelia lui Hristos, pentru că este puterea lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui care crede…” (Rom 1:16). Necredincioșilor trebuie să li se predice Evanghelia în porunca dată de Iisus Apostolilor și urmașilor, zicând: „Şi le-a zis: Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16:15-16), așa vor putea afla, care este planul și voia lui Dumnezeu, iar ei să primească mesajul că Dumnezeu este Cel: „Care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștiința adevărului să vină. Căci unul este Dumnezeu, unul este și Mijlocitorul între oameni și Dumnezeu: Omul Hristos Iisus, Care S-a dat pe Sine preț de răscumpărare pentru toți, mărturie adusă la timpul său” (1 Tim. 2:4-6). De ce? Ne răspunde chiar Domnul Iisus, Care descoperă omului, zicând: „… Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să mântuiască” (Luca 9:55). Oamenilor necredincioși trebuie să li se predice Scriptura, care zice: „De aceea nu se vor ridica necredincioşii la judecată, nici păcătoşii în sfatul drepţilor. Că ştie Domnul calea drepţilor, iar calea necredincioşilor va pieri.” (Psalm 1:5-6)

Hristos trimite la propovăduire și cheamă, dar nu obligă

Iisus a zis: „Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8:34). Deci, Dumnezeu nu obligă pe nimeni, ci îi respectă voia liberă omului cu care l-a creat, când zice „oricine voiește să vină după Mine”.

Iar prin Scripturile următoare Iisus revelează tot sensul vieții omului, astfel: „Căci cine va vrea să-și scape viața o va pierde; iar cine o va pierde viața sa, pentru Mine și pentru Evanghelie, acela o va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri” (Marcu 8:35-38). Deci, nu există o altă știință de salvare a vieții acesteia și a celei viitoare din partea omului decât prin știința Evangheliei lui Hristos. Cine crede altfel, răspunsul este: „o va pierde”. Da, cel ce va crede că își poate salva viața prin alte filosofii, științe ori învățături și nu prin Evanghelia lui Hristos, care conduce omul cu adevărat la cunoașterea lui Dumnezeu pentru salvarea vieții, acela „o va pierde”, „iar cine își va pierde viața sa, pentru Mine și pentru Evanghelie, acela o va scăpa”, zice Iisus Hristos, Care este: „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14:6).

Astfel, Iisus revelează omului că sufletul lui valorează mai mult decât întreaga lume, și nu-l poate răscumpăra prin nimic din valorile acestei lumi, decât prin întoarcerea sa la credința în Dumnezeu. Așadar, urmarea Salvatorului și Răscumpărătorului Hristos Iisus, din partea necredincioșilor și a lumii întregi, este singura cale de salvare a vieții pe planetă.

Nici o chemare și nici o urmare nu este mai mare sub Soare decât a lui Hristos Iisus, Care zice: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11:28). Măreția chemării și urmării lui Hristos constă în faptul că El, ca Fiu al lui Dumnezeu, este Unicul Care a putut zice: „Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14:6). Dar Iisus este și Lumina: „Deci iarăşi le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8:12).

De aceea Scriptura prezintă: „Căci tot ceea ce este descoperit, lumină este. Pentru aceea zice: „Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos” (Efes. 5:14). De ce necredinciosul are nevoie de iluminarea lui Hristos? Dumnezeu răspunde prin Scriptură, zicând: „În care Dumnezeul (idolul) veacului acestuia a orbit minţile necredincioşilor, ca să nu le lumineze lumina Evangheliei slavei lui Hristos, Care este chipul lui Dumnezeu” (2 Cor 4:4). Hristos este Cel Care luminează, astfel: „Cuvântul (Hristos) era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume” (Ioan 1:9). Așadar, Hristos cheamă la El pe toți necredincioșii, ca Unul care „luminează pe tot omul ce vine în lume”. De ce? Ne răspunde tot Domnul, zicând: „Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască” (Luca 9:55). Pentru că Dumnezeu este Cel: „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Tim. 2:4). Dumnezeu cheamă oamenii la Credință pentru a putea comunica cu El, pentru că, iată cum Îl descoperă Scriptura că este: „Dumnezeu credincios, drept și curat este.” (Deut. 32:4)

Când Mântuitorul Hristos a trimis la propovăduirea Evangheliei Sale mântuitoare 72 de ucenici, a folosit o exemplificare comparativă de nemaipomenit a mulțimilor de oameni care așteptau Cuvântul lui Dumnezeu, ca „Apa cea Vie, cu holdele de grâu gata de seceriș”, zicând: „Şi zicea către ei: Secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini; rugaţi deci pe Domnul secerişului, ca să scoată lucrători la secerişul Său. Mergeţi; iată, Eu vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor. Iar în orice casă veţi intra, întâi ziceţi: Pace casei acesteia. Şi vindecaţi pe bolnavii din ea şi ziceţi-le: S-a apropiat de voi împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 10:2-16). Iar câți ucenici a trimis deodată atunci Domnul Iisus, ne revelează Scriptura care zice: „Iar după acestea, Domnul a ales alţi şaptezeci (şi doi) şi i-a trimis câte doi înaintea feţei Sale, în fiecare cetate şi loc, unde Însuşi avea să vină” (Luca 10:1). Și, iată, cu ce rezultate s-au întors: „Şi s-au întors cei şaptezeci (şi doi) cu bucurie, zicând: Doamne, şi demonii ni se supun în numele Tău” (Luca 10: 17).

De observat este un fapt atât de evident, că Mântuitorul Hristos i-a trimis pe cei 72 „înaintea feței Sale, în fiecare cetate și loc, unde Însuși avea să meargă”, deci i-a însoțit cu providența Sa divină, căci i-a trimis „în mijlocul lupilor”, adică a oamenilor necredincioși, și nu i-a lăsat singuri, adeverindu-le prin aceasta făgăduința Sa, prin care zice: „Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.”(Matei 28:20).

Știați că Iisus a plătit prețul răscumpărării necredincioșilor?

„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:16). Iar, printr-o Scriptură din Apocalipsă, Dumnezeu descoperă omenirii întregi, că El a adus răscumpărarea necredincioșilor din moartea păcatelor, prin Fiul Său Iisus Hristos, zicând: „Şi cântau o cântare nouă, zicând: Vrednic eşti să iei cartea şi să deschizi peceţile ei, fiindcă ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi neamul” (Apoc. 5:9). Da, Hristos Domnul a răscumpărat pe toți necredincioșii din toate neamurile, nu cu preț material, ci cu Însăși scump Sângele Său, după Scripturile care descoperă omului, zicând: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii …”. (Gal. 3:13). „Ştiind că nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din viaţa voastră deşartă, lăsată de la părinţi, Ci cu scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat şi neprihănit” (1 Petru 1:18-19).

Lumea necredincioșilor a fost mutată obiectiv de sub puterea întunericului diavolului, astfel: „El ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale, Întru Care avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor.  (Col. 1:13-14).

Răscumpărarea a constat în Jertfa lui Iisus pe Cruce, care a plătit prețul mântuirii, iertând păcatele omului, după Scripturile revelatoare: „Întru El avem răscumpărarea prin sângele Lui şi iertarea păcatelor, după bogăţia harului Lui (Efes. 1:7). Îndreptându-se în dar cu harul Lui, prin răscumpărarea cea în Hristos Iisus.  Pe Care Dumnezeu L-a rânduit (jertfă de) ispăşire, prin credinţa în sângele Lui, ca să-Şi arate dreptatea Sa, pentru iertarea păcatelor celor mai înainte făcute (Rom. 3:24-25). „Şi să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia” (Efes. 2:16).

Aceasta este mântuirea obiectivă, adică mântuirea care ne-a adus-o Dumnezeu prin Fiul Său Iisus Hristos, independentă de voința omului, după cum zice: „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi” (Rom. 5:8).

Mântuirea subiectivă a omului constă, apoi, în aderarea liberă a omului la roadele de mântuire obiectivă aduse de Hristos prin Jertfa de pe Crucea Golgotei. Necredincioșii, care nu se vor întoarce cu căință participând subiectiv, prin Credință și fapte bune, la calea mântuirii deschisă de Dumnezeu pentru a dobândi mântuirea obiectivă, cu roadele ei, adusă de Hristos Domnul în Golgota, nu se vor putea mântui. Este ca atunci când cineva merge la o închisoare și plătește prețul răsumpărării deținuților de acolo, dar ei, după ce ajung afară liberi, nu vor să urmeze pe cel care i-a răscumpărat.

Astfel, Răscumpărătorul Hristos Iisus, al întregii omeniri, din închisoarea păcatului, zice: „Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, (Iisus) le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. (Marcu 8:34). Adică, să-L urmeze pe Dumnezeu în credință și fapte bune, ca să nu trăiască din nou pe căile dinainte ale păcatului și să ajungă iarăși în închisorile întunericului.

Iisus a zis: „Nu fii necredincios, ci credincios!”

Odată cu aceasta, intrăm în partea Lumii Credincioșilor și prezentarea ei, astfel: „Apoi a zis (Isus) lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fii necredincios, ci credincios” (Ioan 20:27). Așa a zis Domnul Iisus lui Toma: „Nu fii necredincios, ci Credincios”. Îndată după aceste cuvinte ale Domnului, în clipa în care Sf. Apostol Toma s-a convins în felul vrerii noastre și în locul nostru, văzând mâinile Domnului Iisus, în care erau urmele cuielor și coasta Sa, care a fost împunsă cu sulița, Toma nu numai că a crezut, dar a și afirmat dumnezeirea lui Iisus, exclamând: „A răspuns Toma şi I-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20:28). Apoi, Iisus i-a răspuns: „Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20:29).

Astfel, oamenii din toate vremurile istorice, care au dat o șansă vieții lor prin credința în Învierea lui Iisus și au crezut în dovada adusă de Toma și de celelalte arătări ale Domnului după Înviere, vreme de 40 de zile până la Înălțare, au simțit în inimile lor fericita afirmație a lui Iisus: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20:29), pentru că Salvatorul lor Hristos Iisus, i-a însoțit în viață, după făgăduința Lui: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Ioan 28:20), iar aceasta este o dobândire a omului la modul superlativ în viață sub Soare, să te însoțească Dumnezeu „în toate zilele vieții, până la sfârșitul veacului”.

Însoțirea ființei umane de către Dumnezeu sub Soare este o dobândire ce nu poate fi înțeleasă de om nici în cea mai înaltă și genială cugetare, fără descoperirea sa, prin Duhul Sfânt, către cel credincios. De ce? Iată, ne dezvăluie Scriptura, zicând: „Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu” (1 Cor. 2:10). Și, continuând Scriptura revelația, zice: „Şi Hristos să Se sălăşluiască, prin Credinţă, în inimile voastre, înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire, Ca să puteţi înţelege împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea şi lungimea şi înălţimea şi adâncimea. Şi să cunoaşteţi iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efes. 3:17-19), „Din care își trage numele orice neam în cer și pe pământ.” (Efes. 3:15)

Iar credinciosului adevărat, în urmarea lui Hristos, iată ce-i descoperă Dumnezeu prin Scripturile următoare, zicând: „Ci precum este scris: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (1 Cor. 2:9). „Omul firesc (necredincios) nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte” (1 Cor. 2:14). „Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu, pentru că scris este: „El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor” (1 Cor. 3:19). Iar despre cei mândri, Domnul zice: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har.” (Iacov 4:6)

Iată ce descoperă Scriptura pentru cei din lumea credincioșilor: „Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efes. 4:30). Omul a fost „pecetluit cu Duhul Sfânt” în Taina Botezului, când a fost „Născut din Nou” din „apă și din Duh” și când preotul l-a uns cu Mir sfințit, zicând: „pecetea Darului Duhului Sfânt”. Iar despre Cuvântul lui Dumnezeu, iată ce arată Scriptura, care zice: „Căci Cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii” (Evrei 4:12). În această Scriptură, Dumnezeu revelează omului cea mai înaltă și adâncă lucrare prin Duhul Sfânt în om, prin Cuvântul Său, care pentru „omul necredincios”„sunt o nebunie și nu poate să le înțeleagă, fiindcă ele se judecă duhovnicește” (cf. 1Cor 2:14). De aceea, celor din lumea nouă a credincioșilor, în cercetarea Cuvântului lui Dumnezeu, Scriptura îi previne, zicând: „Luaţi seama, fraţilor, să nu fie cumva, în vreunul din voi, o inimă vicleană a necredinţei, ca să vă depărteze de la Dumnezeul cel viu.” (Evrei 3:12)

Din evenimentul Renașterii în istorie

Pentru a putea înțelege mai bine „Nașterea din Nou” prezentată de Iisus, de restaurare a omului, în urma căderii în păcat, cred potrivit să facem, în mare, o analiză asupra Renașterii în istorie. Din punct de vedere istoric, Renașterea a produs o schimbare în evoluția ideilor și doctrinelor, care au dominat Evul Mediu, cu o trezire la o nouă viață. Renașterea a început în Italia, apoi s-a extins în întreaga Europă, ca un nou factor al redescoperirii lumii și a omului. Evanghelia lui Iisus Hristos descoperise, de fapt, la începutul erei noi, omul și întreaga lume într-o nouă viziune: a valorii omului în lumina revelațiilor Biblice (cf. Marcu 8:24-38). Căderea Imperiului Bizantin sub Imperiul Otoman, la 29 Mai 1453, cu marea capitală Constantinopol, a avut în lume urmări negative dar și pozitive. În Europa Occidentală au apărut numeroși savanți greci, care au intrat în rândurile erudiților secolelor XV-XVI, producând înnoirea culturii și a artei antichității clasice.

Începerea Renașterii în Italia a dovedit că această țară era cea mai bogată din punct de vedere economic și artistic. Renașterea a produs o mare schimbare de valori umane, dobândite în urma Renașterii Spirituale a întregului Imperiu Roman și, în continuare, a celui Bizantin, prin Evanghelia lui Hristos, care a fost predicată mai întâi până la Roma de Apostolul neamurilor Pavel, urmat de Petru, de Ioan și de Andrei, până în Dobrogea noastră, în sec. I. Deci, Renașterea istorică s-a făcut mai întâi prin Evanghelia lui Hristos în lumea creștină avansată, începută în secolul I, după Învierea lui Hristos cu propovăduirea Evangheliei. Prin urmare, Renașterea a avut loc într-o bază de valori mari, de la care a plecat, cuprinzând atât operele Religiei Creștine în lume, cât și celelalte, cu caracter idealist despre lume și viață.

Renașterea a produs o dezvoltare a științei și a artelor, inspirându-se din operele clasice greco-romane. Renașterea a avut ca țintă Umanismul, Renașterea omului culturii și artei, cu o viziune largă. Oamenii au pornit în continuare la cercetarea lumii, pentru noi descoperiri. Cristofor Columb (1451-1506) a descoperit America în acea perioadă, iar Michelangelo (1473-1564) a pictat Capela Sixtină între anii 1508-1512. Apoi, au apărut multe manuscrise clasice: Dialogurile lui Platon, operele lui Herodot și Tucidide, scrierile poetice și dramatice ale grecilor și romanilor. Toate au fost folosite în creațiile marilor oameni L.B. Alberti, Leonardo da Vinci, încercând să pătrundă tainele frumosului. Ceea ce a caracterizat oamenii acelor vremuri a fost interesul spre infinit. În astronomie apare Copernic, care a demonstrat că Pământul se învârte în jurul axei sale și a Soarelui, iar în astrologie a fost Nostradamus. Umanismul Renașterii a situat morala creștină în fruntea educației, care a condus la o cunoaștere înțeleaptă.

De neuitat rămâne în istorie Scrisoarea lui Gargantua către Pantagruel, care scrie că: „Știința fără cunoștiință nu este decât pierderea sufletului”, corespunzând descoperirilor Evangheliei, prin cuvintele lui Iisus, care spusese mai înainte: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17:3). Da, orice știință fără cunoașterea lui Dumnezeu duce la pierderea sufletului, la pierderea omului, fără să poată dobândi viața veșnică, despre care Iisus zice: „Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul său? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu 8:36-37).

Astfel, Renașterea istorică a avut loc treptat în toate Țările Europei. Secolele 14,15,16 au fost secole cu mari zguduiri pozitive și negative pe linie religioasă creștină, pe linie culturală, economică, politică, militară etc. Luter, în 1520, a produs Reforma în Biserica Catolică împreună cu ceilalți reformiști, marcând o nouă separare în Biserica Creștină după Schisma din 1054, care a împărțit, cu mare durere, Biserica Creștină în două, cu numele de Biserica Ortodoxă în Răsărit și Biserica Catolică în Apus. Toate acestea au dus la afectarea Unității Bisericii lui Hristos, din cauza interpretărilor diferite și ambițioase ale unora, deși „Cămașa” lui Hristos, pentru care „s-au tras sorți” (cf. Matei 27:35 și Ioan 19:24) a simbolizat Unitatea Bisericii.

Nu putem omite câteva din evenimentele importante ale acelor vremuri și în cele trei Țări Românești. În sec. al 14-lea, Ștefan cel Mare, Domnitorul Moldovei, a fost atletul istoric al lui Hristos în Europa, văzut de mai marii oameni ai Europei, în războaiele purtate, ca un eliberator de sub Imperiul Otoman, tot astfel fiind recunoscut și Mihai Viteazul, prin victoriile războaielor de apărare împotriva cotropitorilor Otomani și prin Marea Unire a Țărilor Românești, în secolul al 16-lea. Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul au vorbit atunci despre Unirea Europei pentru înfrângerea dușmanului, ceea ce azi s-a realizat în Comunitatea Europeană, pentru salvarea din crizele economice, ca rezultat al necredinței și păcatului. Mesajul lui Ștefan și al lui Mihai îl putem exprima prin cuvintele: „Creștinătatea la luptă împotriva păgânătății”. Dar, ceea ce poate salva omenirea de azi, cu adevărat, din crizele economice și morale, este „Nașterea din Nou” a omului, în comandamentele Evangheliei lui Hristos Iisus, Salvatorul și Mântuitorul omenirii și al universului, care ar putea produce o schimbare radicală în lume, așa cum s-a întâmplat în timpul Renașterii.

Așadar, Renașterea istorică a avut la bază renașterea gândirii umane ca produs al rațiunii, pe când „Nașterea din Nou” are ca bază Renașterea Spirituală în lucrările lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt (cf. Ioan 3:3-8), care produce „Omul Nou” după Dumnezeu, zidit întru dreptate și sfințenia adevărului (cf. Efes. 4:24) în Hristos Iisus, spre îndumnezeirea firii umane, pentru perspective de dincolo de moarte, în Împărăția lui Dumnezeu. În continuare, stimate cititorule, după această incursiune istorică, să revenim la tema noastră a „Nașterii din Nou” în Duhul Sfânt, superioară oricărei Renașteri istorice în gândirea umană.

Cum poate deveni omul credincios?

„Prin Nașterea din Nou!” Despre „Nașterea din Nou” a omului a vorbit Iisus marelui învățător de Lege al lui Israel (cf. Ioan 3:10), Nicodim, care a mers noaptea la Iisus (cf. Ioan 3:1-2), zicându-i: „Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu. Iar Nicodim a zis către El: Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare, poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască? Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este. Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de Sus. Vântul suflă unde voiește și tu auzi glasul lui, dar nu știi de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine este născut din Duhul” (Ioan 3:3-8).

Alte Scripturi prin care Dumnezeu descoperă omului despre „Nașterea din Dumnezeu”, care este „Nașterea din Nou” din apă și din Duhul Sfânt la Botez și „Nașterea din Nou” prin Taina Pocăinței în cursul vieții, zic: „Oricine este născut din Dumnezeu nu săvârşeşte păcat, pentru că sămânţa lui Dumnezeu rămâne în acesta; şi nu poate să păcătuiască, fiindcă este născut din Dumnezeu” (1 Ioan 3:9), adică Născut prin lucarea lui Dumnezeu, a Duhului Sfânt la suflarea Vântului ceresc. Mai departe: „Prin aceasta cunoaştem pe fiii lui Dumnezeu şi pe fiii diavolului; oricine nu face dreptate nu este din Dumnezeu, nici cel ce nu iubeşte pe fratele său” (1Ioan 3:10). „Oricine crede că Iisus este Hristos, este născut din Dumnezeu, şi oricine iubeşte pe Cel care a născut iubeşte şi pe Cel ce S-a născut din El” (1 Ioan 5:1)”. „Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea, şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră” (1 Ioan 5:4). „Ştim că oricine e născut din Dumnezeu nu păcătuieşte; ci cel ce s-a născut din Dumnezeu se păzeşte pe sine, şi cel rău nu se atinge de el” (1 Ioan 5:18). Cred, că nu mai este nevoie de nici o explicație teologică sau de altă natură.

Reflecții asupra „Nașterii din Nou” (cf. Ioan 3:1-13)

Nașterea din „apă și din Duhul Sfânt” are loc în Taina Botezului, precum am văzut, fără de care nimeni „nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu”, pentru că „Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este” (Ioan 3:6). Această Naștere se mai cheamă și „Naștere de Sus”, fără de care nimeni „nu va putea să vadă împărăția lui Dumnezeu” (cf. Ioan 3:3). Dar din nefericire, copilul născut a doua oară, „spiritual”, din „apă și din Duhul Sfânt” prin Botez, nu este crescut de părinți potrivit educației religioase, cu păstrarea tinereții lui în urmarea Domnului, pentru formarea caracterului creștin. Astfel, el intră în anii vieții în lumea de păcat și din această cauză trebuie să vină liber să se „Nască din Nou”, prin Taina Pocăinței, în înțelegere deplină, pentru a deveni un „Om Nou”, restaurat în Hristos Iisus: „Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune” (Tit 2:14).

Despre această „Naștere din Nou” Sf. Ioan Gură de Aur zice: „Că nu este de-ajuns să te naști creștin, ci trebuie să te și faci creștin”. A te „Naște din Nou” înseamnă să te hotărăști personal pentru o viață nouă cu Domnul Iisus, înseamnă să-ți faci o legătură vie cu Mântuitorul, înseamnă să înțelegi și să primești darul Crucii de pe Golgota și, prin acest dar, „omul tău cel vechi să se răstignească împreună cu Iisus” (cf. Rom. 6:6), „… ca să mori față de păcat și să viezi lui Dumnezeu prin Iisus Hristos” (Rom.6:11). Așa, și numai așa, se poate face transferul din lumea de păcat a necredincioșilor în Lumea nouă a credincioșilor, pe drumul mântuirii și al Împărăției lui Dumnezeu, prin primirea mântuirii obiective, adusă de Hristos Iisus pe Crucea Golgotei, astfel „omul tău cel vechi (al păcatului) să se răstignească împreună cu Iisus (cf. Rom. 6:6), „ca să mori față de păcat și să viezi lui Dumnezeu prin Iisus Hristos.” (Rom. 6:11)

„Nașterea din Nou” a tinerei generații pentru viitorul națiunilor

Părinții și toți oamenii de vârstă matură trebuie să privească la Renașterea Spirituală a tinerei generații, pentru viitorul națiunii lor, în contextul tuturor națiunilor lumii, cu perspectiva eternă. „Nașterea de Sus” (cf. Ioan 3:3) este o taină, care nu se poate învăța din cărți. „Nașterea” în Taina Pocăinței (cf. Fapte 2:38; 3:19; Matei 4:17; 1 Ioan 1:8-10) este harul și darul ce se pogoară de Sus, de la Duhul Sfânt. În același timp acest dar și har este ceva ce nu se poate prezenta îndeajuns în vorbire, dar se poate simți în inima și sufletul omului, când se pogoară de Sus. Este ceva, cum a zis Iisus, ca: „Vântul ce suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine este născut din Duhul” (Ioan 3:8).

Așadar, Botezul ne naște a doua oară din „apă și din Duh” și ne face dintr-un „om vechi” (cf. Colos. 3:9; Efes. 4:22) un „Om Nou” (cf. Efes. 2:15; 4:24), dar mai târziu în viață păcatul strică iarăși acest „Om Nou” și îl face iarăși „vechi”. Din această cauză, la orice vârstă, trebuie omul să treacă iarăși printr-o nouă „Naștere spirituală” în Taina Pocăinței, care se face în Duhul Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Pe lângă Botezul ce-l primește omul când este copil în brațele nașilor, trebuie să treacă mereu prin focul botezului Pocăinței, curățitor de păcate al Duhului Sfânt, spălându-se mereu în apele Credinței și ale lacrimilor proprii. Evidență la întoarcerea cu lacrimi de Pocăință și primirea iertării stă Evanghelia cu femeia păcătoasă, care a venit cu un „alabastru cu mir” și a stat la picoarele lui Iisus, plângând și udând cu lacrimi picoarele Lui și cu părul capului le-a șters, sărutând picioarele Domnului și ungându-le cu mir. După toate comentariile fariseilor, Domnul Iisus a zis: „Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a mai iubit. Iar cui se iartă puțin, puțin iubește. Și a zis ei: Iertate îți sunt păcatele. … Credința ta te-a mântuit; mergi în pace” (cf. Luca 7:37-50). De aici, iată, și Rugăciunea unui Sfânt Părinte al Bisericii: „Cuvinte (adică Iisus Hristoase), dă-mi să țin și să sărut picioarele Tale și cu izvor de lacrimi, ca și cu niște mir de mult preț, cu îndrăzneală să le ung. Spală-mă cu lacrimile mele, curățește-mă cu ele, Cuvinte. Iartă-mi păcatele și-mi dă îndreptare” (cf. Sf. Simeon Noul Teolog, din Rugăcinea a șaptea).

La „Nașterea din Nou” lucrează atât omul, prin întoarcerea cu credință, rugăciune și lacrimi de căință, dar mai ales Dumnezeu în darul Duhului Sfânt. Pildă de mare învățătură a întoarcerii cu Pocăință stă Evanghelia cu Fiul cel risipitor (cf. Luca 15:11-32). Câteva din darurile lui Dumnezeu la întoarcerea Fiului risipitor, pentru restaurarea lui, iarăși în poziția de fiu, sunt: „Haină nouă” de îmbrăcare și „Inelul” în degetul lui, de legâmânt cu Dumnezeu (cf. Luca 15:22), după ce Fiul risipitor a mărturisit păcatele, zicând: „Tată, am greșit la cer și înaintea Ta și nu mai sunt vrednic să mănumesc fiul Tău” (cf. Luca 15:21). Tatăl prezintă Starea Fiului risipitor, înainte de întoarcere, zicând: „Căci acest fiu al Meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat” (cf. Luca 15:24). Deci, plecarea Fiului risipitor în țara îndepărtată a păcatului i-a adus separarea de Dumnezeu și odată cu aceasta moartea spirituală (cf. Luca 15:11-16), căci de aceea a zis Tatăl: „Căci acest fiu al meu mort era și a înviat …”. Așa se întâmplă și cu omul botezat când este copil, se duce în lumea de păcat, iar restaurarea lui în poziția de fiu din nou, prin Har al Domnului, este posibilă numai prin întoarcerea la Dumnezeu și realizarea „Nașterii din Nou”, în lucrarea Duhului Sfânt și în special orientarea spre tânăra generație.

„Omul Nou” Îl află pe Mântuitorul său Hristos

„Şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului” (Efes. 4:24). În urma „Nașterii din Nou” „omul vechi” se îmbracă în „Omul Nou”, care a aflat pe Mântuitorul său Iisus Hristos, Care plătise prețul de răscumpărare pentru el, dar el nu-L cunoștea, și odată cu aceasta el își schimbă viața, caracterul și purtările. Omul ajunge să trăiască viața Creștină, care este o viață nouă în Hristos, prin Hristos și pentru Hristos spre eternitate. Primirea lui Hristos de către omul necredincios în viața sa, prin „Nașterea din Nou”, înseamnă a avea un alt Stăpân, pe Dumnezeu, în lumea nouă a Credinței, când omul îl lasă pe Hristos să intre în gândurile, vorbele și sfaturile lui, văzând lumea și viața printr-o altă prismă divină, într-o altă lumină, în care părăsește răutățile și patimile, nu pentru că i-ar porunci cineva, ci pentru că îi este rușine de ele. Această împlinire ideală în viața „Omului Nou” a fost posibilă în descoperirea Scripturii, care zice: „Cunoscând aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului.” (Rom. 6:6)

Ca să crești trebuie mai întâi să te naști! Tot așa, ca să poți crește un „Om Nou” spiritual în Hristos trebuie mai întâi să te „Naști din Nou” în lacrimile credinței personale, a Pocăinței în lucrarea Duhului Sfânt, precum am văzut. Aceasta înseamnă a rupe total legătura cu lumea necredinței și a păcatului, căci prietenia cu lumea este vrăjmășie cu Dumnezeu, după cum zice Scriptura: „Preadesfrânaţilor! Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu.” (Iacov 4:4)

Evidența acestei „Nașteri din Nou” și a ruperii legăturilor cu lumea este schimbarea din temelie ce s-a petrecut în casa vameșului Zaheu (cf. Luca 19:1-10), după ce L-a căutat pe Iisus, iar El S-a lăsat găsit și a primit pe Domnul în casa fizică și sufletească a sa, precum toți aceia ce L-au primit pe Hristos în casa sufletelor lor de două mii de ani. Fără acest început nou, omul nu poate începe o viață nouă în Hristos, deși Hristos: „Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19:10). Deci, în această Scriptură Iisus ne descoperă că „a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut”, de unde rezultă că și omul trebuie să-L caute pe Dumnezeu, ca vameșul Zaheu (cf. Luca 19:1-10) și astfel, prin căutarea reciprocă, Dumnezeu și omul Zaheu s-au întâlnit, iar Zaheu s-a mântuit prin „Nașterea din Nou”, în urma aflării și cunoașterii lui Iisus.

Un lucru important trebuie observat și înțeles. Precum Zaheu a trebuit să se ridice deasupra mulțimii, într-un dud, să-L vadă pe Iisus, deoarece era mic de statură, tot așa trebuie să înțeleagă și omul de rând că trebuie să se ridice și el, din căderea și micimea lui spirituală, deasupra lumii de păcat, ca să-L poată vedea și întâlni pe Dumnezeu, pe Iisus Hristos Salvatorul său, și astfel Iisus îl va onora cu intrarea în casa lui sufletească și fizică a familiei sale, zicându-i precum a spus când a intrat în casa vameșului Zaheu: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia…” (cf. Luca 19:9)

Roadele „Nașterii din Nou”

Sunt roadele Duhului Sfânt: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, Blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege. Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. Dacă trăim cu Duhul cu duhul să și umblăm.” (Gal. 5:22-25)

„Omul Nou” ajunge să înțeleagă că el are deodată altă pătrundere și altă judecată; alți ochi și altă vedere, alte căi și alte picioare, altă atitudine și altă purtare în viață, altă gură și alte vorbe, alți prieteni, care sunt frații lui în Hristos, descoperind că toate cele dinainte au fost fapte, spuse, atitudini de viață de care îi este rușine și plânge, când își amintește cât a făcut pe alții să sufere prin cuvintele și faptele lui de om fără credință și fără frică de Dumnezeu.

Da, aceasta se întâmplă în viața oamenilor orbiți de patimi și fărărdelegi, care vin la Hristos prin credință și lacrimile pocăinței, având loc „Nașterea din Nou” în viața lor. Vai, ce bucurie are un suflet când începe a vedea cu ochi noi de la iluminarea lui Hristos, pe care îi dobândește în urma „Nașterii din Nou”. Cred că nu este în lumea și în viața aceasta un strigăt de mai mare bucurie și duioșie ca strigătul de bucurie al omului „Născut din Nou”, asemănător orbului din Evanghelie, care a strigat: „Orb am fost și acuma văd!” (Ioan 9:25). Da, acestea sunt roadele „Nașterii din Nou” în lucrarea Duhului Sfânt: ochi – ochi noi, vedere – vedere nouă, viață – o viață nouă, prieteni – prieteni noi, trezire – o înviere la o viață nouă, în comandamentele și valorile Evangheliei lui Hristos. Oriunde S-a arătat și Se arată Duhul Sfânt, El a făcut și face un mare răsunet, El face o zguduire, o schimbare din temelie a vieții omului, El face o înviere la o viață nouă în Dumnezeu.

La fel, în cer este o mare bucurie, după Evanghelia cu oaia cea pierdută (cf. Luca 15:3-7), în care Mântuitorul spune: „Zic vouă: Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15:7). „Zic vouă, aşa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte.” (Luca 15:10)

Omenirea de azi are nevoie de „Nașterea din Nou”!

Da, omenirea de azi, a secolului 21, are nevoie de o înviere și o „Naștere din Nou” la o viață nouă în harul Duhului Sfânt, în special tineretul, pentru schimbarea viitorului omenirii. Lumea de azi a necredinței în Dumnezeu este ca un cimitir cu oameni morți spiritual, despre care Scriptura zice: „… Acestea zice Cel ce are cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort” (Apoc. 3:1), la care în continuare Dumnezeu îi transmite, zicând: „Drept aceea, adu-ţi aminte de unde ai căzut şi te pocăieşte şi fă faptele de mai înainte; iar de nu, vin la tine curând şi voi mişca sfeşnicul tău din locul lui, dacă nu te vei pocăi.” (Apoc. 2:5)

Așa vedem cu ochii noștri, cum, mulți oameni ai necredinței au „nume mare” în pozițiile lor din societate, dar Dumnezeu le zice: „Știu faptele tale, că ai nume mare, că trăiești, dar ești mort” (Apoc. 3:1), adică mort spiritual. Ce putem observa în Scriptura de mai sus este că Milostivul Dumnezeu dă o șansă mare fiecărui om al necredinței și al păcatului să se întoarcă și să se Pocăiască, când zice: „Drept aceea, adu-ţi aminte de unde ai căzut şi te pocăieşte şi fă faptele de mai înainte; iar de nu, vin la tine curând şi voi mişca sfeşnicul tău din locul lui, dacă nu te vei pocăi” (Apoc. 2:5). Deci, salvarea de la moarte este Pocăința, după Scriptura care zice: „Păcatul meu l-am cunoscut şi fărădelegea mea n-am ascuns-o, împotriva mea.  Zis-am: „Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului” şi „Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu” (Psalm 31:5-6). Atunci, omul află adevărata fericire în Scriptura care-i zice: „Fericiţi cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele. Fericit bărbatul, căruia nu-i va socoti Domnul păcatul, nici nu este în gura lui vicleşug” (Psalm 31:1-2).

Nevoia Nașterii din Nou (Ioan 3:5-7)

Nevoia „Nașterii din Nou”, din punct de vedere spiritual, o prezintă Iisus prin Scriptura care zice: „Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este. Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus” (Ioan 3:6-7). Precum a apărut nevoia Renașterii în istorie, tot așa apare astăzi nevoia cu necesitate a „Nașterii din Nou” a oamenilor în toate Bisericile și în toate religiile lumii, pentru că s-au ivit orientări fără Dumnezeu în istorie mai periculoase decât în trecut.

Despre „Nașterea din Nou” în Biserica Ortodoxă Română a predicat, după Evanghelia lui Hristos, preotul Iosif Trifa, care a fost duhovnic la Facultatea de Teologie din Sibiu, în 1921, și preot la Catedrală, în timpul Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului. În anul 1923, în urma ideii trimise de Dumnezeu preotului Iosif Trifa, în noaptea de Revelion, când se găsea la Rugăciune, s-a născut „Oastea Domnului”, care este și astăzi în Biserica Ortodoxă, cu propovăduirea vieții spirituale în Hristos a credincioșilor, spre dobândirea Împărăției lui Dumnezeu. Traian Dorz, care de la 16 ani a lucrat împreună cu preotul Iosif Trifa la Tipografia Oastei Domnului din Sibiu, scriind Ziarele „Lumina Satelor” și „Iisus Biruitorul”, pe lângă alte scrieri de transmitere a mesajelor Evangheliei, a fost liderul spiritual al „Oastei” în ilegalitate, din timpurile comunist-ateiste, suferind 17 ani de închisoare! Această mișcare religioasă cu caracterul „Nașterii din Nou” era de mare necesitate după înfăptuirea marelui deziderat de realizare a României Mari, în 1918.

Mișcare cu caracter spiritual în Biserica Ortodoxă, „Oastea Domnului” funcționează și azi în Biserică, așa cum a înființat-o preotul Iosif Trifa, în baza Sfintelor Scripturi, care zic: „Suferă împreună cu mine, ca un bun ostaş al lui Hristos Iisus. Nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, ca să fie pe plac celui care strânge oaste” (2 Tim. 3:3-4). Nu e timpul să ne oprim acum la explicarea detaliilor din aceste Scripturi, dar pentru a înțelege cuvântul Scripturii de „ostaș” este necesar să mă opresc puțin. La Botezul copilului sau al omului matur, în Rugăciunea Întâia de lepădare de diavolul, preotul zice: „Ieși și te depărtează (diavole) de la cel însemnat, nou ostaș al lui Hristos, Dumnezeul nostru. Că te jur cu numele aceluia Care umblă pe aripile vânturilor și face pe îngerii Săi duhuri și pe slugile Sale pară de foc” (din Rugăciunea Întâia de la Botez).

Adică, cel botezat devenind creștin trebuie să înțeleagă că el devine un ostaș al lui Hristos, Dumnezul nostru, ca să lupte împotriva răului, în urmarea lui Hristos pe calea mântuirii lui și a semenului, pentru dobândirea Împărăției lui Dumnezeu, precum luptă ostașul în armată, pe câmpul de luptă, contra inamicului, ca să nu-l atace și să-și apere viața și pe frații neamului său. Inamicul permanent al creștinului, din Lumea Credinței în urmarea lui Hristos, este diavolul, împotriva căruia creștinul trebuie să lupte ca un „bun ostaș al lui Hristos”.

Așadar, revenind, omenirea de azi trebuie să se întoarcă din moartea spirituală la înviere, în prevederile Evangheliei lui Hristos, care a Renăscut omenirea acum două mii de ani la o viață nouă. Marele Imperiu Roman a fost schimbat de Iisus Hristos prin propovăduirea Evangheliei Sale. Sfinții Apostoli Pavel, cel dintâi, și apoi Petru și Ioan au predicat Evanghelia în Roma Cezarilor și a idolatriei, după Scripturile care descoperă: „Iar în noaptea următoare, arătându-i-Se, Domnul i-a zis: Îndrăzneşte, Pavele! Căci precum ai mărturisit cele despre Mine la Ierusalim, aşa trebuie să mărturiseşti şi la Roma(Fapte 23:11). „Iar când am intrat în Roma …” (Fapte 28:16). „Iar Pavel a rămas doi ani (în Roma) întregi în casa luată de el cu chirie, şi primea pe toţi care veneau la el, Propovăduind împărăţia lui Dumnezeu şi învăţând cele despre Domnul Iisus Hristos, cu toată îndrăzneala…” (Fapte 28:31). „Dar Pavel, cerând să fie reţinut pentru judecata Cezarului, am poruncit să fie ţinut până ce îl voi trimite la Cezarul” (Fapte 25:21).

Dar ca Pavel și ceilalți Apostoli ai lui Hristos să poată schimba lumea, prin învățătura și valorile Evangheliei, au trebuit mai întâi să se schimbe pe ei, prin „Nașterea din Nou” la pogorârea Duhului Sfânt. Până la pogorârea Duhului Sfânt, ca să primească putere de Sus, iată ce le-a zis Iisus, înainte de Înălțare: „Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus” (Luca 24:49). Numai după această „Naștere de Sus”, în lucrarea și primirea Duhului Sfânt: „În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi până la marginile lumii cuvintele lor” (Psalm 18:4). Iar pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli, în „chip de limbi ca de foc”, șezând peste fiecare din ei, umplându-i de Duhul Sfânt, a fost astfel: „Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (Fapte 2:1-4).

Pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime (adică, la Cincizeci de zile de la Învierea Domnului) a fost împlinirea de la Dumnezeu a proorociei prin Ioil, când a zis: „Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor prooroci şi cei mai tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bătrânii voştri vise vor visa. Încă şi peste slugile Mele şi peste slujnicele Mele voi turna în acele zile, din Duhul Meu şi vor prooroci” (Fapte 2:17-18). Prin urmare, omenirea are nevoie de propovăduitori ai Evangheliei, pentru schimbarea lumii din temelie, dar pentru aceasta este trebuință de oameni care să se schimbe pe ei întâi, ca Apostolii, prin pogorârea și lucrarea Duhului Sfânt de „Naștere din Nou”.

Iată o evidență edificatoare a schimbării lucrurilor. O, ce schimbare s-a petrecut în grajdul în care S-a Născut Hristos! Deodată s-a umplut de lumină cerească, de cântecul îngerilor și de darurile păstorilor și ale magilor. Cerul și pământul s-au minunat de ceea ce s-a petrecut într-un grajd de vite! Cerul și pământul au început să cânte împreună: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2:14).

O asemenea schimbare se petrece și în grajdul sufletului și inimii omului necredincios, când primește pe Hristos Iisus să se „Nască” în sufletul lui, să-l conducă în aceeași clipă la „Nașterea din Nou” în lucrarea Duhului Sfânt. Sufletul și inima omului devin dintr-un grajd de păcate și fărădelegi un suflet și o inimă nouă fericite, în care se revarsă lumina divină cu căldura de viață a lui Hristos și se coboară îngerii din ceruri și cântă împreună cu el: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2:14), căci „mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat” (Luca 15:24). Astfel, omul „Născut din Nou” primește mereu ajutor de la Hristos Mântuitorul să biruie pe „omul cel vechi”, pe omul cu plăcerile lumești, ca să poată trăi în „Omul cel Nou” duhovnicesc în Hristos, faptele bune venind de la sine.

Reflecție. Evanghelia următoare, în prezentarea Domnului Iisus, o găsesc foarte edificatoare privind asemănarea vieții omului cu „Pomii”, pe care omul îi poate vedea ca exemplificare, pentru a înțelege mai bine, de unde cred că este potrivit a reflecta asupra ei pentru binele vieții noastre.

Un mesaj mare pentru Anii Vieții, ne prezintă Pilda Smochinului din Sf. Evanghelie de la Luca 13:6-9, care relatează: „Iisus a zis pilda aceasta: Un om a sădit un smochin în via sa şi la vreme a venit să caute roade în el, dar nu a găsit. Atunci a zis către vier: Iată sunt trei ani de când vin şi caut roade în smochinul acesta şi nu găsesc, taie-l, de ce să mai ocupe loc. Doamne, a răspuns vierul, mai lasă-l şi anul acesta, că îl voi săpa şi îi voi pune îngrăşământ la rădăcină şi poate că va face roadă.” (Luca 13:6-9).

Alături de această pildă Evanghelică, care aseamănă viaţa omului cu un pom, mai sunt şi altele. Mântuitorul ne spune că o să cunoaşteţi oamenii după roadele lor, căci nu culeg oamenii struguri din spini (cf. Matei 7:15-18). Sf. Scripturi amintesc despre trei feluri de „pomi”, adică, despre trei clase de oameni, după roadele faptelor lor.

Prima clasă de oameni este asemenea pomului sălbatic, de la proorocul Ieremia 17:6. Aceştia sunt pomii tomnatici fără rod, de două ori uscaţi, „dezrădăcinaţi” (cf. Iuda 12). Pe aceştia îi aşteaptă securea morţii şi aruncarea în foc.

A doua clasă de oameni sunt în chipul unui smochin, despre care Evanghelia spune că arată de departe cu frunze frumoase, dar când s-a apropiat de el Mântuitorul „să ia smochine” nu a găsit decât frunze (cf. Matei 21:19). Şi tot Pilda de mai sus vorbeşte de un smochin altoit şi îngrijit, care tot nu aducea roade.

Abia în a treia clasă de oameni sunt pomii cei buni, despre care zice psalmistul că aceşti pomi „sunt sădiţi lângă izvoarele apelor, care îşi dau rodul la vreme” (cf. Psalmul 1:3). Aceştia reprezintă oamenii Credinţei în Dumnezeu, roditori în fapte bune. Izvoarele lângă care sunt sădiţi reprezintă Bisericile, care le frecventează şi de la care primesc „Apa cea Vie” (cf. Ioan 4:10), din Duhul Sfânt, din Cuvântul lui Dumnezeu şi din Harul Sfintelor Slujbe.

Să ne punem acum, fraţilor, fiecare întrebarea: în care clasă de „pomi”, adică de oameni, ne găsim? În prima clasă, în a doua, nefericiţi, sau în a treia clasă de oameni fericiţi? Realizând, vom porni în Anul acesta să altoim pomul vieţii noastre prin Credinţă în Iisus Hristos, în viaţa cea nouă, în „Nașterea din Nou” spirituală, de care spune Iisus în Evanghelie (cf. Ioan 3:1-8).

Frați creștini, suntem de exemplu, în pragul Anului Nou. Nu ştim ce ne aşteaptă în viitor, bucurie sau întristare, moarte sau viaţă. Un lucru îl ştim sigur, că pomul vieţii noastre a mai îmbătrânit cu un an. Iar Evanghelia spune: „Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor” (cf. Matei 3:10) „faceţi dar roade vrednice de pocăinţă” (cf. Matei 3:8). Poate mâine Dumnezeu va trimite slugile „să adune roadele din pomul vieţii tale” (cf. Matei 21:34). Te întrebi, oare, vor găsi roade? Poate că mâine „Domnul va scutura roadele” (Isaia 27:12). Oare va afla roade sau numai frunze goale? Să ne grăbim să cerem Extensie de la Dumnezeu şi pentru Anul care vine şi să aducem roade de Credinţă şi Rugăciune, pentru salvarea noastră şi a lumii întregi.

Să ne gândim, foarte serios, căci dacă facem umbră în zadar în „Via Domnului” şi nu aducem roade de Credinţă şi de fapte bune, Stăpânul Viei, Dumnezeu, ar putea să lase pe vrăjmaşul diavol să mute pomul vieţii noastre din această viaţă, poate chiar anul viitor! La smochinul (pomul) din Evanghelia de mai sus, Stăpânul Viei a mers trei ani la rând să culeagă roade şi nu a găsit, şi a zis vierului să-l taie, dar a mai primit un an prin mijlocirea vierului! Să ne gândim, iarăşi, la noi, la pomul vieţii noastre, Stăpânul Viei, Dumnezeu, de câţi ani la rând vine să culeagă roadele Credinţei pentru „Cartea Vieţii” (Apoc. 20:15), de mântuire a noastră, şi nu găseşte roade? Să ne întoarcem la „Nașterea din Nou” până nu este prea târziu.

Despre extensia vieții de la Dumnezeu care este Izvorul vieții

„Că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumină” (Psalm 35:9). Următoarea revelație Biblică ne va confirma că la Dumnezeu este izvorul vieții și al nemuririi. Astfel, orice știință și filosofie care s-a ridicat sau se va ridica de-a lungul istorie, să arate că izvorul vieții este în alte prezentări, s-au dovedit și se vor dovedi false și neavenite, cu scopul de a rătăci și mai mult sufletul omului din lumea necredincioșilor.

Iată, acum, o descoperire a Extensiei vieții, de la Cel ce este Izvorul vieții, Dumnezeu: „În vremea aceea Iezechia s-a îmbolnăvit de moarte. Şi a intrat la el Isaia (proorocul) fiul lui Amos, şi i-a zis: „Aşa grăieşte Domnul: Pune rânduială în casa ta, că nu vei mai trăi, ci vei muri”.  Atunci s-a întors Iezechia cu faţa la perete şi s-a rugat Domnului: Şi a izbucnit Iezechia în hohote de plâns. „Du-te şi spune lui Iezechia: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeul lui David, tatăl tău: Ascultat-am rugăciunea ta, văzut-am lacrimile tale, iată voi adăuga la viaţa ta încă cincisprezece ani”. (cf. Isaia 38:1-8)

Așadar, de necrezut, dar adevărat, că aceste Scripturi ne descoperă cum Bunul Dumnezeu S-a milostivit și a ascultat Rugăciunea regelui Iezechia a regatului Iuda și i-a dat extensie de viață 15 ani, pentru că s-a rugat Iezechia Domnului în „hohote de plâns” și Domnul a trimis, apoi, pe proorocul Isaia să-i spună că Rugăciunea lui a fost ascultată și i-a prelungit viața cu „cinsprezece ani”! Pentru cei bolnavi, cât și pentru cei sănătoși, recomand să citiți Rugăciunea către Dumnezeu a lui Iezechia de la Isaia 38:9-22, cât și întregul Capitol 38 de la Isaia. Așa putem vedea adeverită înștiințarea de la Domnul Iisus: „Căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă” (Marcu 10:27). Da, într-adevăr, dacă poți crede, după cum zice: „Iar Iisus i-a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9:23), iar dacă omul moare și spiritual și fizic, este pentru că nu s-a silit să rupă legătura cu păcatul și să poată avea Credință în Dumnezeu, și să se roage Domnului cu credință pentru extensia vieții lui.

Prin urmare, fraților, fiecare să-și pună rânduială în viața lui, până nu este prea târziu, altoindu-și „pomul vieții” prin întoarcerea la Credință și Rugăciune, în „Nașterea din Nou” prin lucrarea Duhului Sfânt, și astfel Milostivul Dumnezeu ne va da extensie și vieții noastre.

Ce înseamnă a fi creștin adevărat?

A fi creștin adevărat înseamnă nu numai a merge la Biserică în virtutea unei tradiții și a-L cunoaște pe Iisus Hristos din istoria Biblică, ci a-L primi pe Hristos în sufletul tău, în viața ta. De aceea putem vedea oameni care merg la Biserică și sunt chiar foarte religioși, dar viața lor în comportare este cu fapte lumești, atitudinea lor față de semen este negativă, fără faptele și vorbele dragostei creștine. Aceasta înseamnă că omul acela nu a primit Vântul cel Ceresc al Duhului Sfânt, care face lucrarea „Nașterii din Nou” în sufletul omului, ca să ajungă să înțeleagă: căci Hristos Iisus, Care a săvârșit opera de mântuire și S-a Înălțat la ceruri, are nevoie acum, să lucreze, pentru salvarea oamenilor, prin mintea, gândirea, sufletul, inima, atitudinea, vorbele, sfaturile și dragostea ta.

Omul necredincios care vrea să se „Nască din Nou” primindu-L pe Hristos în viața sa trebuie „să-și piardă” plăcerile cele rele: petrecerile, băuturile, desfrânările, minciunile și alte năravuri urâte, declarând război păcatelor, care ies din inima omului, după cum zice Domnul Iisus: „Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule” (Matei 15:19). Această inimă a „omului vechi” îl face pe om să umble, astfel: „… umblând în desfrânări, în pofte, în beţii, în ospeţe fără măsură, în petreceri cu vin mult şi în neiertate slujiri idoleşti” (1 Petru 4:3). Aceasta este viața omului de azi în lumea necredinței, fără „Nașterea din Nou” în prevederile Evangheliei lui Hristos, cu putere de a schimba omenirea.

Mulți cred că nu ar putea trăi în lume fără plăcerile lumești ale păcatului: fără să înșele, fără să mintă, fără să se mândrească etc. și de aceea se tulbură ca Irod la Nașterea lui Iisus, când a auzit că este vorba de Nașterea unui Nou Împărat, care vine să schimbe lumea, să schimbe afacerile păcatului și care îi va cere și lui să-și schimbe viața și purtările criminale, căci altfel își pierde tronul.

Din această cauză, împărații lumii de azi și oamenii din nivelurile societății, cu afacerile păcatelor urâte și de tot felul, care au ajuns să fie o industrie producătoare de fărădelege și servicii pentru oameni, se tulbură când aud de Împăratul Hristos, cu Evanghelia schimbării lumii fărădelegii și a plăcerilor omului vechi într-o lume nouă a Credinței.

Omul „Născut din Nou” este pândit de propagandele din lumea necredinței și a păcatului să devină iarăși „omul vechi” al fărădelegii. Dacă „Omul Nou” nu se înarmează în toată „armătura lui Dumnezeu”, să poată lupta împotriva transferării lui înapoi, din lumea Credinței în lumea necredinței, se pomenește că „omul vechi” al necredinței, l-a schimbat iarăși dintr-un „Om Nou” în „om vechi” al păcatului. De aceea, „Omul Nou” în Hristos trebuie să declare război păcatului, pentru salvarea lumii necredinței, întru Împărăția lui Dumnezeu.

Astfel, pomul vieții sale nu mai rodește roadele bune, ci roade sălbatice, lumești: Prima clasă de oameni din societate este asemenea pomului sălbatic, de la proorocul Ieremia 17:6. Aceştia sunt „pomii tomnatici fără rod, de două ori uscaţi, dezrădăcinaţi” (cf. Iuda 1:2). Pe aceştia îi aşteaptă securea morţii şi aruncarea în foc: Iată securea stă la rădăcina pomilor (oamenilor fărădelegii); deci orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc” (Luca 3:9). În concluzie, Iisus zice: „Cine are urechi de auzit să audă” (Luca 8:8).

„Omul Nou” este ca un „Altoi”

„… şi tu, care erai măslin sălbatic, ai fost altoit …” (Rom. 11:17)

Da, „Omul Nou” este ca un altoi, după ce a fost ca un măslin sălbatic, care dacă nu este îngrijit își pierde altoirea. De exemplu: din tulpina cea veche cresc, pe dedesubt, vlăstarele vechi și sălbatice, care sorb puterea și viața mlădiței altoite. Această tragedie se întâmplă cu „Omul Nou” dacă nu se îngrijește să taie vlăstarele cele vechi ale gândurilor și propagandelor din lumea necredinței, altoiul se întoarce din nou la firea cea sălbatică și crește un „pom sălbatic”, pe care Domnul îl lasă să se usuce ca pe smochinul din Evanghelie, la care a mers Iisus: „Şi văzând un smochin lângă cale, S-a dus la el, dar n-a găsit rod în el decât numai frunze, şi a zis lui: De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac! Şi smochinul s-a uscat îndată” (Matei 21:19).

Așa este cu Botezul și cu „Nașterea din Nou”: ele taie, omoară „omul cel vechi” și-l altoiește pe cel Nou în trupul lui Hristos cel tainic: „Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte” (1 Cor. 12:27). Însă se poate pierde această altoire la cine nu-și educă copilul după botez și la omul mare, după „Nașterea din Nou”, dacă nu se educă mereu să crescă în harul care I s-a dat.

Următoarele Scripturi ne vor explica: „Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate, şi tu, care erai măslin sălbatic, ai fost altoit printre cele rămase, şi părtaş te-ai făcut rădăcinii şi grăsimii măslinului, Nu te mândri faţă de ramuri; iar dacă te mândreşti, nu tu porţi rădăcina, ci rădăcina pe tine. Dar vei zice: Au fost tăiate ramurile, ca să fiu altoit eu. Bine! Din cauza necredinţei au fost tăiate, iar tu stai prin credinţă. Nu te îngâmfa, ci teme-te; Căci dacă Dumnezeu n-a cruţat ramurile fireşti, nici pe tine nu te va cruţa. Vezi deci bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: Asprimea Lui către cei ce au căzut în bunătatea Lui către tine, dacă vei stărui în această bunătate; altfel şi tu vei fi tăiat” (Rom. 11:17-22).

A te „Naște din Nou” înseamnă nu numai a da sufletul tău Domnului, ci înseamnă mai presus de toate să te îngrijești, că tu primești ceva mai presus de înțelegerea minții, primești pe Domnul Hristos în viața ta și fluviile de haruri divine care izvoresc din Sângele lui Iisus de pe Crucea Golgotei, care și-a dat viața Sa pentru viața ta: „ … El (Iisus) a gustat moartea pentru fiecare om” (Evrei 2:9) „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi” (Rom 5:8).

Un om care a gustat din taina „Nașterii din Nou”, este un om care s-a trezit la o viață nouă prin primirea lucrării Duhului Sfânt în viața sa și care nu va putea spune niciodată cum s-au petrecut lucrurile. Întoarcerea și schimbarea lui este o taină chiar și pentru el, pe care nici el nu o poate înțelege de ajuns și nici nu o poate explica. El știe să zică cu siguranță ca orbul din Evanghelie, doar atât: „Orb am fost și acum văd” (Ioan 9:25). Cel „Născut din Nou” a primit în el, din lucrarea Duhului Sfânt, o sămânță de viață nouă, pe care nici lumea necredinței, nici iadul nu o mai poate smulge ușor, pentru că Iisus a făgăduit: „… Voi zidi Biserica Mea şi nici porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16:18). Sămânța „Nașterii din Nou” nici iadul nu o poate smulge, pentru că acel credincios „Născut din Nou” devine un membru în trupul Bisericii lui Hristos, al noului popor al lui Dumnezeu, după Scripturile care zic: „Şi El este capul trupului, al Bisericii (Col. 1:18), „… precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este” (Efes. 5:23). Într-adevăr, pe cel ce are sămânța și pecetluirea Duhului, în urma Nașterii de Sus, nimic nu-l poate despărți de dragostea lui Dumnezeu: „Căci sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, Nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (2 Cor. 8:39-39).

Vântul cel Ceresc

„Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (Fapte 2:2 și 4). Așa a venit Duhul Sfânt peste Apostoli, în suflare de vânt și s-au umplut toți de Duhul Sfânt, pentru că ei stăteau cu Credință în așteptarea făgăduinței Domnului.

Astfel, Vântul cel Ceresc al Duhului Sfânt suflă peste viața tuturor necredincioșilor, dar primirea și intrarea Lui în sufletul omului cere și din partea lui să deschidă poarta sufletului, ca o contribuție subiectivă la mântuirea obiectivă adusă de Hristos în Golgota. Se cere și din partea omului să ceară cu lacrimi de căință și să aștepte cu credință să vină Vântul cel Ceresc, cu suflarea lui de haruri în viața sa. Fără suflarea Vântului Ceresc, omul necredincios nu poate lega roduri de fapte bune în viața lui. A pretinde fapte bune de la omul care nu s-a deschis la suflarea Duhului Sfânt este ca și cum ai pretinde de la pomul sălbatic să facă fructe bune.

Când omul este deschis, suflarea Vântului Ceresc se încheie întotdeauna cu o „Naștere din Nou” spirituală, cu o înviere la o viață nouă, cu o schimbare de vieți din temelie, a celor care înainte au trăit încercând să slujească la doi domni: „Nimeni nu poate sluji la doi domni…, nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona.” (Matei 6:24)

Vântul cel Ceresc smulge din rădăcini relele din om, alungă totul, pustiește și omoară toate simțurile păcatului lumesc din om, pentru ca să învieze și să renască un „Om Nou” în Hristos și să zică: „Iată, toate s-au făcut noi, cele vechi s-au dus!” (2 Cor. 5:17).

Vântul cel Ceresc suflă în diferite chipuri. Uneori, suflarea Lui e o adiere lină și plăcută ca atunci când a venit asupra Apostolilor, în suflare de vânt rapidă și s-a așezat peste fiecare dintre ei. Alteori e furtună. Am putea spune: depinde de duhurile rele care îl stăpânesc pe om. Când un om a venit la Iisus cu fiul său, care avea demon și adesea îl arunca la pământ și făcea spume ca să-l piardă: „Şi l-au adus la El. Şi văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil, şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând”. Atunci Iisus a certat duhul necurat: „Duh mut și surd, Eu îți poruncesc: Ieși din copil și să nu mai intri în el! Şi răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Isus l-a apucat de mână și l-a ridicat, și s-a sculat în picioare” (Marcu 9:17-29).

Așa, Vântul cel Ceresc îi trezește pe necredincioși în diferite situații. Pe unii îi trezește suflarea Lui lină, pe alții îi trezește suflarea furtunoasă, în diferite accidente ale vieții. Depinde de tăria necredinței și de stăpânirea duhurilor rele ale fiecăruia. A vorbi azi oamenilor despre „Nașterea din Nou”, despre „Nașterea de Sus”, sau de suflarea „Duhului Sfânt” este greu, fără să te creadă nebun sau să te întrebe, cum a întrebat marele învățat Nicodim pe Domnul Iisus, când i-a vorbit de „Nașterea din Nou”: „Iar Nicodim a zis către El: Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare, poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?” (Ioan 3:4). Închei cu cuvintele Domnului: „Nu te mira că ți-am zis: Trebuie să vă Nașteți de Sus” (Ioan 3:7).

Hristos – temelia vieții noi

„Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos.” (1 Cor. 3:11) Omul „Născut din Nou” pune o nouă temelie la viața lui spirituală și aceasta este Iisus Hristos și Jertfa Lui cea Sfântă și învățăturile Evangheliei Sale. Atunci, omul crede ce zice Iisus „că fără Mine nimic nu puteți face” (Ioan 15:5). Când „Omul Nou” și-a pus viața s-o zidească pe această temelie Hristos Iisus, atunci el este „a lui Dumnezeu zidire” (1 Cor. 3:9), atunci este „casă a lui Dumnezeu” și Duhul lui Dumnezeu locuiește în om: „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? (1 Cor. 3:16). Acest lucru nu se poate întâmpla cu omul care nu s-a „Născut din Nou” și care trăiește după ale firii: „Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte. (1 Cor. 2:14).

Sufletul și trupul omului sunt ale lui Dumnezeu, după cum ne descoperă Scriptura, zicând: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?  „Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu. (1 Cor. 6:19-20). În contextul acestor descoperiri, Scriptura arată gravitatea păcatului desfrânării, despre care zice: „Fugiți de desfrânare!” (cf. 1 Cor. 6:13-20). Din Scriptura următoare rezultă că aceia ce vor trăi în păcatul desfrânării și nu vor lua binecuvântarea lui Dumnezeu în căsătoria religioasă vor arde: „Dacă însă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească. Fiindcă mai bine este să se căsătorească, decât să ardă” (1 Cor. 7:9).

În Scripturile de mai sus, Dumnezeu descoperă omului că trupul și sufletul său sunt ale lui Dumnezeu (cf. Ioan 6:20), iar în altă Scriptură, din Apocalipsă, Dumnezeu descoperă că în vremurile din urmă va veni antihrist, care va vrea să pecetluiască omul să aparțină lui, astfel: „Şi i s-a dat ei să insufle duh chipului fiarei, ca chipul fiarei să şi grăiască şi să omoare pe toţi câţi nu se vor închina chipului fiarei. Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei. Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase (666).” (Apoc. 13:15-18)

Pentru aceia dintre oameni care vor primi numărul antihristului „666” pe mână sau pe frunte, Dumnezeu descoperă, în Scripturile următoare, sentința de judecată, zicând: „Şi al treilea înger a venit după ei, strigând cu glas puternic: Cine se închină fiarei şi chipului ei şi primeşte semnul ei pe fruntea lui, sau pe mâna lui, Va bea şi el din vinul aprinderii lui Dumnezeu, turnat neamestecat, în potirul mâniei Sale, şi se va chinui în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului” (Apoc. 14:9-10). „Pentru că din vinul aprinderii desfrânării ei au băut toate neamurile şi împăraţii pământului s-au desfrânat cu ea şi neguţătorii lumii din mulţimea desfătărilor ei s-au îmbogăţit” (Apoc. 18:3). Aceasta va zice îngerul după ce a strigat că a căzut Babilonul cel mare al desfrânărilor și a ajuns loc demonilor și închisoare duhurilor necurate (cf. Apoc. 18:1-2).

Operația implantării numărului „666”, al antihristului, pe omul vremii, știm cu toții că deja a început, cu diferite motivări în favoarea omului, despre care am scris un Articol în 2009, pentru a preveni omul să refuze categoric și a nu trece, astfel, de partea antihristului, cu urmarea Sentinței Divine din Scripturile de mai sus.

Pentru identificarea antihristului, vă dau Scripturile următoare, care zic: „Copii, este ceasul de pe urmă, şi precum aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat; de aici cunoaştem noi că este ceasul de pe urmă” (1 Ioan 2:18). „Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul?” „Acesta este antihristul, cel care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul” (1 Ioan 2:22). „Pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; acesta este amăgitorul şi antihristul” (2 Ioan 1:7). Închei descoperirea și prevenirea cu cuvântul Domnului Hristos, care zice: „Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor. Cel ce are urechi de auzit să audă” (Matei 13:43).

Astfel, fiecare să se grăbească spre „Nașterea din Nou”, pentru a pune degrabă temelia nouă la viața sa, care este Iisus Hristos și învățăturile Evangheliei Sale și atunci îi va fi omului posibil să împlinească Cuvântul lui Dumnezeu în urmarea lui Hristos, Care este Calea, Adevărul și Viața (cf. Ioan 14:6). Iar Hristos Iisus nu este, orice Cale, Adevăr și Viață, El este Calea care nu rătăcește, Adevărul care nu înșeală și Viața care nu sfârșește niciodată. Primește, te rog, și nu-ți va părea rău, stimate cititorule, chemarea lui Iisus, care te cheamă astfel: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11:28). Ne va odihni aici și în eternitate.

Când omul zidește viața lui pe temelia Hristos și învățăturile Evangheliei, el primește haruri și putere de Sus și, astfel, dintr-un „om lumesc” se face un „om duhovnicesc”, din „om vechi” se face „om nou” (Efes. 4:24), dintr-un om slab și pătimaș se face un „om nebun pentru Hristos” (1 Cor. 4:10). A te „Naște din Nou” mai înseamnă a pune „aluat nou” în făina vieții tale, din care să crească o viață Nouă „o frământătură nouă”, o „făptură nouă” (1 Cor. 5:7; 2 Cor 5:17) Această „Naștere” se poate face numai cu putere de Sus, prin deschiderea cu întoarcere a omului la Dumnezeu.

Așadar, ca să se mântuiască omul necredincios, trebuie și el să se „Nască de Sus”, trebuie să se „Nască din Nou”. Această naștere este o naștere și o renaștere spirituală, este o naștere și renaștere care o face numai Duhul Sfânt, la întoarcerea omului la Taina Pocăinței, prin credință și lacrimi.

Cine vrea să se „Nască din Nou”?

„Şi chemând la Sine (Iisus) mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8:34).

Vrea cineva să se „Nască din Nou” pentru o viață sănătoasă și fericită cu Dumnezeu? Să primească chemarea lui Iisus din această Scriptură, cu condițiile incluse: „lepădarea de sine și luarea crucii”, altfel nu este posibilă schimbarea cuiva și nici a omenirii vremii secolului 21. Schimbarea omenirii oricărui veac este dovedită că se poate face numai prin urmarea lui Hristos și a învățăturilor Evangheliei Sale.

Vrea cineva să se vindece în urma unei boli primite? Trebuie să urmeze tratamentul dat de doctor, sau să primească „chemoterapia” pentru cancer ori operația în diferite cazuri de boli, altfel nu este speranță, spune doctorul, precum zice Iisus: fără „lepădarea de sine și luarea crucii” nu-L poate cineva urma pe El, să devină un „Om Nou” și sănătos. Este alegerea fiecăruia în libertatea cu care l-a creat Dumnezeu și l-a înzestrat pe om cu putere de alegere.

„Lepădarea de sine și luarea crucii” din partea celui care vrea să-L urmeze pe Hristos pentru salvarea lui, constă în lepădarea „omului vechi” al păcatului lumesc, să sece izvorul păcatului de tot felul și cu credință, rugăciune și lacrimile căinței așteptând suflarea Duhului Sfânt să umple viața sa cu darurile lui Dumnezeu, să-și ia crucea, adică viața lui așa cum este și să-I urmeze lui Hristos, și nu va fi singur în zilele vieții sale, pentru că Iisus a făgăduit: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.” (Matei 28:20), Care îi va ajuta să-și ducă crucea vieții.

Putem spune că așteptarea cu credință și rugăciune a venirii Duhului Sfânt precum Apostolii (cf. Fapte 2:1-4), fără secarea izvorului răutăților de păcat, este zadarnică, pentru că Duhul Sfânt nu „Naște din Nou” pe nimeni obligatoriu, ca și pe Fiul risipitor, care a trebuit să se întoarcă el mai întâi și să facă mărturisirea greșelii: „Tată, am greșit la cer și înaintea Ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău” (cf. Luca 15:21), după care Tatăl l-a primit, i-a dat darurile restaurării, cu haină nouă și inel în degetul lui, zicând: „Căci acest fiu al Meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat” (cf. Luca 15:24). Iar când a venit fiul cel mare n-a vrut să intre, ci l-a acuzat pe fratele lui că a cheltuit averea în desfrânări (cf. Luca 15:25-32). Astfel, prietenii dinainte îl judecă pe cel ce se întoarce la credința în Dumnezeu, dar el se roagă pentru ei, pentru că el are acum altă înțelegere în iluminarea Duhului Sfânt.

Viețuirea împreună a celor două lumi

Parabola cu neghina din țarină (Matei 13:24-30 și 36-40) este atât de evidentă în prezentarea trăirii împreună în Universul fizic, a Marelui Creator Dumnezeu, a celor două lumi: Lumea necredincioșilor și Lumea credincioșilor, încât o cred atât de potrivită, ca învățătura cea mai mare și explicită pentru încheierea acestei teme, capitală pentru viața omului sub Soare, în călătoria spre cetatea cea veșnică, care este în ceruri (cf. Evrei 13:14).

Iată, acum, Parabola neghinei din țarină în prezentarea Marelui Dumnezeu și Mântuitor al nostru Iisus Hristos (cf. Tit 2:13), zicând: „Altă pildă le-a pus lor înainte, zicând: Asemenea este împărăţia cerurilor omului care a semănat sămânţă bună în ţarina sa. Dar pe când oamenii dormeau, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină printre grâu şi s-a dus. Iar dacă a crescut paiul şi a făcut rod, atunci s-a arătat şi neghina? Venind slugile stăpânului casei, i-au zis: Doamne, n-ai semănat tu, oare, sămânţă bună în ţarina ta? De unde dar are neghină? Iar el le-a răspuns: Un om vrăjmaş a făcut aceasta. Slugile i-au zis: Voieşti deci să ne ducem şi s-o plivim? El însă a zis: Nu, ca nu cumva, plivind neghina, să smulgeţi odată cu ea şi grâul. Lăsaţi să crească împreună şi grâul şi neghina, până la seceriş, şi la vremea secerişului voi zice secerătorilor: Pliviţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul adunaţi-l în jitniţa mea” (Matei 13:24-30).

Tâlcul religios și moral al Pildei sau Parabolei cu neghina din țarină

Tâlcul sau explicarea acestei Parabole, cu neghina din țarină, este în următoarele Scripturi, la cererea Apostolilor, când Iisus le-a zis: „După aceea, lăsând mulţimile, a venit (Iisus) în casă, iar ucenicii Lui s-au apropiat de El, zicând: Lămureşte-ne nouă pilda cu neghina din ţarină. El, răspunzând, le-a zis: Cel ce seamănă sămânţa cea bună este Fiul Omului. Ţarina este lumea; sămânţa cea bună sunt fiii împărăţiei; iar neghina sunt fiii celui rău. Duşmanul care a semănat-o este diavolul; secerişul este sfârşitul lumii, iar secerătorii sunt îngerii. Şi, după cum se alege neghina şi se arde în foc, aşa va fi la sfârşitul veacului” (Matei 13:36-40).

Mântuitorul Iisus Hristos a prezentat mulțimilor de oameni învățăturile mântuitoare în Pilde, pentru a putea zugrăvi și prezenta Universul Împărăției lui Dumnezeu cât mai ușor de înțeles pentru mintea omului. Astfel, s-a împlinit aceasta, după cum a proorocit dinainte Dumnezeu, prin proorocul care spune, cum va învăța Iisus mulțimile, zicând: „Toate acestea le-a vorbit Iisus mulţimilor în pilde, şi fără pildă nu le grăia nimic, Ca să se împlinească ce s-a spus prin proorocul care zice: „Deschide-voi în pilde gura Mea, spune-voi cele ascunse de la întemeierea lumii” (Matei 13:34-35).

Așadar, în lămurirea Pildei, Iisus a zis: Cel ce seamănă sămânţa cea bună este Fiul Omului. Ţarina este lumea; sămânţa cea bună sunt fiii împărăţiei; iar neghina sunt fiii celui rău. Duşmanul care a semănat-o este diavolul; secerişul este sfârşitul lumii, iar secerătorii sunt îngerii. Şi, după cum se alege neghina şi se arde în foc, aşa va fi la sfârşitul veacului” (Matei 13:36-40).

„Fiul Omului” care a semănat sămânța cea bună în țarină este Fiul lui Dumnezeu Iisus Hristos, care se mai numește și „Fiul Omului”, pentru că S-a făcut și Om pentru noi și pentru a noastră mântuire, prin întrupare de la Duhul Sfânt în pururea Fecioara Maria (cf. Matei 1:18 și Simbolul Credinței).

„Țarina este lumea” înseamnă lumea sau universul acesta mare, pe care l-a creat Marele și Milostivul Dumnezeu, în care locuiesc și trăiesc cele două lumi: Lumea necredincioșilor și Lumea Credincioșilor.

„Sămânța cea bună sunt fiii împărăției, pe care Dumnezeu, prin naștere, i-a semănat sau așezat în viața și lumea aceasta, spre mărirea Creatorului și mântuirea lor, prin împlinirea voii lui Dumnezeu, după Scripturile care descoperă, zicând: „Spre Tine m-am aruncat de la naştere, din pântecele maicii mele Dumnezeul meu eşti Tu” (Psalm 21:10). „Întru Tine m-am întărit din pântece; din pântecele maicii mele Tu eşti acoperitorul meu; întru Tine este lauda mea pururea. Ca o minune m-am făcut multora, iar Tu eşti ajutorul meu cel tare. Să se umple gura mea de lauda Ta, ca să laud slava Ta, toată ziua mare cuviinţa Ta. Nu mă lepăda la vremea bătrâneţilor; când va lipsi tăria mea, să nu mă laşi pe mine.” (Psalmul 70:7-10).

„Iar neghina sunt fiii celui rău”, adică sunt oamenii cei născuți în viața și lumea aceasta, după cum am văzut în descoperirea de la Dumnezeu, în Scripturile de mai sus despre nașterea omului, ce au deschis țarina inimii lor vrăjmașului, care a semănat neghina devenind, astfel, „fiii celui rău”, din „fiii împărăției”, din fiii Celui Prea Înalt (cf. Luca 6:35)

„Duşmanul care a semănat-o este diavolul”. Aici este iarăși atât de clar că semănătorul semințelor rele ale necredinței și păcatului în țarina sufletului, care nu a ascultat, este diavolul și, astfel, din oamenii credincioși, „fiii împărăției” celui Prea Înalt Dumnezeu, au devenit „neghină”, „fiii celui rău”, adică ai diavolului, în împărăția întunericului.

Ancorarea temei Articolului în Parabola sau Pilda neghinei

Viețuirea împreună a „fiilor împărăției” și a „fiilor celui rău”, adică viețuirea împreună a celor din lumea credincioșilor cu cei din lumea necredincioșilor, vine din răspunsul Stăpânului lumii, Dumnezeu, care a zis slugilor ce L-au întrebat: „Voieşti deci să ne ducem şi s-o plivim (neghina)?, iar El a răspuns: „Nu, ca nu cumva, plivind neghina, să smulgeţi odată cu ea şi grâul. Lăsaţi să crească împreună şi grâul şi neghina, până la seceriş, şi la vremea secerişului voi zice secerătorilor: Pliviţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul adunaţi-l în jitniţa mea” (Matei 13:24-30).

Până când pot să viețuiască împreună cele două lumi?

Răspunsul: „Până la Seceriș”. Acest răspuns îl dă tot Iisus, când spune: „Lăsaţi să crească împreună şi grâul şi neghina, până la seceriş, şi la vremea secerişului voi zice secerătorilor: Pliviţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul adunaţi-l în jitniţa mea” (Matei 13:24-30). „Lăsaţi să crească împreună şi grâul şi neghina, până la seceriş, înseamnă să lase „fiii împărăției” din lumea credincioșilor, reprezentați prin grâu, cu „fiii celui rău”, din lumea necredincioșilor, reprezentați prin neghină, să trăiască împreună, „… ca nu cumva, plivind neghina, să smulgeţi odată cu ea şi grâul”, cum s-a arătat. În altă Scriptură Dumnezeu zice: „Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5:45).

Ce înseamnă „Secerișul”?

Ne răspunde tot Iisus prin cuvintele: „Secerișul este sfârșitul lumii” (Matei 13:39), care reprezintă sfârșitul lumii, cu judecata finală a omenirii, după Scriptura care descoperă, zicând: „Şi iată un alt înger a ieşit din templu, strigând cu glas mare Celui ce şedea pe nor: Trimite secera şi seceră, că a venit ceasul de secerat, fiindcă s-a copt secerişul pământului” (Apoc. 14:15).

„Ceasul de secerat” înseamnă timpul de judecată a omenirii de la sfârșitul lumii, „fiindcă s-a copt secerișul pământului”. „S-a copt secerișul pământului” înseamnă că s-a copt necredința și fărădelegile „fiilor celui rău”, încât Dumnezeu nu mai poate continua o lume a necredinței atât de decăzută în imoralitate de la standarele Creatorului și trebuie să aducă sfârșitul, pentru că strigarea lor a ajuns până la cer: „Şi au făcut să urce până la Domnul strigătul celui sărac şi să răsune în urechile Sale plânsul celor nenorociţi” (Iov 34:28).

Strigătul pământului pentru judecată. Iar strigătul sângelui vărsat, al celor căzuți în urma crimelor din lumea celor necredincioși și nelegiuți este prin Scriptura, care zice: „Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: „Unde este Abel, fratele tău?” Iar el a răspuns: „Nu ştiu! Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu?” şi a zis Domnul: „Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ. Şi acum eşti blestemat de pământul care şi-a deschis gura sa, ca să primească sângele fratelui tău din mâna ta” (Facere 4:9-11)

Tot așa vorbește și întreabă Dumnezeu și azi pe oamenii necredinței și ai crimelor: „Unde este fratele tău?” și chiar dacă la judecată ajungând făptuitorii crimei să răspundă: „Nu știu!”, deși sunt vinovați, Dumnezeu le dă sentința de pedeapsă meritată, ca lui Cain, zicând: „Şi acum eşti blestemat de pământul care şi-a deschis gura sa, ca să primească sângele fratelui tău din mâna ta” (Facere 4:11), chiar mai târziu dacă nu imediat, de aceea crimele se descoperă de Dumnezeu, prin oamenii care lucrează la ele și după ani și ani de zile, pentru că El descoperă adevărul și judecă pe păcătoși după Justiția Sa divină.

Eşti blestemat de pământul care şi-a deschis gura sa, ca să primească sângele fratelui tău din mâna ta” (Facere 4:11). Iar de ce pământul blestemă omul nelegiurii, Dumnezeu răspunde, zicând: „Pământul însă se stricase înaintea feţei lui Dumnezeu şi se umpluse pământul de silnicii. Şi a căutat Domnul Dumnezeu spre pământ şi iată era stricat, căci tot trupul se abătuse de la calea sa pe pământ” (Facere 6:11-12). Deci, pământul se stricase înaintea potopului din vremea lui Noe, din cauza nelegiuirilor, care le săvârșiseră oamenii necredinței, cauză din care Dumnezeu a făcut judecata și a dat sentința Sa, zicând: „Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Noe: „Sosit-a înaintea feţei Mele sfârşitul a tot omul, căci s-a umplut pământul de nedreptăţile lor, şi iată Eu îi voi pierde de pe pământ” (Fac. 6:13).

Astfel, pământul binecuvântat de Dumnezeu să fie casă omului pe care l-a creat, se strică în toate vremurile din cauza nelegiuirilor pe care le săvârșesc oamenii necredinței pe el. Deși omul vede că se întâmplă ce a zis Dumnezeu: „Sosit-a înaintea feţei Mele sfârşitul a tot omul, căci s-a umplut pământul de nedreptăţile lor, şi iată Eu îi voi pierde de pe pământ” (Fac. 6:13), el se mai întreabă: de ce atâtea cutremure și dezastre pe pământ? Răspunsul l-a dat Dumnezeu: „Căci s-a umplut pământul de nedreptățile lor”, adică de fărădelegile oamenilor cu păcatele lor săvârșite pe pământ. Iar Iisus Domnul răspunde cu mare înțelepciune: „Şi zicea (Iisus): Cine are urechi de auzit să audă” (Marcu 4:9), că a venit „secerișul” judecății.

Cine sunt „secerătorii”?

Iisus Domnul ne răspunde, zicând: „Iar secerătorii sunt îngerii”, cărora, când vine ceasul secerișului, la sfârșitul lumii, Stăpânul secerișului, Dumnezeu, le va zice: „Pliviţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul adunaţi-l în jitniţa mea” (Matei 13:24-30).

„Fiul Omului”, adică Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos va veni să judece vii și morții, să judece omenirea, lumea. Scripturile următoare prezintă splendoarea venirii Sale cu sfinții Săi îngeri pe norii cerului, astfel: „Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre” (Matei 25:31-32).

Iar această venire a Domnului va fi după suferința destulă a credincioșilor din partea lumii celor necredincioși, după cum descoperă Iisus, zicând: „Iar îndată după strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui.  Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă. Şi va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trâmbiţă, şi vor aduna pe cei aleşi ai Lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini” (Matei 24:30). „Semnul Fiului Omului”, cu care se va arăta venind pe cer și vor plânge toate neamurile pământului văzându-L, este Crucea, pe care S-a adus Jertfă în Golgota, de răscumpărare a omenirii din moartea păcatelor în robia diavolului, semn de recunoaștere pe care L-a avut Iisus și la Învierea Sa din morți, a treia zi după Scripturi (cf. 1 Cor 15:4).

Ce se va întâmpla cu „neghina” („fiii celui rău”) plivită de înger?

Răspunsul îl dă Iisus, zicând: „Pliviţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem”, însemnând plivirea întâi a „fiilor celui rău” (ai diavolului, care au trăit în viața aceasta și în lumea necredincioșilor cu nelegiuirile lor), reprezentați prin „neghină”, care s-o ardă în foc, adică în iadul cu focul cel veșnic, după Scriptura care zice: „Atunci va zice şi celor de-a stânga („fiilor celui rău”): Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25:41).

Printr-o altă Scriptură, Dumnezeu descoperă omenirii că a trimis „ceasul secerișului” înainte de sfârșitul lumii marilor orașe Sodoma și Gomora, pentru nelegiuirile lor, zicând: „Tot aşa, Sodoma şi Gomora şi cetăţile dimprejurul lor care, în acelaşi chip ca acestea, s-au dat la desfrânare şi au umblat după trup străin, stau înainte ca pildă, suferind pedeapsa focului celui veşnic” (Iuda 1:7), ceea ce previne că și pentru multe locuri din lumea de azi și dintotdeauna „ceasul secerișului”, adică „sfârșitul lumii”, ziua judecății lui Dumnezeu, poate veni mai devreme decât la sfârșitul lumii!

Aducerea înaintea judecății lui Dumnezeu a celor ce au săvârșit fărădelegea și așezarea lor în locul nefericirii veșnice, iadul, este descoperită de Iisus și în Scripturile, care zic: „Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi, vor culege din împărăţia Lui toate smintelile şi pe cei ce fac fărădelegea, Şi-i vor arunca pe ei în cuptorul cu foc; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Atunci cei drepţi vor străluci ca Soarele în împărăţia Tatălui lor. Cel ce are urechi de auzit să audă” (Matei 13:41-43). Încurajarea celor credincioși pe drumul crucii vieții lor, ca să ajungă ca „drepții ce vor străluci ca Soarele în împărăția Tatălui”, este adusă de Scriptura în care Domnul, zice: „Dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 24:13).

Dar ce se va întâmpla cu „grâul” (adică „fiii împărăției”)?

Iisus răspunde omenirii, zicând: „iar grâul adunaţi-l în jitniţa mea” (Matei 13:24-30), adică „ fiii împărăției” lui Dumnezeu, din lumea credincioșilor, reprezentați prin „grâu”, să fie adunați de îngeri în „jitnița mea”, înseamnă să fie adunați în locul fericirii, Raiul, în Împărăția lui Dumnezeu, după Sentința lui Iisus de la judecata din urmă, care spune: „Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25:34). Moștenirea celor ce au fost credincioși, a locului de fericire în împărăția lui Dumnezeu cea pregătită lor de la întemeierea lumii, unde vor fi împreună cu drepții, ni se descoperă astfel: „Atunci cei drepţi vor străluci ca Soarele în împărăţia Tatălui lor. Cel ce are urechi de auzit să audă” (Matei 13:43). Despre răsplata celor credincioși, zice Domnul: „… şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi” (Luca 6:35), care s-au întors la Dumnezeu prin „Nașterea din Nou”.

Câți se vor mântui?

Câți se vor mântui și vor ajunge în Rai, adică în împărăția lui Dumnezeu, Domnul Iisus revelează omenirii prin Scripturile care spun: „Şi I-a zis cineva: Doamne, puţini sunt, oare, cei ce se mântuiesc? Iar El le-a zis: Siliţi-vă să intraţi prin poarta cea strâmtă, că mulţi, zic vouă, vor căuta să intre şi nu vor putea” (Luca 13:23-24). Iar despre poarta cea strâmtă și calea cea îngustă, care duce la viața veșnică în această lume, Iisus descoperă, îndemnând și zicând: „Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7:13-14).

Într-adevăr, Poarta este strâmtă și Calea este îngustă spre lumea Credinței în acest Univers, pentru că necredincioșii cu proorocii mincinoși au strâmtat-o și au îngustat-o cu tot felul de persecuții și înșelări, după cum Domnul ne previne, zicând: „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori” (Matei 7:15). Iar în altă parte Domnul zice: „Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filozofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos” (Col. 2:8). Iar pentru a nu rătăci Calea spre împărăția lui Dumnezeu, Iisus Hristos se prezintă, cu adevărat, pe Sine lumii întregi, zicând: „Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14:6). Deci, stimate cititorule, ferice de aceia ce vor lua în această viață calea „Nașterii din Nou” prin lucrarea Duhului Sfânt și vor împlini în viața lor urmarea lui Hristos și nu vor intra pe poarta cea largă și calea cea lată, care duce la pieire, pentru că vor putea auzi la judecata de apoi, sentința Domnului: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25:34), pentru că ei au primit învățătura Domnului de a intra pe „poarta cea strâmtă” și „calea cea îngustă”, care „duce la viață” (cf. Matei 7:14).

Iar despre faptul „că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află”, putem vedea în viața noastră de zi cu zi că, într-adevăr, „largă este poarta și lată este calea”, care „duce la pieire și mulți sunt cei care o află” și merg pe ea în zilele secolului în care trăim, fără nici o persecuție creștină sau probleme de viață.  Și nefericiți vor fi aceia ce nu vor lua în această viață intrarea pe poarta cea strâmtă și calea cea îngustă, care duce la viață pe drumul sfânt al „Nașterii din Nou”, prin lucrările Duhului Sfânt în urmarea lui Hristos Iisus pe calea Credinței, pentru că nu vor putea auzi sentința fericirii la judecata de apoi: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25:34), ci Sentința nefericirii veșnice și a durerii, care zice: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25:41), pentru că ei în această viață au intrat pe „poarta cea largă” și pe „calea cea lată”, care a „dus la pieire” (cf. Matei 7:13).

Și acum, stimate cititorule, la sfârșit, Îi mulțumesc lui Dumnezeu care ne-a purtat prin Sfintele Scripturi salvatoare ale vorbirii Sale, și îți mulțumesc și ție că am călătorit împreună prin Scripturi în lumea necredinței și în lumea Credinței, cu păzirea poruncii „Marelui Dumnezeu și Mântuitor al nostru Iisus Hristos, Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune” (Tit 2:13-14), „Nu fim necredincioși, ci credincioși” pentru că „Fericiți sunt cei ce n-au văzut și au crezut!” (cf. Ioan 20:27-29), și te rog să mai primești îndemnul pe drumul „Nașterii din Nou”, revelat de Milostivul Dumnezeu, prin Scripturile Apocalipsei, în care Dumnezeu se prezintă omenirii, zicând: „Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul” (Apoc. 1:8). „Şi iar mi-a zis: Făcutu-s-a! Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul. Celui ce însetează îi voi da să bea, în dar, din izvorul apei vieţii” (Apoc 21:6). „Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul” (Apoc 22:13). „Şi Duhul şi mireasa zic: Vino. Şi cel ce aude să zică: Vino. Şi cel însetat să vină, cel ce doreşte să ia în dar apa vieţii” (Apoc. 22:17) „Cel ce mărturiseşte acestea zice: Da, vin curând. Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apoc. 22:20). Pentru că Iisus Domnul ne asigură de împlinerea cuvintelor Lui, zicând: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. (Matei 24:35; Marcu 13:31, Luca 21:33).

Iar dacă vrei „să guști și să vezi ce bun este Domnul” (cf. 1 Petru 2:3), pornește pe drumul sfânt al Pocăinței, rugându-te, zicând: „Da, cred, Doamne Iisuse și mărturisesc în Taina Pocăinței că Tu ești cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, Care ai venit în lume să mântuiești pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu, și primește-mi lacrimile pocăinței și mă „Naște din Nou” în lucrarea Duhului Sfânt, spre mărirea numelui Tău și mântuirea sufletească, și vei primi dezlegarea păcatelor, devenind un „Om Nou” și te vei împărtăși cu Sfântul Trup și Sânge al Domnului Iisus Hristos la Sfânta Liturghie, și vei auzi glasul tainic al lui Iisus: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti” (Ioan 5:14) și îți va spune: „Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace” (Luca 7:50). Amin. „Slăvit să fie Domnul!” (Psalmul 69:5). Amin.