Romanian Times | August 2026

Cultură 9 Ce știi să faci? de Andrei PLEȘU ROMANIANTIMES A fi parlamentar sau ministru, prefect sau şef de partid e altceva decît a fi jurist, economist, inginer, mecanic auto sau agricultor. Încet-încet, politicianul devine cineva care nu mai ştie să facă nimic în afară de politică. Am regăsit acest text printre cele din 2004. Mă gîndesc să-l preiau săptămînal. România e o țară „stabilă”, în ciuda bombănelilor neobosite ale nepatrioților, xenofobilor, sorosiștilor, intelectualilor vînduți și gazetarilor provocatori. Iată: „Ciocoiulnuareoocupaţieanumerezervată pentru sine”, nu iubeşte şi nu poate practica nici o profesiune – spune Constantin Rădulescu-Motru, într-un text din 1908. „Încarnare a dorinţei de putere”, iubitor de ranguri, „poftitor de onoruri”, incapabil să depăşească orizontul satisfacţiei imediate, ciocoiul nu-şi pune problema dacă merită încrederea publică, dacă poziţia lui socială corespunde unei îndemînări anume, dacă nevoia lui de a fi în fruntea bucatelor are acoperire într-o echivalentă nevoie de a fi de folos. N-are idealuri, n-are convingeri, are doar scopuri conjuncturale şi abilităţi.“ După aproape o sută de ani, observaţia lui Rădulescu-Motru se dovedeşte încă funcţională. Spiritul ciocoismului renaşte (supravieţuieşte) viguros pe scena noastră politică şi are la bază aceeaşi congenitală inaptitudine a noilor ciocoi pentru orice meserie determinată. Boala nu este, totuşi, strict autohtonă, deşi culoarea locală rămîne inconfundabilă. În toată lumea, politicianul „profesionist”, politicianul de carieră, tinde să sacrifice profilul primei sale formaţii, pentru a se dedica unui tip de activitate cu reguli vagi şi dexterităţi arbitrare. A fi parlamentar sau ministru, prefect sau şef de partid e altceva decît a fi jurist, economist, inginer, mecanic auto sau agricultor. Încet- încet, politicianul devine cineva care numai ştie să facă nimic în afară de politică. Luaţi din scurt, puţini dintre reprezentanţii elitei noastre conducătoare ar şti să răspundă prompt şi cinstit la întrebarea: „Ce-ai face dacă ai ieşi din politică?” şi, în definitiv, „Ce ştii să faci?” în afara coregrafiei electorale curente. Politicianul e, de regulă, un profesor care s-a lăsat de profesorat, un medic care s-a lăsat de medicină, un cizmar care s-a lăsat de cizmărie. Asta în varianta bună. De multe ori, e un cizmar prost, un medic îndrăgostit mai curînd de funcţie decît de meserie, un profesor fără vocaţie. A nu (mai) avea o ocupaţie, un meşteşug, un domeniu de activitate bine circumscris – iată preţul pe care omul politic trebuie să fie dispus să-l plătească, de dragul accesului la putere. Consecinţele sînt numeroase şi, din punctul meu de vedere, grave. Voi enumera cîteva, dintre cele mai evidente. Mai întîi, cel care a încetat să mai aibă o competenţăactivă într-unspaţiuprofesional dat ajunge să ştie din ce în ce mai puţine despre noţiunea însăşi de competenţă. Cine nu ştie să facă mai nimic e tot mai puţin atent la ce ştiu să facă alţii: cu alte cuvinte, n-are criterii să judece profesionalismul celorlalţi şi cu atît mai puţin să-l respecte. În mintea unui asemenea exemplar, succesul încetează să mai fie cuplat la ideea de înzestrare, de efort aplicat şi pricepere tehnică. Ceea ce contează e manageriatul „deştept” al relaţiilor, descurcăreala „superioară”, „flerul” combinatoriu. Restul sînt naivităţi vetuste, fandoseli. Omul fără meserie nu va fi niciodată înclinat să grădinărească buna evoluţie a meseriilor, asanarea mediului social şi juridic în care ele pot prospera. Insul care nu ştie să facă nimic determinat (chiar dacă poate mima îndemînări circumstanţiale sau foste îndemînări) e erodat, inevitabil, de o criză acută a propriei responsabilităţi. Simţul răspunderii nu se poate forma în vid. Răspunzi pentru lucrul careaieşit„dinmînata”,pentruoispravăsau un produs, în care ţi-ai angajat aptitudinile, experienţa şi onoarea. Numai un bun meseriaş îşi poateasuma răspundereamărfii pe care o livrează şi numai el poate trage la răspundere un meseriaş prost. Diminuarea responsabilităţii conduce, fatalmente, la o surpare a autorităţii. Incompetentul nu se poate impune nimănui, decît prin fraudă şi pe durate scurte. Cine ajunge la poziţii înalte după alte criterii decît cele ale unei profesiuni bine stăpînite are de făcut faţă tuturor dezavantajelor imposturii. În loc caputerea să se legitimeze prin competenţă, ea nu se legitimează decît prin propriul ei exerciţiu, arogant şi suficient. Mai mult: puterea sfîrşeşte prin a legitima incompetenţa. De vreme ce nu trebuie să ştii nimic specific pentru a ajunge sus, înseamnă că faptul de a şti ceva anume e mai curînd o piedică, un handicap social. Pedagogic vorbind, prestigiul formal al unor oameni fără nici o meserie e creator de confuzie etică şi dezagregare civilă. („Ciocoii – spune şi Rădulescu-Motru – sînt paraziţii decrepitudinii noastre politice” şi sporesc, pernicios, „arbitrarul puterii”.) În sfîrşit, omul fără meserie e condamnat la o foarte impurămotivaţie a acţiunii politice. El se ţine cu dinţii de fotolii şi demnităţi pentru că n-are la ce se întoarce. Întrucît altceva nu (mai) ştie, e musai să rămînă în front pînă la moarte. Iubit sau nu, eficient sau nu, util sau dăunător, el se va strădui din răsputeri să se agaţe de scena publică împotriva tuturor evidenţelor. Ce altceva să facă? Degeaba obţine la alegeri procentaje stingheritoare, degeaba nu-şi găseşte locul în nici o gaşcă, degeaba îi întorc spatele şi foşti aliaţi, şi foşti adversari. Omul va gravitaimpenitent înjurulputerii,cusingura energie şi justificare pe care o mai pot da inerţia, încăpăţînarea şi o falsă imagine despre sine. Cînd nu ştii să faci nimic, nu- ţi rămîne decît să-ţi confecţionezi un destin politic. Cu atît mai rău pentru alegători. Tensiunea socială acumulată în România și în întreaga Uniune Europeană, care generează atitudini de dispreț și ură, ca urmare a acestei confruntări culturale, poate fi diminuată prin solidarizarea resurselor intelectuale. Comunitățile tribale au o omogenitate organică. Relațiile dintre membrii comunității nu sînt bazate pe dialog, negociere și compromis rezonabil, ci pe automatisme cutumiare.Modernitateaacontinuat procesul de schimbare a comunităților organice, început odată cu circulația ideilor vechilor greci și a principiilor dreptului roman. Prin punerea în operă a acestor idei și principii au fost create beneficii culturale și economice la care au avut acces tot mai mulți membri ai comunității. Ar fi iluzoriu să se creadă că acest proces ar fi deja împlinit. În societățile moderne au rămas și vor rămîne mereu grupuri sociale cu omogenitate organică, mai largi sau mai restrînse, fără acces la beneficiile culturale și economice ale modernității. Au apărut totodată grupuri sociale noi, formate din cei care, din cauze obiective sau subiective, au avut doar un acces parțial la aceste beneficii. Aceste grupuri sociale defavorizate sînt răspîndite mai ales în zonele rurale și în orașele mici, dar sînt prezente și în marile orașe. Absența sau eșecul politicilor publice de reintegrare culturală și economică lasă aceste grupuri într-o zonă marginală a societății. Fenomenul de marginalizare este însoțit de două reacții primejdioase. Cei integrați în circuitul beneficiilor culturale și economice ale modernității îi disprețuiesc pe cei marginalizați, considerîndu-i un obstacol în calea progresului, iar Disprețul și ura cei marginalizați au sentimente de frustrare, care se transformă în ură împotriva celor în care văd sursa situației lor defavorizate. Ambele atitudini sînt exprimate pe rețelele sociale într-un limbaj violent. Sînt și postaci de serviciu, jurnaliști guralivi, sociologi la comandă și autointitulați analiști politici care întrețin această atmosferă de ură și dispreț. Grupurile sociale dintr-o categorie sau alta sînt masa de manevră fie a falselor elite progresist-radicale, fie a suveraniștilor autohtoniști, alimentînd extrema-stînga sauextrema-dreapta,nudoar înRomânia,ciși încelelalte țăridinUniuneaEuropeană.Șifiindcăextremeleseating, progresiștii radicali se unesc cu suveraniștii autohtoniști în limbajul violent demolator, în explozii de frustrare, în excluderea simțului critic și a dialogului, în negarea fără nuanțe a opiniilor și a ideilor puse în circulație în spațiul public, în atacurile fără discernămînt împotriva celor care le exprimă. Excluderea celuilalt este cuvîntul de ordine al extremiștilor: de pe o poziție sau alta, ei îndeamnă la excluderea reciprocă a celor educați și a celor needucați, a celor săraci și a celor bogați, a celor cu șansă și a celor fără șansă. Așa se face că, simultan cu afirmarea diversității identitare, a pluralismului opiniilor, a toleranței, a procedurilor de dialog, negociere și compromis, modernitatea a inițiat un proces contrar, de instigare la excluderea celuilalt, pe temei ideologic sau religios. În locul omogenității organice a comunităților tribale se propune din nou, ca și în perioada interbelică, o omogenitate impusă cu mijloacele puterii politice. Fascismul, nazismul și comunismul în secolul 20 sau, în Sursa: dilema.ro ultimele decenii, fundamentalismul religios sînt expresia acestui tip de omogenitate, care nu mai este organică, ci ideologică sau religioasă. Deși este discutabilă orice asemănare între aceste mișcări politice și cele prezente, există totuși, dincolo de diferența dintreformeledemanifestare,unsîmburecomuncarepoate încolți cu aceleași efecte: concentrarea și centralizarea puterii, subordonarea instituțiilor de forță, omogenizarea ideologică, resurecția discursului violenței și al excluderii. Pericolul este potențial în întreaga Uniune Europeană, atît în Est, cît în Vest. Pentru țările din Est, pericolul este mai mare din cauza vecinătății Rusiei.Această proximitate este primejdioasă nu doar militar, ci și prin similaritatea dintre faliile culturale istorice și dintre experiențele comuniste și postcomuniste. Modernitatea, înțeleasă atît în dimensiunea culturală, cît și în dimensiunea tehnologică, a început în Estul Europei în secolul al XVIII-lea. Formele tehnologice ale modernității au continuat lent în secolul al XIX-lea și s-au accelerat în secolul 20, în regimul comunist. Dar formele culturale ale modernității, de influență franceză și engleză, care au promovat demnitatea, libertatea și siguranța persoanei, întemeind instituțiilefirave aledemocrației constituționale, au fost concurate de alte forme culturale ale modernității, respectiv de curentele autohtoniste de inspirație germană, în special de naționalismul herderian, și de curentele marxiste, care au înlocuit cultul identității naționale și religioase cu cultulmarxist, înhaină bolșevică, al identității de clasă. Această confruntare culturală a dominat secolul (continuare in pagina 22)