"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Salutul exilaţilor: HYPOCRINO!

 

Moto:” Limba vieţii de după moarte, în lumea de dincoace şi de apoi. „Închiriere” lingvistică, nu proprietate. Hypocrino!” (Norman Manea, Întoarcerea huliganului, Ed. Polirom, 2006, p. 270)

 

Norman Manea, ca şi Paul Celan, nu evită – dimpotrivă,  atrage obsesiv –  înfruntarea interioară, mistuitoare, cu limba supravieţuirii, care devine atât codul fiinţei persecutate, cât şi codul operei; acest cod e format dintr-o serie de cuneiforme psihografice în care sunt exprimate „mitul identităţii, surogatele amintirilor” (Întoarcerea huliganului, Ed. Polirom 2006, p. 14). Afinităţile lui Norman Manea pentru Paul Celan, Kafka sau Sebastian sunt declarate adesea de scriitor, ca o relaţie deopotrivă de frăţie şi filiaţie: "Paul Celan vine din cosmopolita Bucovină în care români, evrei, germani, polonezi, ucraineni coexistau într-un spațiu de particulară vibrație spirituală." (Norman Manea, Despre clovni, Polirom 2005, p 41). (Paul Celan dixit despre Bucovina, citat de Norman Manea: "Era un ținut în care trăiau oameni și cărți" (p.41)). Altădată, lui Robert Boyars (interviul realizat de Bard College şi ICR New York), Norman Manea îi mărturiseşte că, dacă ar fi trăit în vremuri normale şi de la bun început într-o societate democratică, ar fi evoluat stilistic, ca scriitor, după un model proustian, însă existenţa sa l-a pus prea des în contact cu absurdul şi dictaturile, cu haosul şi totalitarismul, aşa încât marca sa auctorială a devenit net kafkiană. Iar în prezent, cum nebunia regimurilor totalitare nu se stinge în Europa, mai ales în Est, Norman Manea se simte responsabil şi obligat să rămână mereu atent şi să reacţioneze profilactic, de la distanţă, copleşit realmente de sentimentul de a se simţi dator să avertizeze umanitatea să rămână vigilentă la tentaţiile extremismelor de tot felul: "Numărul intelectualilor aflați de partea 'greșită', pe partea totalitarismului, nu a fost deloc neglijabil în secolul nostru. Chiar și acum, în tranziția Europei de Est spre o societate civilă, se aud voci care vorbesc despre necesitatea unei 'bune doctrine', a unei 'discipline de fier'(...) Din nou fantoma tiranului bufon... " (Norman Manea, Despre clovni: Dictatorul și artistul, Polirom, 2005, p. 145).

 
Sub presiunea antisemitismului, pentru Paul Celan, în epocă, limba supravieţuirii fusese limba germană, în timp ce pentru Norman Manea, această limbă a supravieţuirii este limba română. Cernăuţeanul Celan şi suceveanul Manea sunt doi dintre marii autori originari din Bucovina cosmopolită care au devenit, fiecare în limba supravieţuirii sale, scriitori al căror nivel internaţional a fost recunoscut la cele mai înalte cote; ei au dus pe culmile expresivităţii artistice limba supravieţuirii lor, prin monumentul limbii literare al operelor lor – opere scrise în germană şi, respectiv, în română – , dar în acelaşi timp au trăit tragedia ca, din aceeaşi limbă a supravieţuirii în care fusese posibilă perfecţiunea estetică să primească şi mesajul ultimativ de excluziune, de rasism, de antisemitism (în sensul cel mai larg, cf. Lévinas) şi de discriminare. Nici la Manea, însă, cum nici la Celan – dacă ar fi să facem o interpretare comparatistă a genezei operei şi a anamnezei existenţiale, culturale şi lingvistice – ,  nu vom găsi nicăieri soluţia învăluirii în irealitatea ce înfăşoară lumea interioară extinzându-se înafară (Karen Horney, Conflictele noastre interioare, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2010, p. 96), aşa cum pot fi decriptate revelaţiile scrierilor de substanţă autobiografică ale prozatorului botoşănean M. Blecher (1909-1938) (Întâmplări din irealitatea imediată, 1935, nota trad.). Paul Celan nu a fost victimă directă a deportărilor transnistrene, însă a fost urmărit toată viaţa de sindromul de autoculpabilizare al supravieţuitorului ce a asistat, fără puterea de a schimba tragedia, la deportarea şi moartea părinţilor săi în lagărele de exterminare. A scris opera poetică fundamentală în limba germană, primind Premiul Brűchner pentru poezie, încă în timpul vieţii, acum 51 de ani, din partea Germaniei, care astfel îi recunoştea geniul literar, deşi din aceeaşi limbă germană îi veniseră, cu douăzeci de ani mai devreme, şi ordinele de deportare a familiei, şi persecuţiile antisemite fasciste. Norman Manea a fost victimă directă, în România, şi a politicilor fasciste (e deportat în 1941, la numai cinci ani, împreună cu părinţii şi bunicii, în Transnistria, unde, după moartea bunicilor, reuşeşte să supravieţuiască, apoi să revină în ţară însoţit de părinţi), dar şi a ceauşismului antisemit (căruia i s-a opus ca disident şi din cauza căruia a emigrat în 1986). Amintirile, de-a valma,  nu contenesc să opereze asupra conştientului auctorial şi a subconştientului uman, cu bisturiul lor fin, necruţător:  ''Când am fost luați, primarul nu mi-a dat voie nici papucii să-i pun în rucsac. I-am lăsat în coridor. Maria s-a agățat în gară de noi, vroia să urce în vagon. nu te lăsa din brațe. La frontieră, la Nistru, la Ataki, ne-au dat jos din vagoane. Vagoane de vite, claie peste grămadă, ca sardelele!'' (Norman Manea, Intoarcerea huliganului, Polirom 2006, p. 95). Când şi când, fotografiile mărturisitoare concurează flash-urile mnezice : "Fotografii nu înseamnă amintiri. Nu există amintiri din anii preliminari Inițierii, anii anulați de amnezie. Secvențelor răzlețe, greu de uitat, din Transnistria, le lipsesc fotografiile pierdute în arhiva Istoriei fără arhivă și înlocuite, azi, de clișeele lamentării...(...) revenirea, în vara lui 45, în Patria care ne alungase..." (Norman Manea, Intoarcerea huliganului, Polirom, 2006, p. 203).
 

Aşadar, limbii şi culturii româneşti,  într-un cuvânt Patriei (care i-a rezervat, în timpul persecuţiilor, - ipocrită şi histrionică, în funcţie de politicienii versatili -, un tratament nedemn), Norman Manea îi lasă moştenire o operă estetică şi etică de notabilă valoare (recunoscută internaţional prin cele mai importante premii literare), precum şi un devotament ce mărturiseşte despre o conştiinţă rară, de mare român.

Obsesia lui Norman Manea pentru limba română, în care continuă să-şi scrie opera literară şi astăzi, la douăzeci şi cinci de ani de exil american (obs.: e un caz unic de scriitor care nu s-a lăsat asimilat de limba şi cultura de adopţie, ci, precum melcul cu casa în spinare, îşi duce în lume casa limbii româneşti ca fiind singurul acoperământ şi adevărata ţară natală) este intim legată de obsesia unificării fiinţei supusă, succesiv, de-a lungul timpului, unei multitudini de traume majore venind dinspre regimurile totalitare, toate cu potenţial disociativ de risc maxim asupra personalităţii umane. Având, însă, limba română puternic dezvoltată în personalitatea sa, ca material de construcţie, ca armătură şi ca instinct de apărare, Norman Manea şi-a aplicat, astfel, mereu, soluţia optimă a autoterapiei prin limba română ca liant al fiinţei ultragiate: "Dacă adevăratul Bolnav, care îmbolnăvise ţara, s-ar fi pensionat în această perioadă (pensionare de boală, cum era firesc, sau de vârstă, cum s-ar fi cuvenit deja), aș fi putut probabil să mă 'însănătoșesc'. Așa, însă, bolnavul devenisem eu, iar portretul Bufonului, atârnat la toate colțurile străzilor, mă obliga la refugiul în boală, ultima proprietate privată... " (Norman Manea, Despe clovni: Dictatorul şi artistul, Polirom, 2005, p. 82).  Liantul limbii române reuşeşte să salveze fiinţa autorului de la implozie, pentru că sentimental smulgerii rădăcinilor, viu în amintiri, e puternic şi sadic, precum o extragere a inimii din trupul încă viu, ce ar fi putut submina sistematic autonomia coerenţei afective şi identitare ce urcă din copilăria distrusă: "Întunericul înverzește, devine pădure de stepă rusească, văd groapa fără nume și semn din pădurile Transnistriei în care au rămas bunicii dinspre mamă, apoi mormântul acoperit de flori al tatălui tatei, îngropat în orașul florilor, Fălticeni." (Norman Manea, Intoarcerea huliganului, Polirom 2006, p. 203). În fond, pentru Norman Manea, limba română se dovedeşte a fi eterna pânză pe care pictorul îşi aşterne culorile şi le amestecă neaşteptat, aşa încât textul să poarte marca unei capodopere revelatorii, să îşi găsească drum către conştiinţa martorului, cu care stabileşte o relaţie de vrăjire, de complicitate, de defulare şi de salvare, în interiorul unei fascinante autodefiniri, dar dublate de meditaţie şi de istoricitatea clişeelor şi a efectelor stilistice : "Strămoșii erau ca noi, noi eram ei, trecutul - prezent. Ieșeam, în fiecare an, din nou, din Egipt, ca și ei, fără să ieșim vreodată definitiv, retrăiam, iarăși și iarăși, alt Egipt, soarta lor este a noastră, precum soarta noastră se leagă de a lor, de-a pururi..." (Norman Manea, Intoarcerea huliganului, Polirom, 2006, p.201).
Obsesia întregului, la un om ale cărui amintiri detonează explozibilul care de obicei destructurează fiinţa, este urmată cu evlavie, aproape detectivistic (poate că asistăm, de fapt,  la forme de deconstruire fractală şi transdisciplinară, prin literatură, a sentimentului fiinţei), de Norman Manea: « Nu doar Dunărea, ci şi Bucovina poate numi biografia în care nu mai eşti.  Limba, peisajul, vârstele nu se anulează, automat, datorită adversităţilor exterioare. Iubirea faţă de ţinutul Bucovinei nu anulează, însă, Jormania. (…) Căci, unde se unea și unde se despărțea Jormania de România? ''Nimic nu e serios, nimic nu e grav, nimic nu e adevărat în această cultură de pamfletari zâmbitori. Mai ales nimic nu e incompatibil '', spunea și Sebastian, urmat poate și de Culianu" (Norman Manea, Intoarcerea huliganului, Polirom 2006, p. 24).
Sentimentul străinului şi ataşamentul de limba română (precum un legământ de fidelitate a fiului faţă de mamă) sunt foarte strâns legate, la Norman Manea, ca entităţi ce se condiţionează, decurgând una din cealaltă :  "Străinul nu-și poate cuceri cetățenia lingvistică decât ca un haiduc, ca un huligan, forțând intrarea prin orice mijloace? Și când Patria te expulzează, iei limba, fugi cu ea, pur și simplu? Ce înseamnă CASA FIINȚEI, Herr Professor Heidegger?" (Norman Manea, Intoarcerea huliganului, Polirom 2006, p. 304). Şi, mai departe, efectele secundare ale uzului de limbă, precum indicaţiile de folosire ale unui medicament ce va întoarce muribundul ego din drum: “limba cu rănile limbii, limba infirmă şi cea înstrăinată şi cea insomniacă, ghemul grecesc hypocrino ? Simulare, disimulare, prefăcătorie ? Teatralitatea, jocul retardat de-a imitaţia şi renaşterea, masca şi mascarada ? » (Norman Manea, Intoarcerea huliganului, Polirom 2006, p. 190). Nu în ultimul rând, despre efectele răscolitoare ale dorului de limba română, ale obsesiei discursive în româneşte şi ale efectului de somatizare a emoţiei lingvistice originare: « Susurul ei nocturn mă trezeşte frecvent, precum un curent electric vagabond, căutându-şi destinatarul, reţelele freatice ale nopţii captând, în mici valuri tandre şi tumultuoase, monologul somnambul despre bogăţia eşecului şi insomniile benefice » (Norman Manea, Intoarcerea huliganului, Polirom 2006, p. 174).
În toiul acestor suferinţe induse de exil şi de înstrăinare, când până şi simpla pronunţare a unui cuvânt românesc ori scrierea unui text în limba română devin un act ultimativ de fiire, iar la limită un gest de supravieţuire prin conştiinţa apartenenţei la realitate, nu la irealitate, dar totul fiind trăit prin spasmele evitării perpetue a coşmarului, discuţia cu prietenul Louis, americanul, îl lămureşte pe Norman Manea că are toate motivele să se considere, de fapt, fericit în nefericirea exilatului. Louis spune : « Da, locuiesc confortabil, într-adevăr, în limba mediului meu american (…) O limbă pe care o mânuiesc, pot spune, la perfecţie. Deosebirea este că tu ai limba ta. Se simte asta, crede-mă. (…) Limba mea, perfectă cum este, nu-i decât instrument. Pot face orice cu ea, recunosc. Dar tu eşti una cu limba ta. Este coerentă, integritatea, întregirea ta. Şi în exil, mai ales în exil… » (Norman Manea, Intoarcerea huliganului, Polirom 2006, p. 306).
Norman Manea e acel melc pornit în lume cu casa limbii române în spinare. El reprezintă astăzi, ca scriitor român şi universal de prim rang, ca personalitate publică internaţională notabilă şi în calitate de conştiinţă civică exemplară, un adevărat drapel românesc ce flutură statornic, de partea bună a democraţiei, la Bard, lângă Hannah Arendt, în Statele Unite ale Americii. În America este casa lui, după exilarea din 1986, după cum îi aminteşte un vechi prieten (« Te întorci acasă, nu uita ! Aici e casa ta. Aici, nu acolo ! Ăsta-i norocul tău, născut din nenoroc. » (Norman Manea, Intoarcerea huliganului, Polirom 2006, p. 358).  Numai că pentru Norman Manea, a cărui Patrie este limba română, conform propriei asumări, cuvântul home nu va exprima niciodată identitatea reală şi nici nu-i va adăposti pe deplin sufletul zbuciumat, de cetăţean al planetei, condamnat să se refugieze doar în căldura cuvântului acasă. Iar cuvântul românesc acasă ţâşneşte şi radiază din amintirea mamei scriitorului, rămasă ofrandă în pământ bucovinean (fie-i numele în veci lăudat şi binepomenit !)
 
Angela FURTUNĂ
august 2011