Romanian Times | Iunie 2026

CULTURĂ 6 ROMANIANTIMES Slavomir Almăjan “Neodihna pulberii s-o ai/ Spulberat de vânturile toate Până ce vei deșerta în rai/ Uriașa ta eteritate” (Ioan Alexandru – Portret) Între naștere și moarte, daca ar fi sa fie o istorie, aceasta ar fi o scriere în ordine a clipelor pline de nelinistea pulberii prin care te-ai risipit, în uitare de sine, eternizând tot ce atingi… Mâinile obosesc, picioarele te lasă dar aripile interioare ale spiritului pot bate incă mai intens aerul rar al sublimului într-o urcare împărătească. Omul în urma căruia rămâne locul gol, este de obicei un om îngreuiat de sine însuși pentru care semenii sunt doar un context pasiv în care propriile ambiții pot fi scrise. Omul mic vede pe toți semenii lui mai mici decât el. Omul staturii spirituale înalte vede în semenii lui o “uriașă eternitate”, o sursă de inspirație, un prilej de ardere, o necesitate a muririi pe cruce. Durerea mea este mult mai intensă atunci când omul de o inaltă statură spirituală își vede aripile tăiate, și orizontul încuiat de cei care cred că dețin cheile tainelor și cataloghează ceea ce este etern prin prisma unor șabloane primitive zămislite de minți și aspirații și mai primitive. Într-un dialog recent cu o notorietate în litere am avut prilejul să cunosc față în față exact atitudinea de care am pomenit mai sus. Persoana vorbea cum că cei ca ea și ea împreună cu ei “canonizează” valorile pentru prosteritate. Doar puțini, spunea persoana, trei sau patru într-o generație pot atinge standardul exigenței lor…Desigur, speram ca dialogul să ne lege inimă cu inimă într-o frațietate nobilă, demnă de cei care se ostenesc într-un travaliu care ar trebui sa ne fie comun. Am găsit în schimb aroganță și îngustime. Sunt artiști care au înflorit în eternitate în ciuda tuturor canoanelor vremii, în ciuda tuturor piedicilor puse de chiar cei care ar fi trebuit să-i ridice. Feranz Kafka a lăsat executorului lui literar Max Brod urmatoarea cerere: “Preaiubitule Max, ultima mea cerere: tot ce las în urma mea… jurnale, manuscrise, scrisori (ale mele or ale altora), schițe și așa mai departe, să le arzi necitite.” Kafka a lăsat în urma lui comori pentru posteritate și cu toate acestea confrații lui, colegii de generație nu l-au băgat în seamă. În afara câtorva proze scurte, toate lucrarile lui Kafka au fost transmise în stare neterminată și au fost publicate post mortem. Cumva, Franz Kafka a avut rara șansă de a-și vărsa “uriașa etrnitate” tezaurul sublimului de unde generațiile care vor veni vor găsi instimabile comori de inspirație... Și totuși, în mulți, “neodihna pulberii” a existat și s-a strigat în nopțile de nesomn, focul Cântecul întrerupt (2) cuvântului care s-a vrut strigat a ars în adâncul cel mai tainic și mai curat al inimii... Am cunoscut oameni în vârstă cu care am avut placerea să stau de vorbă și simțeam cum universul meu a mai crescut cu o galaxie, cum genunea ignoranței s-a luminat deodată... Sunt oameni, crescuți în spatiul aproape atemporal al vreunui sat parcă rupt de lume care duc înspre prapasia mormântului comori care n-au strălucit înspre bucuria nimănui... Cu durere strig: o, cât de puțini din ei aumai ramas! Cu ei se va pierde odată pentru totdeauna nectarul și dulceața bucuriei si tristeței cântate în neasemuitele doine, al identității atât de profund cântate în neasemuitele balade, al îngemănării cu locul peregrinărilor terestre prin vâltoarea de legende prinsă într-un război pe viață și pe moarte cu uitarea. Ceea ce încerc acumnu este o nostalgie ieftină după ceea cemi se pare ca se duce ci este o adâncă durere a unei pierderi iremediabile a tot ceea ce poate defini noblețea spiritului uman. Contrar cu ceea ce sociologii de stânga vor să ne spună, aici nu este vorba de o evoluție a societății ci de o rapidă și ireversibilă degradare. Asistăm la o exterminare a omului lăuntric care poate aduce ceva în lume, ceva care să facă acest tărâm locuibil de omul căutărilor, de omul neodihnei înspre binele altora, de omul tânjind atât de intens ca semenii să-l strige pe numele mic... Vedeți, străvechile, șezători, dansurile cu strigaturile lor, nunțile și ospețele, colinzile, sorcovele,zicătorile,ghicitorileșiproverbeleerauîncontextulruralmediifertileundelăuntrul ieșea afară înspre folosul altora. Ei bine, acestemedii au disparut deja și in locul lor au venit partașiile de cafenea unde obscenitățiile sunt la ele acasă. Era pe Antena 1 o emisiune în care s-a subliniat faptul că indecența a devenit pe nedrept virtute. Nu există limite pentru că terenul în care indecența și grotescul propășesc devine din ce in cemai întins. Omul de bine moare cu tezaurele înlăuntrul lui! Și acummă simt tentat să mă mângăi că există totuși nădejde pe pământ. Vedeți, Biserica a fost rânduită să re-săreze pământul pentrucauzabunului gust, să-l luminezepentrucauza frumosului să-l presare cumireasma lui Cristos care este întruchiparea desăvârșirii. De fapt strângerile crestinilor laolaltă au stârnit admirația și vorbirea de bine a tuturor celor ce au văzut ce se întâmpla acolo în gloriosul ei început... Erau poate cântările înalțătoare aduse din tot ceea ce este mai curat în om. Acolo cântările aduse erau frumoase prin înălțătoaremelodicitate și prin revelațiile adânci purtate in textele lor. Acolo intra omul cu inima clocotindă de cântec și biserica se contopea cu tămâia acestor ofrande... Dar a fost ca nădejdea mea să se subțieze până aproape de limita cinismului atunci când eu însumi m-am văzut cu inima clocotindă de cântec, cântec niciodată ieșit de pe ușa buzelor. De ce? Nu vreau să vă ofer concluzii pripite dar văd, inclusiv în biserică, o ordine întoarsă pe dos. Ramificațiile acestei stări sunt atât de multe și de profunde incât aproape că poți spune că suntem în pragul unui impas total. Avem în față o degenerare sistemică și este nevoie de o revoluție în gândirea bisericii, nu o revoluție de doctrină ci una de atitudine. Doctrina apostolilor este de nesdruncinat prin temeinicia și divinitatea adevărului ei. Problema noastră este ușurință cu care forțăm doctrina pentru a corespunde eului nostru, pentru a face din ea o filosofie acceptabilă minților “sofisticate” ale erudiților vremurilor noastre. DESPRE CURCUBEU INALB SI NEGRU Una dintre cele mai frecvente erori in interpretarea evolutiilor contemporane este convingerea ca societatea nord-americana devine tot mai putin religioasa. Aparent argumentul pare usor de inteles: bisericile se golesc, secularismul câstiga teren, iar religia este impinsa treptat la marginea vietii publice. Potrivit acestei perspective, omenirea ar parasi in sfârsit intunericul credintei religioase pentru a intra in era luminoasa a rationalismului umanist. Catedralele se golesc, stiinta triumfa, iar religia dispare incet si discret. Numeroase semne indica exact contrariul. Societatea nord-americana nu devine mai putin religioasa; ea isi indreapta devotiunea catre alte obiecte ale inchinarii. Omul este prin natura sa, o fiinta care venereaza. Nu poate renunta complet la aceasta tendinta. Daca un zeu este indepartat, altul ii ocupa locul. Daca un altar este demolat, altul apare inainte ca praful sa se aseze. Intrebarea fundamentala nu a fost niciodata daca oamenii se vor inchina, ci cui se vor inchina. Multi crestini interpreteaza gresit miscarea LGBTQ deoarece o privesc exclusiv ca pe un fenomen politic, cultural sau de drepturi civile. Ei sunt provocati sa raspunda daca sunt toleranti, iubitori sau acceptanti. Desi aceste dimensiuni exista, ele nu explica forta extraordinara si intensitatea aproape religioasa a miscarii. Miscarile politice nu inspira forme de devotiune comparabile cu inchinarea. Ele nu creeaza sfinti si martiri, nu instituie ritualuri, zile speciale, simboluri sacralizate si mecanisme de excludere a celor considerati eretici. Religiile fac acest lucru. Din aceasta perspectiva, luna iunie a devenit pentru multi mai mult decât o perioada de activism social; a devenit un sezon de celebrare cu accente profund ritualice. O alta pacaleala este presupunerea ca miscarea LGBTQ are in centru exclusiv sexualitatea. Sexualitatea este, fara indoiala, unadintre temeleprincipale aledezbaterii.Totusi, concentrarea exclusiva asupra acestei dimensiuni inseamna confundarea simptomului cu cauza. Problema fundamentala nu este ceea ce face omul modern cu propriul trup, ci ceea ce crede despre Dumnezeu si despre autoritatea Sa. In aceasta interpretare, Pride nu reprezinta in primul rând o revolutie sexuala, ci o forma de revolta teologica. Prin tot ce se vede si se aude aceastamiscare ridica o intrebaremult mai veche decât steagurile curcubeu, organizatiile activiste sau campaniile din mediul online. Este aceeasi intrebare care traverseaza intreaga istorie a omenirii: cine are autoritatea de a defini realitatea? Are Dumnezeu dreptul de a stabili ce este adevarat, bun, frumos si normativ pentru existenta umana? Sau poate omul sa revendice aceasta autoritate pentru sine? Aceasta disputa nu este noua. Ea apare in Eden, reapare la Babel si se regaseste in fiecare forma de rebeliune impotriva lui Dumnezeu. Din aceasta perspectiva, Pride nu este o miscare politica ce imprumuta elemente religioase, ci o religie care se prezinta sub forma unei miscari politice. Orice religie incepe prin identificarea problemei fundamentale a omenirii. Crestinismul afirma ca problema centrala este pacatul. Omul s-a razvratit impotriva Creatorului sau si are nevoie de impacare cu Dumnezeu prin Isus Christos. In schimb, ceea ce autorul numeste „religia Pride” propune un diagnostic diferit. Problema principala nu ar fi pacatul, ci reprimarea sinelui autentic. In locul doctrinei naturii cazute, apare ideea ca omul este in mod fundamental bun si ca raul consta in limitarile impuse asupra exprimarii identitatii sale. In aceasta logica, mântuirea nu vine prin pocainta, ci prin autoafirmare. Crestinismul spune: „Leapada-te de tine insuti.” Pride spune: „Descopera-te pe tine insuti.” Nu este vorba doar despre opinii diferite, ci despre doua evanghelii concurente privind sensul existentei umane. Fiecare religie ofera si o cale de salvare. Crestinismul proclama ca Christos ii mântuieste pe pacatosi prin moartea si invierea Sa. In schimb, paradigma Pride propune eliberarea prin asumarea si exprimarea deplina a identitatii personale. Potrivit acestei perspective, omul devine complet atunci când isi urmeaza cele mai profunde dorinte si respinge limitele considerate impuse din exterior. Conflictul este, prin urmare, mult mai profund decât dezbaterile politice sau legislative. Este o confruntare intre doua viziuni incompatibile asupra realitatii. Una sustine ca identitatea este descoperita prin supunerea fata de planul lui Dumnezeu. Cealalta afirma ca identitatea este creata prin afirmarea propriei vointe. De aceea discutiile despre sexualitate ajung rapid sa abordeze teme precum identitatea, autenticitatea, autonomia si adevarul personal. Aceste concepte functioneaza ca un vocabular teologic al culturii contemporane si presupun ca autoritatea suprema apartine sinelui. (continuare in pagina 22) (continuare in pagina 22)